Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Foileton  Sageata  Pacoland

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Capitolul XV - Poleială


Eduard Ţone, Dana Stănescu

11.05.2008
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Zeci de mii de oameni din toată lumea pun la cale o campanie de "cumpărături de morcovi în masă", iniţiată pe un site de reţele sociale. Peste 100.000 de membri CarrotLink s-au constituit într-un grup pe celebrul site de socializare online, cu scopul de a atrage cât mai mulţi oameni care să participe la un soi de "misiune imposibilă". Într-o zi prestabilită, toţi membrii grupului vor merge să cumpere toţi morcovii din supermarket. "Toată lumea trebuie să vineri şi să cumpere morcovi din panică!". Grupul de pe CarrotLink a fost înfiinţat la începutul anului şi atrage peste 10.000 de membri zilnic, în ultimele zile, după ce a captat atenţia mass-media. "Dacă toată lumea va face asta, putem să provocăm o criză globală de morcovi exact în perioada lor de recoltă", scrie Cleopatra Bernabellis, iniţiatoarea grupului.

Pe măsură ce citea ştirea abia apărută, un zâmbet se lăţea pe faţa lui Arden. Cleo îşi făcuse datoria. O cunoştea pe Cleo din şcoala primară. Crescuseră împreună, în aceeaşi curte mizeră, plină de şobolani şi de tomberoane. Erau amândoi născuţi în aceeaşi zi, aşa că atunci când au împlinit 12 ani s-au sărutat, prima şi ultima oară. Cleopatrei i s-a părut scârbos, lui Arden lipicios. Dar au rămas prieteni, iar peste o vreme, când lui Cleo i-au crescut sânii peste măsură, Arden a regretat că i-a jurat într-o noapte cu lună plină că nu se va atinge niciodată de organele ei mai mult sau mai puţin sexuale.

Poate tocmai din această cauză, Cleopatra şi-a sacrificat viaţa personală în slujba a tot felul de comunităţi pe care, împreună cu amici obscuri, le înfiinţa şi le desfiinţa după bunul ei plac. Fusese, rând pe rând, iniţiatoarea unor planuri care făcuseră înconjurul planetei: Campania de înmulţire şi protejare a buburuzelor galbene. Campania "Nu mai abuzaţi scorburile copacilor mai vechi de 300 de ani". Campania ecologică de împachetare a fumului scos de fabricile de pisat usturoi. Campania "O mamă pentru fiecare sconcs". Şi aşa mai departe. Ziarele scriau în mod constant despre ea. Presa îi era la picioare. Cleopatra era o femeie încântătoare: frumoasă ca o zi de primăvară când se pornesc inundaţiile şi volubilă ca un difuzor de trupă rock aflată în delirium tremens. Marile personalităţi ale lumii i se alăturau, indiferent de proiect, şi era deajuns să mişte un deget pentru ca lucrurile să o ia la vale sau la deal - depinde de interesele de moment. Cleopatra era un fel de Maica Tereza a campaniilor de tot felul, iar în momentul în care o sunase, Arden a ştiut că merge la sigur. Cleopatra îi păstrase o oarecare simpatie în amintirea anilor în care omorau şobolani cu bolovani îmbrăcaţi în poleială ("Poleiala îi sperie de moarte, Arden!"), în plus, Arden avusese inspiraţia să păstreze legătura cu ea, trimiţindu-i în mod constant, în fiecare an, câte o felicitare de Crăciun în care îi ura câte-n lună, în soare şi-n Jupiter, în stilul său libidinos-creativ.

După ce i-a ascultat rugămintea cu privire la o eventuală campanie de cumpărături demorcovi în masă, Arden a simţit cum pe chipul Cleopatrei Bernabellis se lăţise un zâmbet maliţios.

- Şi de ce vrei ca lumea să cumpere morcovi, Ardy? a întrebat ea după câteva secunde în care rumegase ideea. - Ei, e poveste lungă, Cleo. Poveste de viaţă şi de moarte. Un duşman de-al meu a pus o recompensă în morcovi pentru un raton pe care l-a pierdut şi care... -... şi care e la tine, nu-i aşa? Ştiuse întotdeauna că admirabila lui prietenă din copilărie avea o minte sclipitoare. Aşa că acum, ajungând la finalul ştirii care apăruse în cele mai importante ziare, se felicită pentru ideea de a apela la ea. Desigur, Cleo nu făcea nimic pe gratis, însă era sificient de bine crescută încât să treacă astfel de lucruri în cont, iar contul să-l deschidă mai târziu. Mult mai târziu.

- Să-l vedem pe mister Paco pe unde scoate cămaşa în caz că se găseşte cineva să i-l aducă pe afurisitul ăla de raton! A nu plăti o astfel de recompensă echivalează cu o sinucidere. Pe care va trebui să şi-o facă în direct, în propria lui emisiune. Apoi ghici cine rămâne cu audienţa totală! Ghici, ghici! Sunt bun, nu-i aşa? Şi Arden se ridică. Urechile-i mici aproape îi zbârnâiau pe ţeasta-i lucioasă iar fusta cu carouri albastre pe care şi-o asortase la un sacou oribil, în dungi maronii, îi jucă sprinţară pe picioarele de gnom, ca un şarpe fără clopoţei, dar cu suficient venin cât să omoare o cireadă de vaci nebune. - Vremurile se schimbă, baby. Vremurile se schimbă...

***


(file din jurnalul Prietenului Imaginar)

Nu-mi place haosul. Îl detest. Sunt un pacifist şi aşa voi muri: liniştit. Îmi vor cânta lieduri în susur de fântână. Aş vrea să fie cald, să plutească tăcerea peste oraş, iar copiii să meargă la plajă pe câmp, senini, cu dor de joacă şi înălţat zmee.

Nevroza mea e o aparenţă. Am învăţat să mă joc cu ea, ca şi cum m-aş distra într-o sală de jocuri mecanice. Bag fisa, apăs maneta şi în faţa ochilor mi se rostogolesc trei fulgere micuţe. Bip-bip! Încăperea sună de clinchetul metalic al descărcărilor electrice care mi se produc în suflet. Şi uite-aşa, sunt din nou senin, ca după o masturbare psihotică menită să te lase cu ochii în cerculeţe. Vă mai amintiţi de şarpele Ka? El te făcea să ai ochii în cerculeţe, muream de plăcere când îl vedeam. Vroiam şi eu să fiu ca el, să fac oamenii să aibă ochi în cerculeţe colorate, hipnotizaţi de tot felul de idei generoase. Daaaa. Sunt generos. Aş ucide ca să fie linişte. Aş răni ca să aud paşi greoi de furnică întoarsă de la muncă.

Eu nu m-am îmbătat niciodată. Am uitat să beau absint atunci când delirul era cu sonorul la maxim. Am uitat să ciocnesc pahare atunci când cristalul lor suna mai bine ca o cascadă prăvălită peste timp. Ce mi-a mai rămas? Mă părăsesc animale cu blană, ciclopi fără minte îmi susură otrăvuri în urechi, iar lumea mi-e strâmtă şi parcă prea puţin rotundă. Să plec? Mi-e frică. Să stau? Mă doare. Doar Raco ştie ce vreau.

***


Plecat din mediul său călduţ, Raco constatase că simte un inconfort permanent şi că nu mai e stăpân pe propria lui viaţă. Judecând la rece, evadarea lui fusese un gest inconştient, de oarecare frondă la adresa plictiselii care se instaurase în căminul deloc conjugal al stăpânilor săi (mă rog, prefera să le spună aşa). Judecând la rece, minus câteva grade, adică undeva aproape de limita îngheţului, Raco îşi dădea seama cu fiecare minut care trecea că se află într-o situaţie ingrată. Plimbat de colo-colo, prin coşuri de rafie, prin case cu personaje nesuferite (un anume Boo-Boo îl trăsese la un moment dat de coadă, lucru inacceptabil pentru orice raton de viţă nobilă), ajuns în dormitorul unei femei care-i jignise existenţa numindu-l sconcs, în gâtul lui Raco se formase ditamai nodul. Şi trebuia să scape urgent de el, însă mintea lui mereu pusă pe agăţat ratoane sau pe mâncat măsline, nu-i oferea un răspuns viabil. Era la mâna altora şi tot ceea ce-i rămânea de făcut era să aştepte.

Femeia slabă care-l băgase sub duş într-un mod foarte brutal şi care îl hrănise cu - puah! - praz nespălat, îl luă de ceafă ("Arghhhh!") şi-l trânti la loc în coş. Apoi se simţi ridicat şi purtat ca într-un zeppelin de rafie undeva spre... cine ştie ce altă destinaţie absurdă.

Notă: Capitolele fără soţ sunt scrise de Eduard Ţone, cele cu soţ de către Dana Stănescu.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer