Dispariţia oraşului

"Sîntem un popor vegetal". Din nou, în continuare?

Pretutindeni în lume, tema oraşului constituie, alături de terorism, de globalizare (din punctul de vedere al mecanismelor, dar mai ales al efectelor ei) şi de încălzirea climatică, principala temă a timpului nostru. O a patra temă de preocupare şi de meditaţie globală a venit, recent, să li se adauge celor patru deja citate: tema crizei de materii prime, în special a crizei alimentare.

În toate librăriile, în toate publicaţiile, de la cele popular-cotidiene pînă la cele savant-academice, şi pe toate posturile de televiziune, temele omniprezente, recurente de discuţie sînt, pretutindeni în lumea civilizată, oraşul, terorismul (cu fantasmaticele "războaie" împotriva lui), globalizarea, încălzirea climei şi, mai nou, de cîteva luni, de cîteva săptămîni, criza alimentară.

Numai la noi, nimic! Nici în librării, nici în ziare, nici în programele de ştiri şi de dezbateri ale vreunei televiziuni. Deşi am intrat, formal, în NATO şi în Uniunea Europeană, "spiritul public românesc" continuă să fie dominat de cel mai crunt şi mai perdant provincialism, localism, parohialism - tribalism. Trăim, la nivel de conştiinţă publică, în afara lumii. Niciun autor român nu vine să abordeze aceste chestiuni care frămîntă conştiinţa occidentală. Deschideţi oricare ziar, zappaţi pe oricare post de televiziune, intraţi într-o librărie, şi această lipsă de conştiinţă, de prezenţă planetară, de contemporaneitate vă va izbi în moalele capului.

Nimeni nu discută şi nu problematizează nimic, Trăim închişi într-o "bulă" a timpului, ne ascundem, comod, pueril, într-un cocon, în poziţie fetală, şi dormim bolborosind şi visîndu-ne nimicurile zilnice. Problemele noastre de zi sînt cele universale, eterne, temele unei vieţuiri în afara timpului. Dispreţuim adevărata actualitate, adevăratele teme grave ale actualităţii. Transcendem imediatul coborînd sub el, mărunţindu-l ca nu cumva să ne înecăm, să fie nevoie să ne trezim la realitate. Strategie colectiv-inconştientă de furişare prin istorie, împrumutînd, într-un suprem mimetism la mediu, tehnica speciilor mici, invizibile, dar cu atît mai rezistente cu cît se expun mai puţin "spiritului timpului".

În asemenea condiţii de ne-conştienţă, de in-conştienţă, nu putem fi decît nişte victime sigure. Nişte victime ale ignoranţei de sine. Sub comunism, au existat voci prin care ne-am autoacuzat că am trăi "vegetal", vegetativ. Dar azi nu este, oare, la fel? Cu singura deosebire că, vai, nimeni nu mai stă să ne-o spună.


Trăim în urma propriului nostru oraş. Bucureşti - oraş planetar

În plină campanie pentru alegerile locale, campanie mai obosită, mai plictisită ca niciodată, nimeni nu ştie, şi nu se preocupă să ştie (nu este, altfel spus, socratic conştient de propria ignoranţă) ce este şi cum se analizează, în mod actual, un oraş.

Şi nici nu ar avea de unde să afle. În librăriile noastre nu există lucrări, indiferent de nivel, despre problemele oraşului contemporan. Spre deosebire, aşa cum spuneam ieri, de librăriile occidentale, unde raioanele, nu doar rafturile cu lucrări dintre cele mai diverse, dar obsesiv preocupate de problematica oraşului, sînt de-a dreptul impresionante: monumentale chiar.

Cu toată lipsa noastră publică patentă, monumentală în minus, de preocupare faţă de problemele oraşului, oraşul românesc se dezvoltă, urmînd acelaşi curs - dezastruos? monstruos? - mondial, planetar, cu al tuturor oraşelor mari ale lumii. Iar cînd spun "oraşul românesc" mă refer, evident, în primul rînd la Bucureşti. Bucureştiul, oraşul românesc a luat-o înaintea percepţiilor şi ideilor noastre. Am rămas în urma propriului nostru oraş, şi nici măcar nu ne dăm seama.

Din punctul de vedere al tendinţelor sale de creştere autodistructivă, oraşul Bucureşti este un oraş planetar. Care, am putea spune, păstrează o justă medie, o cale de mijloc, deci de sintetizare "în mic", dacă se poate spune aşa, a tuturor marilor tendinţe care frămîntă, exploziv, atît megalopolele emisferei nordice, cît şi pe cele ale emisferei sudice, cu diferenţa lor dintre hiper-bogăţie şi hiper-sărăcie, dominate, însă, uniform de explozia demografică.

Căci, pentru a vorbi pe scurt, anunţînd teme de discuţie pe care le voi aborda în perioada următoare, oraşul dispare, dar nu oricum, ci generalizîndu-se. Nu distrugerea, ci, tocmai, dezvoltarea şi extinderea, generalizarea "ucid" oraşul. A devenit aproape impropriu să se mai vorbească, astăzi, despre "oraş". Ceea ce încă mai continuăm, din pură inerţie şi "pană" terminologică, să numim "oraş" a devenit, de fapt, altceva. Şi devine zilnic, în mod galopant şi sub ochii noştri, altceva. Inclusiv Bucureştiul.


Oraşul nu dispare, ci revine la sine

Ce este, ce mai este oraşul contemporan? Mai este el oare oraş?

Mulţi analişti ai fenomenului urban actual consideră că nu, nu mai putem vorbi despre aglomerările urbane ale prezentului în termenii oraşului clasic. Dar şi că, pe de altă parte, ceea ce tocmai am numit "oraşul clasic" nu epuizează, ca semnificaţie, întregul evantai de semnificaţii, de posibilităţi, de virtualităţi şi chiar de realităţi atestabile istoric ale fenomenului urban.

"Oraşul" cu care ne-am obişnuit de cîteva secole încoace nu a reprezentat şi nici nu va reprezenta, din punct de vedere istoric, decît una dintre faţetele posibile ale modului urban de convieţuire a omului. Va trebui să ne obişnuim cu această idee, şi să nu mai deplîngem, orbeşte, "dispariţia" oraşului. Oraşul nu dispare, ci se transformă, intrînd într-o altă paradigmă istorică. Bună sau rea, rămîne de văzut. Indiferent, însă, dacă nu place sau nu cum se dezvoltă oraşul, el se dezvoltă, iar ceea ce este ameninţat, acum, să dispară nu a reprezentat, poate, decît o stare, un moment, fie şi durabil, dar de excepţie al oraşului, nu starea sa "firească", "normală". Cu oraşele noastre pe cale de dispariţie ne aflăm, poate, nu într-o aberaţie, într-o derivă, ci pe cursul cel firesc al evoluţiei istorice. "Ieşind" din oraşul, să-i spunem, "clasic", nu facem, poate, susţin tot mai mulţi analişti, decît să regăsim un fel de oraş "etern", cu toate contradicţiile lui. Oraşul, aşa cum îl cunoaştem, nu a reprezentat, poate, decît o paranteză istorică eventual armonică, fericită, dar care, acum, se închide.


Închiderea unei paranteze istorice: "oraşul-monument"

Pe scurt spus: ceea ce am trăit în ultimele sute de ani nu va fi reprezentat decît un "fals" oraş, mai exact un oraş artificial, în care doar una dintre laturile oraşului a fost privilegiată, în detrimentul celorlalte, anterioare, fundamentale, care vin, acum, să-şi ia "revanşa" istorică, re-ocupîndu-şi locul şi importanţa primordiale. Oraşul nu piere, nu dispare, nu se distruge, ci, în realitate, se regăseşte. Vrem, nu vrem, ne place sau nu. Asta e! Oraşul, nu doar în sens spaţial, ci şi ca semnificaţie istorică, ne depăşeşte.

Conform analizei unui important istoric şi teoretician contemporan al oraşului, francezul Marcel Hénaff, profesor de filosofie şi de antropologie la Universitatea San Diego din California, autorul unei impozante sinteze istorice intitulate La ville qui vient (Oraşul care vine, sau Oraşul care se profilează, Paris, L'Herne, 2008), oraşul-monument, adică acea formă de oraş în care am trăit, istoric, în ultimele sute de ani, cu care ne-am obişnuit ajungînd să o confundăm cu oraşul însuşi, în integralitatea fenomenalităţii sale, oraşul-monument, deci, este pe cale de dispariţie, deoarece el a fost privilegiat în raport cu alte laturi şi valenţe ale oraşului. Oraşul-monument începe să dispară, să piardă din importanţă şi din vizibilitate - la loc - în faţa mai vechilor funcţii ale oraşului, oraşul-maşină şi oraşul-reţea.

Dar asupra analizelor despre oraş ale lui Marcel Hénaff voi reveni.