Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Foileton  Sageata  De-a baba-oarba

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

10. Vehicul antiautosanitar, cu claxon pe două tonuri


Vlad Muşatescu

10.05.2008
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică


Îmî bîzîie la urechi un bondar insolent. Cu intermitenţe. Nu-i bondar. Ci claxon. Strident, pe două tonuri, infatuat de parcă s-ar afla montat pe un "Jaguar".
Spre uimirea mea, care mă trezesc înspăimîntat, crezînd c-am blocat şoseaua cu "Bombiţa", claxonul aparţine unui măgar. Măgar autentic. Nu măgar la volan.
Ce-i drept, există şi-un element uman. Dar acesta stă călare pe dobitocul care nu-ncetează să mă claxoneze, cerînd insistent eliberarea trecerii.
Cobor surescitat din "Bombiţă", gata să mă lovesc de ţeasta animalului. Îl somez pe proprietarul vehiculului cavalin (sperînd că dobitocul de sub el să aparţină acestei familii):
- Ce te-a apucat, măi băiete, de-mi ragi la cap cu măgarul ăsta? Nu ţi-e bine, să mă trezeşti tocmai cînd mi-e somnul mai dulce? N-ai destul loc pe şosea?
Flăcăul se amuză în continuare. Nu mă "tratează" cu nici un răspuns.
Mă uit la el înciudat, vrînd să-l intimidez. Îmbrăcat în nişte blugi strîmţi şi soioşi, roşi zdravăn la genunchi, prevăzuţi cu ţintele şi etichetele de rigoare, băieţandrul şi-a lăsat şi plete moderne, pleoştite peste urechi, camuflîndu-şi obloanele cu o pereche de ochelari de soare, enormi cît nişte străchini din ceramică neagră. Peste cămaşa de culoarea bananelor răscoapte, poartă o bundiţă folclorică din piele de miel (întoarsă pe dos) şi înflorată cu tot felul de cusături. Pe umăr, şi-a petrecut o curea de care atîrnă un soi de traistă. Trebuie să fie destul de grea, deoarece stă umflată ca un ţîfoi. Măgădanul, căci pare suficient de lungan, continuă să mă privească zîmbăreţ, fără să-mi răspundă, iar vehiculul continuă să ragă, claxonînd fără speranţe de oprire. Pe două tonuri.
Scos din sărite, comit greşeala să mă iau la întrecere cu el, izbutind nişte răcnete cu (cel puţin) două octave mai sus:
- Ascultă, băiete! Nu ţi-e ruşine? Dă-te jos de pe măgar! N-ai pic de respect faţă de un om ceva mai în vîrstă? Manifestă puţin respect, c-altminteri te-nvăţ eu ce-i politeţea...
Bulevardistul de la Colţiilupchii coboară de pe spinarea unicului său măgar putere, îşi aranjează cochet pletele, după care mă apostrofează:
- Care ţi-e politeţea, firişor de păpădie? Să baţi o femeie? Să nu te-ncumeţi cumva, că te pocesc, grasule! Am făcut şi karate la viaţa mea, aşa să ştii!
Nu mai e nevoie să mă pocească. Am rămas cu gura căscată, dar şi strîmbă. Băieţandrul e chiar fată.
Îi demonstrez imediat ce-nseamnă educaţie:
- Vă rog să mă scuzaţi, am fost victima unei confuzii! Am bănuit că sînteţi vreun hippy, un pletos din ăia, pe plan local. Mă numesc Al Conan Doi... Romancier...
- N-am auzit, n-am citit, nu cunosc, dar accept scuzele! E bine? Sînt doctoriţa Emilia Manzur. Pentru prieteni, Milica. Medicul circumscripţiei sanitare Colţiilupchii...
- Medic fără maşină?
- Uite că mai există! N-am decît cinci cătune de vizitat şi, intrucît nu mi-a sosit "Pegasul" comandat, mă deplasez cu măgarul pus la dispoziţie de-un grup de cetăţeni cordiali, adică inimoşi. Bine c-a văzut nea Dobre ficăţelul, fiindcă nu ştiu ce se mai putea întîmpla.
- Care ficăţel? Doamnă doctor, suferi de insolaţie?
- În primul rînd, mi-s domnişoară, în al doilea rînd, să-mi zici Milico, iar în al treilea rînd, ficăţelul, dar să nu te superi, e denumirea pe care-o dăm noi, ruralii, "Fiat"-ului 600...
- Merci! Şi unde-i "nea Dobre"?
- Aici! Vehiculul meu antiautosanitar... măgăreaţa care vede tot, aude tot, merge peste tot şi-i claxonează pe automobiliştii contravenienţi la circulaţia rutieră...
- Coană Milico, înţeleg să-l cheme Dobre, dar de ce "nea"?
- Fiindcă sîntem un fel de cumetri! Stăpînă-sa mi-i fină... Dar ce se-ntîmplă cu matale, maestre? Am impresia că te supără ceva.
- Hala să-ţi fie, coană Milico, eşti doctor mare! Cum de-ai sesizat? Pentru că mă supără... groaznic...
- Inima?
- Da! Mi-e foame. Te-am auzit pomenind de ficăţel şi mi s-a făcut o foame cumplită, chit că ţi-ai rîs de "Bombiţa" mea...
Milica Manzur porneşte să chicotească abundent, uitîndu-se pe rînd cînd la mine, cînd la "Fiat".
- Nu văd ce-i de rîs! Eşti medic şi ştii ce-i aia, criză hipoglicemică. N-am mîncat de ieri seară.
- Păi, mănîncă, omule, nu mai sta.
- Sărut mîna, doctoriţo, ce mai, eşti medic de excepţie. Primul care mă îndeamnă să mănînc şi nu să ţin regim. Te rog, nu cumva să mă refuzi... eşti invitata mea la un mic breakfast, la botul măgarului...
- Eu? Nici nu mă gîndesc. Mănînc oriunde, orice şi oricît. Am să contribui însă, atît cît îmi permit modestele mele mijloace din desagă.
Sîntem la a doua ceaşcă de cafea. Tolăniţi pe malul pîrîului, pălăvrăgim despre dificultăţile scriitorilor aflaţi în criză de creaţie.
Doctoriţa mi se pare destul de băieţoasă, deşi e-o perlă de fată. Liberă la gură, stenică şi pozitivă, spune lucrurilor pe nume. Chiar şi-n privinţa gustării de dimineaţă şi-a permis să afirme că-i mai mult un mini-microdejun, extrem de improvizat. Pe scurt, pentru stabilirea adevărului, ne-am rezumat la 200 grame costiţă afumată (de la mine), cîte trei ouă vîrtoase (de la doctoriţă), ceapă verde, usturoi aşijderea, tot verde, telemea de oaie naturală (Colţiilupchii), ridichi, urdă dulce, iar ca băutură, apă destul de potabilă din pîrîul ce ne era la îndemînă. Niţel cam nisipoasă. Însă, un nisip fin, suportabil, mult mai plăcut decît cloramina din cişmelele Bucureştiului. Şi, la urma urmei, apa trece, pietrele rămîn. Unora, la ficat, altora, la rinichi. Depinde de gust.

Deşi îi zic doctoriţei pe nume, de parcă ne-am cunoaşte de-o viaţă, ea continuă să-mi spună "maestre". Faptul mă mîngîie nespus.
Motiv care mă determină să procedez la interogarea Milicăi.
- Ia zi, dragă doctoriţo, ce-i cu chestiile astea, pe care mi le povestec băştinaşii? Sînteţi chiar un sat vrăjit, blestemat?
- Hai să fim serioşi, maestre Conan, că-ţi mai zici şi Doi - mă prelucrează Milica Manzur -, cine ţi-a băgat în cap şi bazaconiile cu vacile care-şi pierd laptele, cu fîntînile secate, cu oile decedate subit?
- Pacienţii matale, coană Milico!
Doctoriţa zîmbeşte pe sub mustaţă - şi zău că n-are aşa ceva -, după care porneşte să chicotească:
- He, he, he, dragul meu scriitor şi detectiv. Ai luat o plasă de zile mari. Nu ţi-a trecut nici o clipă prin cap că eşti victima unei înscenări? Pe plan local, aşa cum îţi place dumitale să zici. Ai văzut, personal, vreo fîntînă secată?
- Că nu era să mă bag în fîntînile oamenilor...
- Da ce, încăpeai? Hai să nu ne facem iluzii... Cineva nu vrea să fii oaspetele satului. Atunci, prin telefonul rural, din om în om, a transmis dispoziţiile necesare. Scriitori-s curioşi, îşi vîră nasul pretutindeni, scormonesc pe unde nu trebuie şi, başca, îşi mai bat şi gura. De ce să ne tulbure străinii obiceiurile? Sînt profund interesate anumite persoane să n-avem parte de scriitori printre noi.
- Dar cum s-a aflat de faptul că-s scriitor?
- Tot prin telefonul nostru. Crezi c-a înghiţit cineva povestea c-ai venit să scrii un roman? Dacă-i aşa, de ce tocmai la Colţiilupchii? Aveţi Casă de creaţie la Sinaia-Cumpătu...
Revin la problema locală:
- Şi cine-i creierul? Cine-i "cerebelul" care se consideră inoportunat de stabilirea mea temporară aici?
- Naiba! - îmi declară doctoriţa, nespus de calmă.
- Coană Milico, să fim serioşi! Nu-mi arde de glume...
- Nici mie, maestre Conan Doi!
- Care Naiba? Naiba Naiba?
- Maestre, mă dezamăgeşti. Arăt eu atît de toantă? Numai cretinii îşi închipuie că există diavoli. E vorba de Gulliver Naiba!
- Proprietarul morii?
- Exact şi întocmai! Vezi că ştii, dragă maestre!
- Ia mai spune-mi o dată, coană Milico, parcă nu-mi vine să cred. Cum îl cheamă?
- Gulliver Naiba!
- Gulliver? Formidabil!
Doctoriţa mă temperează din entuziasmul meu folcloric:
- Nu te grăbi, maestre. Încă n-ai aflat totul despre Naiba!
Buimăcit de ipoteza, destul de verosimilă, emisă de Milica Manzur, precum şi de bizarul nume al cetăţeanului, aprind rapid şi năuc un "Snagov", trăgînd ca un disperat. N-are pic de tiraj. Normal. Dădusem foc filtrului. Fiind din material plastic, obstruează canalele prevăzute pentru circulaţia cancerului din fum. Arunc ţigara supărat.

Pînă să-şi termine doctoriţa povestea, recitîndu-mi întregul dosar de cadre al lui Gulliver Naiba, reuşesc şi eu să termin, pînă la fund, desaga cu merinde.
Acum sorbim iarăşi din cafelele furnizate de miraculosul meu termos. Eu mă strădui să recapitulez şi să ordonez datele aflate, iar Milica Manzur mă priveşte cointeresată, curioasă să vadă cum funcţionează creierul unui scriitor. Nu ştiu ce-o fi observînd doctoriţa, însă computerul meu personal lucrează (după părerea mea) mai mult decît satisfăcător, dacă nu chiar excelent.
În primul rînd, pentru că nu-i numai un cerebel de creator, ci şi masa de celule cenuşii a unui detectiv înăscut, deosebit de înzestrat "vizavi" de problemele, atît de spinoase, ale psihologiei contemporanilor mei.

Datele comunicate de doctoriţă sînt, pur şi simplu, fantastice.
Gulliver Naiba debarcase la Colţiilupchii prin 1949. Fără să se ştie precis de unde, cine fusese şi cine era. Încă de-atunci, arăta destul de verde la trup, deşi lansase zvonul că-i trecut de 65 de ani. Dar, conform certificatului eliberat verbal de Milica, nici acum nu-i dădeai mai mult. Naiba refuza să-mbătrînescă, prin cine ştie ce contract încheiat cu tizul său.
Într-un timp record, se impusese ca potcovarul cel mai dibaci din regiune. Pe lîngă potcovărie, Gulliver înfiinţase în acelaşi spaţiu şi-un mic atelier de reparaţii universale: biciclete, atelaje agricole, vermorele şi pompe carosabile de stropit pomii, motorete şi motociclete, aparate de radio şi, în ultima vreme, chiar şi televizoare.
Neavînd concurenţă, îşi ridicase o casă, cumpărase "moara dintr-un dud", plus grădina şi livada adiacentă. Lucra în permanenţă, cu excepţia zilelor de vineri.
Aici, simt nevoia să solicit un supliment de informaţii:
- De ce tocmai vinerile, coană Milico? De ce să nu lucreze vinerile, cînd e ştiut că duminica-i ziua noastră de odihnă?
- Asta se-ntreabă şi satul. Dar mie mi-e clar. Domnul Gulliver Naiba, după părerea mea, se ocupă cu ocultismul. Mai pe ascuns, mai pe faţă, el e vraciul şi vrăjitorul local. Face şi desface farmece, ghiceşte. Lumea vine la el ca la circ. Cred că realizează mai mulţi bani cu chestiile astea, decît cu potcovitul...
- Stai oleacă, doctoriţo! Una-i ocultismul şi alta-i vrăjitoria.
- Şi crezi că domnul Gulliver Naiba nu cunoaşte diferenţa? Să-i vezi biblioteca de specialitate, te cruceşti! Una citeşte şi-alta practică. Cînd îi doare capul, sătenii se duc la Naiba, să le descînte.
- Şi le trece?
- De unde! Vin apoi la mine, după "nasturi".
- Deci, ce mai calea-valea, nu-ţi face concurenţă...
- Nene maestrule, e-o ruşine, ca astăzi, în secolul cosmic, să crezi în descîntecele unui mag decrepit, în pragul sclerozării... Poate greşesc, dar Gulliver Naiba e-un om plăcut, tocmai datorită cretinismului care începe să-l macine, o dată cu înaintarea în vîrsta pe care se încăpăţînează să nu şi-o mărturisească. Am oarecari relaţii cu el, îl supraveghez de la distanţă, fiindu-mi simpatic cu procedurile sale de arierat mintal pe cale de senilizare.
Cad cîteva clipe pe gînduri, apoi îi spun Milicăi:
- Dar, dacă-i vorba de-un caz rar, de vreun fenomen parapsihic?
Milica izbucneşte în rîs:
- Gulliver Naiba, fenomen parapsihic? Marele mag, descoperitor de vaci rătăcite şi găini furate? Care s-a ţicnit la bătrîneţe, de prea multe cărţi ocultiste citite...
- Ştii ce nu-nţeleg eu, coană Milico? - insist s-o interoghez pe doctoriţă. Ce-ai cu el? De ce nu-l suferi, de vreme ce ţi-i simpatic? Arierat, ramolit, văd că-l diagnostichezi. Atunci, înseamnă că nu prezintă vreun pericol real.
- Maestre Conan - se enervează doctoriţa -, n-aş zice că mi-i frică de Naiba, adică de Gulliver. Mai curînd, mă nelinişteşte. Însă nu-mi surîde deloc faptul că reuşeşte să cîştige atît de uşor încrederea sătenilor. Totodată, manevrele lui manifestă multă viclenie. Urmăreşte ceva, ceva ascuns. Faptul că nu dau de rostul purtărilor lui, asta mă tulbură, mă îndeamnă să-l vizitez. Mai mult pentru a fi la curent cu intenţiile sale. Cînd ne întîlnim, stăm îndelung la palavre. Mă aiureşte cu poveştile lui, dealtfel amuzante. Îmi repugnă însă procedurile sale "vrăjitoreşti". Nu numai că sînt o înşelătorie, dar le practică din lăcomie de bani...
- O fi şi ăsta un fel de hobby! - avansez eu o ipoteză, absolut cretină.
- Hobby, hobby, dar de ce-l deranjează instalarea unui scriitor la Colţiilupchii? De ce nu te primeşte nimeni în gazdă? Vezi, iubite maestre, aici e-aici! Înseamnă că se teme de ceva, că se ascunde. Aş da mult să aflu despre ce-i vorba, zău, meştere Conan...

A sosit momentul să pomenesc despre calităţile mele detectivistice:
- Coană Milico, de azi înainte, totul a-ncăput pe mîini bune. Am să mă ocup personal de "enigma Gulliver Naiba". Nu degeaba îmi spun colegii "detectivul Conan Doi"! Sînt curios cum o să reacţioneze Naiba, zis şi Gulliver, cînd am să-l rog să-mi închirieze "moara dintr-un dud".
Milica Manzur, fără să manifeste simptome vizibile de entuziasm, îşi aprinde placidă un "Snagov"(din pachetul meu), după care declară:
- Îndoi-m-aş, dolofanule!
- Regret, coană Milico, dar te pripeşti! - îmi ies eu din resorturi. Şi-apoi, să ştii, eu nu-s gras, ci glandular. Hipofizar, dacă-i să vorbim endocrinilogic...
Doctoriţa mă examinează amuzată, apoi îmi zîmbeşte:
- Acelaşi diagnostic ţi-l pusesem şi eu, dragă maestre. Iar dacă ţi-am zis "dolofanule", asta-i dovadă de extremă simpatie. Pentru că-mi sînt dragi supraponderalii...
- Nu ţine, doctoriţo! De ce tocmai supraponderalii?
- Din pricina contrastului cu slăbiciunea mea. De-aia n-am să mă mărit, pentru că nu găsesc, şi nici nu cred să existe, un gras corespunzător.
- Cu mine să nu-ţi faci planuri, coană Milico. Sînt de trei decenii în cîmpul conjugal...

Doctoriţa, femeie şi gospodină, spală ceştile la gîrlă, le şterge cu nişte ziare, după care mă priveşte numai zîmbete:
- Nene Conane, dragule, să te vedem dacă-ţi reuşeşte figura cu "moara din dud". Sînt şi eu curioasă. Pînă atunci, te las cu bine, pa şi la re! Treburile mă solicită, meleagurile sînt greu de parcurs, indiferent dacă "nea Dobre" consimte sau nu la patimile mele.

Pînă să-mi adun boarfele şi catrafusele, pînă să dispară doctoriţa cea năzdrăvană, soarele s-a căţărat vîrtos pe cer, escaladîndu-l pe jumătate. Ceasul mi-a stat de mult. La 9 şi-un sfert.
"Bombiţa" porneşte tot la sfert. Adică, motorul. Deoarece vehiculul se încăpăţînează să nu mişte din loc.
Altă enigmă. Ce naiba o mai fi şi cu penele astea ale "Bombiţei"? O stare de nelinişte îşi face loc prin sistemul meu nervos. Formidabil. Unde-mi sînt minţile? Răspunsul e unul singur. La naiba. La Gulliver Naiba. Voi fi sau nu voi fi chiriaşul său, asta-i întrebarea! Care mă frămîntă vîrtos!


(va urma)
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




1 comentariu

  • Superb
    Ladaru George [membru], 10.05.2008, 08:48

    Super ideea cu acest scriitor

Resurse

Primul volum al ciclului Extravagantul Conan Doi a apărut la Editura LiterNet şi poate fi descărcat de aici.

ARHIVA RUBRICII

Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro 34. The End - Ca-n filme, dar absolut provizoriu (5.0/5 - 4 voturi)
Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro 33. Old ţuiski... (5.0/5 - 1 vot)
Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro 32. Întîlnire la cel mai jos nivel (5.0/5 - 4 voturi)
Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro 31. Şoferii iadului - remake local! (4.4/5 - 5 voturi)
Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro 30. Dacă-i bîlci, păi bîlci să fie! (5.0/5 - 3 voturi)
Sageata Toate articolele din această rubrică


RUBRICILE CATEGORIEI

Sageata Rugul miresmelor
Sageata Povestea Marathon
Sageata Poveştile Petrícicăi
Sageata Războiul de ţesut poveşti
Sageata De la Petrila la Petrini. Viaţa lui Ion D. Sîrbu
Sageata Pacoland
Sageata Cartea viselor
Sageata Forme şi culori din comunism
Sageata Rugine, samovare, liturghii


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer