Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Eseu  Sageata  Evul Media

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Dezafectarea. Oraşul media-fizic


Bogdan Ghiu

04.05.2008
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Citesc Stupidity, de Avital Ronell (2001), şi mă las încurajat (ca întotdeauna, de departe, niciodată de pe-aici, de pe-aproape: imediatul şi imediatitatea, la fel ca pe Rousseau, mă descurajează, des): "Prostia este de multe ori oportună: (...) ea subliniază eşecul în a produce incongruenţă, în a răspunde apelului nietzschean la intempestivitate".

Apel la incongruenţă, să încerc să produc intempestivitate. În cuvîntul "intempestivitate" există, arbitrar ascuns, dar distinct audibil, fără nicio legătură de sens, ca o eliberare de sub tirania sensului, cuvîntul "peste": ciumă. Intempestivitatea e ca o ciumă. Cel care o aduce este (primul, şi rămîne singurul) ciumat.

Perfect mondializaţi, românii nu au avut nicio dificultate în a uni Paştele şi 1 Mai într-o aceeaşi indiferenţă şi indistincţie, reducîndu-le la timp liber, la timp golit, disponibilizat pentru evadare şi consum masificat, perfect reglementat. O mai perfectă încolonare nu se poate imagina. Prostia, stupiditatea dictaturilor: de ce să dai ordine, să impui, să provoci nefericire cînd oamenii se aliniază singuri, de la sine, ca la un ordin, ca şi cum cineva (Natura? Obiceiurile? Imitaţia?) le-ar porunci? Marx este depăşit dintr-un singur, dar masiv punct de vedere: pentru el, problema era aceea a producţiei, în timp ce problema noastră, actuală, este aceea a consumului: nu putem consuma cît producem! Ne extenuează producţia şi datoria de a consuma.

Paşte: suprema sărbătoare religioasă a creştinismului, Taina Învierii. 1 Mai: suprema sărbătoare laică a ceea ce, pînă mai ieri, încă se mai putea numi "proletariat". Totală de-ritualizare, atît a sacrului religios, cît şi a sacrului "secularizat".

Totul este redus la echivalentul general: timp liber şi bani. Există, în lumea civilizată, tendinţa ca de sărbători oamenii, copiii şi tinerii în primul rînd, să nu mai dorească să primească daruri, ci bani, cu care să-şi achiziţioneze ei, apoi, ce doresc. Dezafectare, prin urmare, nu numai a sărbătorilor, ci şi a darului: nu mai vrem decît echivalentul lor universal. În locul sărbătorii, timpul liber pe care ea îl provoacă, doar ca efect secundar, în cursul monoton, serial, al zilelor obişnuite. În locul darului, banii pe el. Poftele, dorinţele au devenit tiranice pentru că există presiunea imitaţiei şi presiunea pieţei, şi darurile s-ar putea să nu se potrivească cu ceea ce ne dorim noi, să constituie o surpriză neplăcută (ţinînd de însăşi esenţa darului ca acesta să surprindă). Am devenit inflexibili! Niciun altul nu ne mai poate bucura, iar surprizele trebuie, mai curînd, evitate: totul trebuie să fie cît mai previzibil, şi doar în puterea mea, după dorinţele mele, ca subiect nevrotic. Lăsaţi sărbătorile, lăsaţi darurile: daţi-ne echivalentul lor în timp liber şi bani! În vacanţă generalizată. Echivalentul lor în termeni de piaţă. Nu mai întrerupeţi cursul pieţei nici măcar o secundă! Cotaţiile must go one! Ele sînt/constituie cursul lumii. Nu întrerupeţi, aşadar, Lumea!

Golire, evacuare, oboseală de sens. Sărbătorile sînt doar vacanţă.

Aşa cum scriu (aproape) dintotdeauna, îmi place să trăiesc, să mă ascund în vacanţa celorlalţi.

Am savurat oraşul golit, evacuat, dezafectat. Oraşul Bucureşti, golit, părăsit, din care toţi au evadat, de care toţi, maniacal, au fugit, ca să regăsească înghesuiala de zi cu zi în altă parte. Vacanţa ca regrupare.

După cum se comportă zi de zi în el şi cu el şi după cum fug în vacanţe de el (vacanţe omniprezente, pe care le practicăm "vacantînd" de sens totul, şi în primul rînd sărbătorile, aşa cum golim rafturile hipermarketurilor, epuizîndu-i pe retaileri), după cum fug prin el şi de el, devastîndu-l prin simpla viaţă (viaţa este apocalipsa!), e clar că oamenii ăştia mulţi, toţi, urăsc acest oraş, şi urăsc însăşi ideea de oraş.

În astfel de vacanţe, în urma unor astfel de "vacantări", de devastări prin care noi practicăm vacanţe în tot ce există, realizezi că nu există bucureşteni, că populaţia reală a Bucureştiului este mult mai mică, acceptabilă, că Bucureştiul este un paradis. În vacanţele masificate ale celorlalţi, Bucureştiul devine locul ideal de vacanţă.

Bucureştiul (fals) adevărat are exact populaţia pe care şi-o păstrează în vacanţe, cînd cei ce nu au nicio legătură cu el îl abandonează, aşa cum ar fi gata să-l abandoneze oricînd. Sper să exagerez, dar nu cred: cei care aleargă tot timpul să fugă de Bucureşti, de oraş, nu sînt bucureşteni, nu sînt orăşeni, nu sînt citadini, sînt mai degrabă duşmanii acestui oraş, ai oraşului, ai ideii de oraş.

Plimbîndu-mă în extaz pe străzile pustii, pe care nu mai întîlneai decît rari cerşetori rămaşi inutili (poate singurii şi adevăraţii locuitori ai acestui oraş, ai spaţiului public, singurii şi ultimii citadini autentici), m-am întrebat, cu gîndul la peisajele urbane diurne, scăldate într-o lumină de nicăieri care le goleşte, ale lui Giorgio de Chirico: oraş metafizic?

Nu: oraş media-fizic. Bucureştiul este un oraş media-fizic, un oraş pe care locuitorii lui de adunătură, în perpetuă trecere, în neîntrerupt nomadism (tastasem din greşeală: nomadeism; vin şi corectez, profitînd, "învăţînd" din greşeli: nomateism), în continuă năvălire (viaţa ca năvălire), Bucureştiul este, aşadar, un oraş pe care locuitorii lui îl tratează, în "fizicalitatea" lui, ca pe un dispozitiv mediatic, de transmisie-recepţie: oraş-mediu, oraş-suport, oraş-canal, în care toţi practicăm, ca mod de viaţă, ca (post-)etică, instantaneitatea comunicaţională. Un oraş în care, asupra căruia nimeni nu vrea să întîrzie. Un oraş, o lume, Lumea însăşi devastate de comportamentul existenţial-mediatic.

Şi, ca să revin la autoarea mea, cu care am început, la Avital Ronell. În acelaşi eseu al său, intitulat Stupidity, pe care tocmai îl citesc, ea pune în gardă împotriva unui anumit tip regresiv de critică intelectuală a, ieri, modernităţii şi, azi, a post-modernităţii. Este, trebuie să mărturisesc, exact ceea ce mă preocupă cel mai mult să rezolv, să depăşesc în clipa de faţă: critica intelectual-regresivă a actualităţii, recursul paseist fie şi la tradiţia utopizantă a modernităţii însăşi, la Lumini. Se poate critica, analiza eficient, în mod pertinent şi creator, prezentul fără a te comporta, cum spune autoarea citată, regresiv, fără a te replia, fără a te retranşa (şi re-traşeiza), fără a te retrage, fără a da, implicit, înapoi, propunînd, reactualizînd, inconştient, tocmai poziţiile ambigue, duplicitare, complice, periculoase care au produs acest prezent? Se poate reacţiona şi altfel decît prosteşte la prostie? Prostiei masificate nu i se poate opune decît prostia, orbirea, intelectualilor? Poate fi critica, altfel spus, şi altfel decît comodă, clişeizată, automatizată, simplu tic complice, simplu rictus monden - ca la noi?
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer