Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Dialoguri  Sageata  Bibliopolis

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Elegii de când era mai tânăr - Opera poetică de Mircea Dinescu


Daniel Cristea-Enache

21.04.2008
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică


Mircea Dinescu, Opera poetică,
Editura Cartier, Chişinău, 2005, 202 p. (vol. 1) + 194 p. (vol. 2)

Este destul de greu să ne imaginăm impactul detonator al apariţiei tânărului Mircea Dinescu pe scena liricii noastre de la începutul deceniului opt. Îi citim versurile de debut, nolens-volens, cu ochii noştri de acum şi cu o privire, dacă nu obosită, în orice caz transformată de succesivele liberalizări ale imaginarului poetic. Ultimii ani au ridicat în mod semnificativ cota îndrăznelilor artistice (limbaj slobod până la vulgaritate, scene de sex fără perdea, expuse ca într-o vitrină de bordel, aluzii triviale ori referinţe directe la anumite părţi - nu multe - ale anatomiei omeneşti), profitând din plin de libertăţile de opinie şi expresie îngrădite altădată. Vechile revoluţii, raportate la exhibările din prezent, par să aibă o "violenţă" înduioşătoare, mai puţin negatoare, aproape constructivă. Şi totuşi, citind poemul cu care se deschide volumul Invocaţie nimănui (1971), e imposibil să nu ai o tresărire emoţional-intelectuală: "Sunt tânăr, Doamnă, vinul mă ştie pe de rost/ şi ochiul sclav îmi cară fecioarele prin sânge/ cum aş putea întoarce copilul care-am fost/ când carnea-mi înfloreşte şi doar uitarea plânge.// Sunt tânăr, Doamnă, lucruri am aşezat destul/ ca să pricep căderea din somn spre echilibru,/ dar bulgări de lumină dac-aş mânca, sătul/ nu m-aş încape încă în pielea mea de tigru.// Sunt tânăr, Doamnă, tânăr cu spatele frumos/ şi vreau drept hrană lapte din sfârcuri de cometă,/ să-mi crească ceru-n suflet şi stelele în os/ şi să dezmint zăpada pierdut în piruetă.// Sunt tânăr, Doamnă, încă aripile mă ţin/ chiar de ating pământul pe-aproape cu genunchii,/ această putrezire mă-mbată ca un vin/ căci simt curgând printr-însa bunicile şi unchii.// Sunt tânăr, Doamnă, tânăr, de-aceea nu te cred,/ oricât mi-ai spune, timpul nu îşi ascute gheara/ deşi arcaşii ceţii spre mine îşi reped/ săgeţile vestirii, sunt tânăr. Bună seara!" (Sunt tânăr, Doamnă...).

Venite după valul liric abstract al generaţiei '60, inaderentă la cotidianul prozaic (compromis în epoca realismului socialist) şi mizând în mod frecvent, nu numai în teorie, ci şi în practica textuală, pe concept, asemenea versuri au făcut senzaţie, impunându-l de îndată pe cel ce le scrisese. Parcurgându-le cu atenţie, vom descoperi liniile distinctive ale noii poezii: puternică imaginaţie creatoare şi bună priză la real, un aliaj de inocenţă juvenilă şi viclenie retorică, o remarcabilă capacitate de versificare şi, în general, o dexteritate combinatorie uimitoare la un tânăr de numai douăzeci şi unu de ani. Succedate cu o deplină naturaleţe, prin exercitarea, parcă, a unui reflex involuntar al poeticităţii, cele mai şocante asocieri imagistice şi cele mai plastice permutări în interiorul câte unui registru verbal se validează şi se consacră singure, cu acea capacitate a reprezentărilor artistice de a forţa şi forja realitatea. Bulgări de lumină înfulecaţi cu lăcomie, lapte supt din sfârcuri de cometă, aripi încă funcţionale de înger plutind în semi-levitaţie pe deasupra pământului ce ameninţă să-i rănească genunchii: o formidabilă echilibristică lirică, pe cantul dintre copilărie şi adolescenţă, slăbiciune şi bărbăţie, tumult interior şi lege implacabilă a gravitaţiei. În pofida tonului rezolut-triumfător şi a gesticulaţiei dezinhibate, de învingător în orice cursă a vieţii, o undă rece de nelinişte se strecoară în interiorul securizat al paginii de poezie, tulburând mulţumirea de sine, bucuria autocontemplării. Spre deosebire de alţi comentatori care au văzut în aceste strofe un document sufletesc al eternei, sfidătoarei tinereţi, nu m-aş grăbi să fac o astfel de echivalare, când apar, aici, indicii clare ale adevăratei stări de lucruri - fie ea şi suspendată de proiecţiile adolescentine: "Sunt tânăr, Doamnă, încă aripile mă ţin/ chiar de ating pământul pe-aproape cu genunchii"; "Sunt tânăr, Doamnă, tânăr, de-aceea nu te cred,/ oricât mi-ai spune, timpul nu îşi ascute gheara"; "deşi arcaşii ceţii spre mine îşi reped/ săgeţile vestirii, sunt tânăr"... Elementele concesive sunt grăitoare: precedate de câte un "deşi", "chiar de", "oricât mi-ai spune", apar secvenţe neliniştitoare ce aduc riduri sub ochii atât de vii ai protagonistului. Apoi, tinereţea se trăieşte, nu se declară. "Sunt tânăr", repetiţia aproape incantatorie cu care debutează fiecare strofă, indică, mai mult decât o realitate biologică incontestabilă şi o stare de spirit construită pe ea, o spaimă secretă a fiinţei. Eroul liric, atât de combativ în aparenţă, îşi face curaj în forul său interior, încercând să amâne scurgerea nemiloasă a nisipului din clepsidră şi întâlnirea cu... o Doamnă cu mâna încleştată pe coasă.

Departe de a figura şi ilustra ipostaza de zeu tânăr, cu o suverană indiferenţă faţă de toate cele omeneşti (precum poezia de tinereţe a lui Nichita Stănescu), lirica lui Mircea Dinescu face şi reface, aşadar, desenul unor momente de graţie smulse cu efort contextului şi "domnului Ceas" ce ne măsoară destrămarea. Gesturile atât de libere, decise, ruperea convenţiilor sociale şi artistice, refuzul net al tiparelor comportamentale dau, într-adevăr, creaţiei sale un aer proaspăt şi nonconformist. Dar fronda aceasta "tinerească", "băieţească", "muntenească" are ca arierplan şi subton liric o gravitate mai puţin discutată de critică. Ea nu apare odată cu volumul La dispoziţia dumneavoastră (1979) care, mai sceptic în premise şi mai amar în concluzii, va diminua considerabil superbia eului liric; ci este prezentă încă de la debutul poetului, apăsat şi chiar terorizat de combustia personajului pe care-l (re)prezintă. Planul reflecţiei profunde şi dramatice îl dublează pe cel al acţiunii energice, ridicând împotriva fluxului vital o serie de obstacole şi argumente solide. Cu cât eroul îşi întinde mai larg braţele pentru a cuprinde în axa lor lumea întreagă (gest romantic prin excelenţă), cu atât povara materiei despiritualizate îl apasă mai tare. Imaginile religiosului degradat împânzesc, literalmente, volumele de până la Democraţia naturii (1981) inclusiv, conturând o lume ieşită din matca biblică şi căzută în praful istoriei: "un Dumnezeu eretic se oglindeşte-n smoală/ iar Crist pe cruce are şi pernă şi cearşaf" (Hidalgo); "Maria îşi va vinde copilul în biserici/ minţindu-se de-a pururi c-un Dumnezeu-bărbat", "cu penele de înger se-ngraşă alte perne/ iar lemnul crucii candid primeşte musafiri" (Candid); "dogari cioplesc din lemnul crucii doage/ iar Dumnezeu pare-un cazan cu aburi" (Dresaj); "Gări oarecum frigidere./ Măcelăria-i parcă tramvai./ Astăzi nu-i zi de tăiere./ Botezătorule, hai!" (Interogatoriu); "mai sus într-un muzeu cu uşi închise/ vaca exactă paşte manuscrise/ şi în aceeaşi ordine firească/ biserica poartă gumari şi bască" (Cântec în aşteptarea recoltei).

Titlurile înseşi sunt de o sarcastică elocvenţă. Simbolistica sacră nu mai are forţă de iradiere, precum în Paradis în destrămare a lui Lucian Blaga, unde porumbelul Sfântului Duh stinge cu pliscul ultimele lumini, iar păianjenii au umplut apa vie. Pe aceeaşi filieră expresionistă, şi cu o notă mai puţin acută decât în elegiile unui rural ultragiat ca Ion Gheorghe, lumea modernă, tehnologizată, industriile bine înşurubate, citadina conservă de beton configurează un decor cvasi-apocaliptic. Este o victorie a artificialului asupra naturalului, a realităţii sintetice şi aseptice asupra gustului bun al vieţii, pierdut odată pentru totdeauna: "Unul sărută cu duioşie caloriferul/ altul bagă-n priză boschetul de trandafiri/ oh auziţi cum se depune fierul/ în oasele copiilor subţiri,// (...) stele rulante cară grâu în soare/ limbile ceasului se coc şi cad,/ Doamne-al maşinilor mai ai răbdare,/ lasă bătrânii noştri să are/ măcar prin moarte c-un plug de brad" (Plug de lemn); "să facă fierul viermi s-aud betonul/ scâncind ca un copil la temelii,/ să se ridice revoltat coconul/ din fluturii atomici şi zglobii// să înflorească-a noua oară prunii,/ oh veac înnebunit şi patruped/ vreau să mai văd chiar coborâţi pe funii/ zeii asfixiaţi în care cred" (Funia de maci). Proprietarul de poduri terorizat de tăvălugul civilizaţiei nivelatoare şi reconfortat cu democraţia naturii se va exila, memorabil, pe o boabă de piper apărută, nu se ştie de unde, într-un secol cefal şi apter. Un strop de libertate, o fugă pe valuri de lângă "cei ce pun sticla betonul şi fierul/ în spaţiul din care-a fugit Dumnezeu".

*
Cum se explică oare prospeţimea, vitalitatea acestei poezii scrise de un autor îmbătrânit interior de la primele "exultări" lirice? Maturizarea creatorului şi a personajului său predilect (el însuşi) este accelerată. În schimb, versurile scrise şi publicate în intervalul unui sfert de secol - de la Invocaţie nimănui (1971) la O beţie cu Marx (1996) - nu arată câtuşi de puţin rutina, uzura, maniera poetică; şi nici nu sunt datate, legate de secvenţe istorice între timp depăşite. Textul îşi devoră, la Mircea Dinescu, contextul iniţial asumat, printr-o uimitoare sinteză artistică în care plasticitatea deosebită a imaginilor "personale" şi mizeria violentă a istoriei contemporane ajung să facă una. "Bolnav de faruri în ieslea Balcanilor", într-o realitate al cărei pitoresc are straturi-straturi de jeg (moral şi propriu-zis), protagonistul visează la porturi deschise şi orăşele mirosind a vanilie, taverne mai puţin mohorâte, corăbii desprinse de nisipul "mişcător şi laş" ori caicul lui Nastratin Hogea alunecând, încă o dată, prin apele teritoriale ale poeziei noastre... Numai că, în comparaţie cu poemele de colorit balcanic ale lui Ion Barbu, nemişcarea, "într-o slavă stătătoare", a Isarlîkului şi-a pierdut semnul pozitiv. Raportarea la rigiditatea mortificantă a prezentului, la timpurile noi încorsetate în "tăcerea complice şi târfă" ar impune, dimpotrivă, o frenezie de bâlci oriental şi o susţinută activitate de port la intersecţia marilor rute: pete de culoare spărgând cenuşiul mizerabil, experienţe de viaţă alegând "infracţiunea" libertăţii.

Nu numai constrângerea politică, directă ori insidioasă, ci orice fel de presiune determină în poeziile lui Mircea Dinescu o violentă contrareacţie. Din această perspectivă privind lucrurile, nu apar mari diferenţe între un volum violent anticeauşist ca Moartea citeşte ziarul (1989) şi celelalte, în care imaginaţia creatoare îşi creează supapele şi căile proprii. Modificările merg doar în sensul definirii, precizării referentului, personalizării lui, la scara de 1/1. Malignitatea istoriei se poate, astfel, condensa în conturul memorabil al unui personaj prea bine cunoscut, umblând bezmetic cu polonicul prin satele, bisericile şi vieţile noastre: "Vine Haplea dă cu lingura-n sate/ soarbe clopote pe nerăsuflate/ ară biserici, seamănă panică/ şi-apoi o seceră cu limba mecanică./ Ştia ce spune grecul săracu':/ nu-ţi lua turcoaică - îl iei pe dracu',/ nici casă-n Vlahia - fereşte Doamne/ că-i cad ferestrele după trei toamne/ că vin cumanii şi pecenegii/ şi gugumanii şi viceregii/ şi-n fruntea oştii săltând buricu'/ Haplea al nostru cu polonicu'." (Haplea). Dar aceeaşi realitate bolnavă, acelaşi peisaj terifiant "vomitat" de tabloul social se regăseşte pe un obraz general, colectiv, inert-indiferent, pe care poetul nu desluşeşte mai nimic. Ceea ce nu se schimbă, în toată această varietate a decorurilor şi luxurianţă imagistică adecvată la sintaxa revoltei, este postura singulară a poetului, atât de consecvent pe linia privirii lui. Deşi o serie de ipostaze, de roluri dramatice, de voci distincte intră în combinatoria lirică, unitatea punctului de vedere se păstrează. Iarăşi un paradox: pe cât de histrionic se prezintă autorul în viaţa sa diurnă, obişnuită, cam agitată după 1989, pe atât de centrată şi focalizată este experienţa lui poetică. Apropierile de modelul texistenţei postmoderne nu ating, prin urmare, miezul tare al creaţiei sale. În pofida biografismului, a prozaismului jucat şi afişat, a hiperrealismului glisând către fantastic, nu regăsim acea multiplicitate schizofrenică a subiectului şi evantaiul de posibilităţi alternativ-imaginare deschise de ea. Valorile poeziei lui Mircea Dinescu sunt unele tari, relativismul fiind ca şi absent. De aici, probabil, şi tonalitatea versurilor, laolaltă cu modul decis, abrupt, "sfidător" în care sunt puse pe hârtie. Elegiacul autor reimpune în fapt un stil şi o etică a directeţii ce păreau definitiv compromise prin pseudoliteratura obsedantului deceniu. El are curajul artistic de a rupe cu modelele neomodernismului, deja glorioase şi diseminate în epocă, făcând totodată figură separată în cadrul generaţiei '70: una de manierişti, cu ce are bun şi rău acest termen. Şi la Dorin Tudoran putem constata o rupere a firelor şi filiaţiilor, dar într-un proces decantator mai lung. În cazul lui Mircea Dinescu, e mai degrabă o revoluţie decât o reformă: cu un formidabil instinct de mare creator, fără lecturi şi alte complicaţii ale culturii apte să-i susţină (prin precedente) cauza, el face poezie pornind de la sine însuşi, radiind versuri aşa cum un candelabru radiază lumină. Câteva poeme, foarte diferite ca tematică şi accent liric, dar la fel de puternice în nucleul viziunii producătoare şi în expresia ce o cristalizează şi-o susţine, dau întreaga măsură a acestui artist, cu momente, nu puţine, de geniu verbal: "Ca rinocerul care-atacă trenul/ încerc să trec de treizeci de ani/ dar îngerul meu purul şi obscenul/ s-a prăbuşit lovit de bolovani// fiindcă a fost văzut plutind pe arii/ de un ţăran lucrat de viziuni/ şi-acum îl ţin sub bâta lor pândarii/ să-l stoarcă de mirare şi minuni:// «O hi lăcusta care-mpunge orzul/ sau fluturele îngrăşat cu pai/ sau pasăre cum o arată torsul/ sau viespea albă ce ucide cai// că d-aia parcă s-a rărit porumbul/ şi laptele s-a subţiat în vaci/ că umblă gâza asta grea ca plumbul/ şi paşte catifeaua prin copaci,// ţineţi-o bine ca să-i dăm cu prafuri/ otrăvitoare şi chemaţi ţigani.»/ Aud roind în jurul meu tarafuri/ şi-ncerc să trec de treizeci de ani." (Cântec de rinocer); "Ce-aţi făcut cu nebunii din gări?/ Măcar ei n-aveau limba de cârpă./ Saci cu pâine, sudoare, ţigări/ şi tăcerea complice şi târfă.// I-au cam tras înspre polul lor cald/ institutele de binefacere?/ Le-au extras de sub ţeastă smarald,/ i-au păpat chiar în faza de coacere?// Om-vagon, bou-vagon, palid tren/ cu baloturi de silă şi ură./ Sunt copilul din Dodeskaden/ cu ziare aprinse în gură." (Dodeskaden); "Bucătăriile se văd din cer/ mai bine decât oamenii de seamă,/ prinzi îngeru-n gamela ta cu zeamă/ nedetectat de radarul de fier,/ întâi precum o pată de untură/ apoi întregul sclipăt te-a orbit,/ duci Duhul Sfânt cu lingura la gură/ de-ţi cântă maţul de mitropolit,/ maţul tău lung şi galeş de mătase/ prin care azi vorbişi şi tu cu El,/ suflet purtând o raniţă cu oase/ aci, pe buza gropii, la apel." (Apelul de seară); "Părul tău explodând ca şampania/ îl bea vântul mirării din sud,/ când te văd, peştişorul piranha/ umblă-n mările-n care asud.// Hip şi hop curg gheţarii spre Spania/ sar maimuţe pe crengi de năut/ te voi duce acolo cu sania/ sau călare pe-un flutur mamut.// Mii de popi au să-mi cânte sfeştania/ cum pândesc să vânez un sărut/ mii de muşte-or începe campania/ peste hoitul meu drag şi urât,/ o să par, sărutat, pocitania/ cu o sârmă de aur în rât." (Sârma de aur); "Să nu-ţi închipui Doamne că de mâine/ sufletul meu înalbăstrit în rele/ l-or trece îngeri-lipoveni prin pâine./ Suntem doar două lacrimi paralele./ Ne-om întâlni în Infinit probabil/ când trupul meu va fi demult arabil,/ dar pân' atunci scuteşte-mă de dijmă,/ de spaima de-a fi viu, de cifra şapte,/ îngăduie-mă ca noroi pe cizmă/ căci, ori de câte ori te simt pe-aici, mă/ frec de zid şi zidul îmi dă lapte." (Copil de zid).

Indiferent de tema aleasă şi de registrul în care o plasează (grav ori ironic, amar sau sentimental), poetul îşi obţine efectele printr-o aparentă jonglerie de cuvinte, scoasă dintr-o inepuizabilă fantezie lexical-asociativă; la un nivel mai profund, prin identificarea şi actualizarea latenţelor de expresivitate a acestora. Uzitate şi uzate de limbajul comun, lustruite ori bruscate de versificatorii fără talent, cuvintele îşi descoperă aici resurse şi raporturi secrete, făgaşe noi deschise între ele, spre stupefacţia admirativă a cititorului obişnuit şi delectarea celui rafinat. Unuia i se oferă smaraldul: insolitul, exoticul, preţiosul, simbolicul; celuilalt, piperul vocabularului şi al imaginaţiei, grăuntele de realism şocant care face poezia mai iute şi mai vie. Să vedem un ultim exemplu de lirism à rebours, extras din cea mai penibilă realitate cotidiană: "Nu mai e bere la berărie/ mor cartiere latră tramvaie/ pe umejoare ruguri de paie/ se coc eretici de meserie,/ doamnă cerneală du-te-n pâraie/ fă-te pădure, doamnă hârtie.// La berărie nu mai e bere./ Pute-a cutremur. Ţin-te de clanţă./ Iar e de lucru la manutanţă,/ iar o să facă proştii avere/ şi-or să admire de la distanţă/ curajul nostru crescut în sere.// Şi-n timpul ăsta poetul scrie/ şi-n vremea asta Irod chiar taie,/ smerit dospeşte orzu-n hârdaie/ surd la revolte şi la mânie,/ preabotezate sfinte Sisoaie/ nu mai e bere la berărie!" (La berărie). Cum vom citi versul de la începutul şi de la finalul poemului? "Nu mai e bere la berărie": o mostră de absurd avangardist, cu scurtcircuitarea firescului şi insolitarea relaţiilor semantice? Sau un simplu decupaj din prozaismul, mizerabilismul existenţei noastre, în Epoca de Aur a penuriei generalizate? Realism ori suprarealism? Pentru cititorii mai vârstnici, prima variantă; pentru cei mai tineri, a doua. Nu doar că un text autentic îşi înghite contextul real, dar îl şi face, până la urmă, de nerecunoscut.

Publicului de ultimă generaţie ar trebui totuşi să i se atragă atenţia că domnul acela coleric şi logoreic, pe care îl vedem mereu la televizor gesticulând şi vociferând, întrerupându-l şi contrazicându-l pe interlocutor, amestecând probleme grave cu bancuri de toată mâna, făcând glume şi rating, domnul acela purtând numele de Mircea Dinescu a fost odată un mare poet.


(Cronică preluată din România literară, nr. 18-19, 5-12 mai 2006)
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer