Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Fragmente şi cronici ale cărţilor pe hîrtie  Sageata  Cronici de atelier

Fellini după Fellini


Alex. Leo Şerban, Giovanni Grazzini, în marginea unei cărţi de Federico Fellini

30.04.2008
Editura Humanitas
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Federico Fellini
Fellini despre Fellini. Convorbiri despre cinema cu Giovanni Grazzini
Editura Humanitas, 2007


traducere din italiană de Andriana Fianu
Cuvânt înainte de Alex. Leo Şerban
Colecţia Biblioteca de film


Citiţi un fragment din această carte.

*****

Fellini după Fellini
Cuvânt înainte de Alex. Leo Şerban
"Nu ştii să fierbi nici măcar un ou?" se miră Giovanni Grazzini în convorbirile sale cu Fellini; iar marele Federico răspunde: "Nu, nimic, n-am deloc răbdare. Meseria mea de regizor cere o răbdare de fachir..., dar dacă trebuie să aştept numai câteva minute încălzindu-mi cafeaua, nu suport."

... Se răsfaţă, îşi vor fi spunând unii; răsfăţ de om celebru. Sau: păi, sigur, cu Giulietta alături, ce nevoie pe Federico să fiarbă ouă?... (alţii!). Să ne gândim puţin (poate că intrarea în pielea "cititorului mediu" nu e chiar performanţă de fachir): e sincer Federico aici? Şi, dacă nu e sincer aici, e sincer în altă parte - pe parcursul celor (minunate) 175 de pagini traduse de Andriana Fianu? Aici stă tot "hic"-ul - căci o carte de interviuri cu un om, oricât de celebru, care nu e sincer... să fim sinceri, cui foloseşte? Or, în cazul lui Fellini trebuie avut în vedere tot timpul că cel care se mărturiseşte - şi o face, el însuşi recunoaşte, à contre cœur - este el însuşi "un caz", adică unul dintre marii magicieni actuali, o fiinţă ieşită din comun, un bizar, un excentric, un semidemiurg - oricum, un demiurg într-ale Filmului - ce-a reconstruit Lumea după chipul şi asemănarea Lui: asemeni unui Clovn! (Şi zis-a Federico: "Am recurs la culori pentru a mă deghiza; într-o zi, copil fiind, am primit vizita unei verişoare mai mari din Bologna şi n-am avut linişte până nu i-am şterpelit rujul de buze, ca să mă închid în baie şi să-mi mâzgălesc faţa.")

Această carte aşadar (care se citeşte pe nerăsuflate) pune, dintru început, problema "deontologiei dialogului": Fellini n-are încredere în interviu (tocmai el, care avea să realizeze, după E la nave va - filmul din '83 la care ajunge acest taifas cronologic -, chiar Interviul!), i se pare fără sens "acest ritual arhibanal de întrebări şi răspunsuri" ("Vei vedea că interviul acesta va fi un supliciu...", îi spune el lui Grazzini), în primul rând pentru că (şi aici Fellini se întâlneşte fără să ştie cu un alt mare excentric: cu Nabokov) "Eu nu am nici un fel de idei generale". Slavă Domnului, îţi zici! Aici stă şi marele farmec al acestor destăinuiri... Ritualul poate fi "arhibanal" - dar Fellini e Fellini. Maestrul pare să uite (falsă modestie, nu vă faceţi iluzii) că imaginarul unei fiinţe excepţionale interesează oricând şi oriunde; cu-atât mai mult atunci când asupra lui comentează autorul însuşi. Şi cum să nu găseşti fascinante tu, ca cititor-spectator al lui Fellini, mărturisirile sale despre anii copilăriei - acea perioadă fabuloasă la care se întoarce constant în filmele sale, acel cifru magic (ASA NISI MASA) din Opt şi jumătate, a cărui incantaţie orice fellinian care se respectă o cunoaşte pe dinafară?... Făcându-se că nu înţelege, Fellini se comportă ca un copil care ştie că e-n centrul atenţiei tuturor şi că orice ar spune va fi "sorbit" de rudele superîncântate; şi-atunci,nu-l bănuim de cabotinism? (Şi-apoi, să fim serioşi: care celebritate nu e cabotină?)

Dincolo de toate aceste bănuieli (uneori, certitudini), cum spuneam, cartea este un deliciu; există întotdeauna ceva care te îndeamnă să continui lectura din punctul în care credeai că ai s-o laşi... câteva minute! Structura inerent segmenţială a mărturisirilor, "episoadele" corespund diverselor salturi în timp sau umorale: Fellini îşi aminteşte, constată sau vituperează viitorul. În vălmăşagul acestor lucruri, sunt câteva "stop-cadre" indelebile: elogiul fricii ("Cred că frica este un sentiment sănătos, absolut necesar ca să te bucuri de viaţă"), care-l apropie de Hitchcock (şi el, mărturisindu-se lui Truffaut); portretul lui Buster Keaton ("o fiinţă plină de haz care provine direct din budismul zen"); elogiul maşinilor ("Am avut cele mai frumoase maşini, cele mai costisitoare, mai extravagante"), al New Yorkului ("Minunat, o astronavă imensă suspendată în cosmos, fără rădăcini, fără profunzimi, pusă parcă pe o vastă placă de cristal"), al luminii; întâlnirea cu De Sica ("Aminteşte-ţi: uman!"), cu Evtuşenko - şi toată povestea aceea (poveste-în-poveste), ce pare un cadru dintr-un film fellinian: un eschimos proiectându-şi Nopţile Cabiriei în Groenlanda!... "Aş putea fi un martor convenabil numai cu condiţia să inventez", aruncă Fellini la un moment dat, cu aerul că tocmai a spart un paradox; numai că paradoxul a fost spart de mult (ca şi oul), lumea a devenit Fellini pentru că acesta a inventat-o - aşa că mărturia lui este cât se poate de convenabilă... Dacă e să fie un paradox, acesta se leagă de Fellini (fără ca el s-o ştie): povestindu-şi viaţa, el nu-şi dă seama că, de fapt, îl povesteşte pe Fellini însuşi, că însăşi viaţa lui este Fellini după Fellini! "Understand, Feffy?"


Prefaţă
De Giovanni Grazzini
Exact acum zece ani, în încheierea acestui lung interviu, Fellini se întreba zâmbind dacă avea să facă, într-o bună zi, un film de dragoste frumos. Speranţa lui nu s-a împlinit, dar gândindu-ne la cele trei filme făcute după E la nave va, mi se pare că putem spune că de dragoste a fost totuşi vorba: dragostea lui pentru film. Atât Ginger şi Fred, cât şi Interviu şi La voce della luna au dat glas, fiecare, încă o dată, unui talent expresiv care-şi afla în limbajul audiovizual vocaţia firească. Deşi, potrivit unora, cele trei filme au scos la iveală o anumită înceţoşare a inventivităţii felliniene, de natură să justifice poate modestul lor succes de casă, structura ideatică şi modalităţile narative sunt în măsură să confirme locul central ocupat de autorul lor în panorama cinematografiei italiene şi mondiale (nu întâmplător a primit Fellini un Oscar pentru întreaga carieră).

Să trecem în revistă cele trei titluri, începând chiar cu Ginger şi Fred, în care autorul abordează în modul său inconfundabil două teme: iresponsabilitatea culturală şi socială a celor care folosesc în chip dement televiziunea, transformând totul în spectacol şi publicitate şi distrugând orice scară de valori, şi patetismul, nelipsit de accente ironice, al celor care deplâng o lume pe care vulgaritatea epocii noastre a făcut-o să apună parcă pentru totdeauna. Vorbim aşadar despre genialitatea cu care, spunând povestea cuplului de actori de varietăţi revenit în luminile rampei pentru a executa câteva numere de dans după patruzeci de ani, Fellini strecoară în tristeţea melancolică a parodiei metafore existenţiale şi exprimă furia satirică a cineastului care se vede deposedat, prin efectul televiziunii, de publicul său firesc (condamnarea globală a noii civilizaţii a spectacolului, alcătuită dintr-un torent de imagini grosolane, a rămas de atunci un element dominant al personalităţii lui Fellini).

Interviu, făcut în 1987, a reprezentat la rândul său un autoportret explicit. Cine ar putea spune dacă e un film frumos? Oricum, devenit ţinta, înconjurată de respect şi curiozitate, a unui grup de japonezi veniţi să-l caute la Cinecittà, Fellini se povesteşte aici fără pudori pe sine însuşi. Filmul îşi atinge punctul culminant în întâlnirea dintre Mastroianni, în haine de iluzionist, şi Anita Ekberg; dar farmecul nostalgiei vibrează în multe alte secvenţe. Interviu este filmul straniu al unui Fellini scrupulos care, fie datorită umorului negru care-l însoţea de multă vreme, fie din cauza frângerii elanului creator, strânge laolaltă nenumăratele poante, comice şi dureroase, ale legendei sale şi glumeşte pe seama lor pentru a le exorciza, identificându-se pe sine cu un Cinecittà - plăsmuitor de grosolănie şi poezie deopotrivă - niciodată evocat cu atâta precizie.

Nu e pesemne o întâmplare faptul că ultima operă a lui Fellini este La voce della luna. Născut şi el din neîmpăcarea cu societatea contemporană, filmul pune întrebările ultime (Ce se află în lumea de dincolo? De ce ne-am născut oare?), la care evident nu există răspuns, cerând totodată ca în jurul nostru să fie mai multă linişte, ca să putem măcar pleca urechea la vocile tainice, venite din depărtări insondabile. Dezamăgit de asurzitoarea Italie contemporană, în care citeşte o iremediabilă paranoia planetară, Fellini caută liniştea dăruindu-ne o reprezentare grotescă a acesteia, ce-i are drept embleme pregnante pe Villaggio şi Begnini şi drept sentiment dominant, amărăciunea. Doar fantezia, acea galerie de caricaturi, acea înlănţuire de situaţii amuzante, reuşeşte să ne descreţească frunţile. Vreau să spun că Fellini, care avea deja şaptezeci de ani, trăia conflictul între greaţa de realitate şi impulsul imaginativ, sudând în magia construcţiei figurative polii pereni ai inspiraţiei sale.

Când a murit, a lăsat pe masa de lucru mai multe proiecte: în afară de proverbialul Mastorna, filmul după Kafka ("Vreau să fac să coincidă America cu amintirile mele personale"), portretul amuzat al unui regizor sub titlul Cinema, câteva filme de mediumetraj pentru televiziune, printre care unul purtându-i marca inconfundabilă, dedicat meseriei de actor. Regretul nostru îşi află alinarea doar în bogăţia patrimoniului pe care ni l-a lăsat. Fiindcă - şi aici îi dăm cuvântul lui Milan Kundera - "în ultimele decenii, după Stravinski şi Pirandello, unde am putea găsi o operă mai frumoasă, de o mai mare forţă a imaginaţiei? Unde am putea găsi o operă mai importantă, care să hărţuiască cu întrebări întreg destinul Europei, măruntaiele înseşi ale acestui destin?"

(1993)
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică


Spacer Spacer