Du-mă, mamă, unde-i cucu
unde-i plată şi nu-i lucru
(folclor citadin, foarte actual!)
Arrivederci Bucharest!
Plecăm cu compania "Blue Air", nume de largă respiraţie sugerând vacanţe, libertate şi pasărea albastră a tinereţii... mişto găselniţa!
Aeroportul Băneasa, ticsit (cum altfel, la dimensiunile lui "de buzunar"), agitat. Coada noastră specific naţională, îţi oferă o senzaţie de comuniune, de ocrotire, de adăpost. Deja faci parte dintr-o comunitate - "cei ce pleacă la Roma". O demoazelă între două vârste, se agită panicos-alintată de-a lungul cozii "noastre"."- Ştie cineva grupul J'info de Roma?" Cu această ocazie aflu că instantaneu antipaticul personaj va fi unul din partenerii mei alături de care voi gusta minunile promise ale Italiei. Nasol!
Ghidul nostru, domnul L., are aspect de epocă Fred Astaire dar nesimţirea şi dezinteresul faţă de grupul pe care îl păstoreşte, sunt tipic neaoşe. Instantaneu, Iulia, fiica mea îl numeşte "tortoise", şi aşa rămâne! Modul în care trage după el valijoara cu cadru, cocoşat, cu mărul lui Adam proeminent, privind condescendent prin ochii semiînchişi a blazare suverană, îl califică definitiv ca broască ţestoasă!
La aterizare, de bucurie că a scăpat, Tatiana aplaudă mai ceva ca la o premiera a Scalei di Milano, iar ochii îi sunt la fel de sclipitori ca la primele noastre întâlniri (of, acum douăzeci de ani!) - "certamente" taurii sunt zodie de pământ! Văzând-o atât de entuziastă m-am simţit un moment gelos pe pilot. Ce să fie asta? Probabil aerul Italiei, romanticul leagăn al latin-lover-ului prin excelenţă.
Ne urcăm în autocar, casa noastră pentru următoarele 10 zile, şi începem un tur rapid al oraşului. Acum de-abia, mă uit ceva mai atent în jur la ceilalţi, cu care vom fi coechipieri. Doi puşti relativ tembeli care râd intr-una, or fi ştiind ei de ce, şi care vor întârzia sistematic la toate întâlnirile grupului de mai târziu. O Coana Chiriţa lată, scurtă şi cu o umbră de mustăcioară, împreună cu companioana ei, tot în vârstă dar uscată şi supusă, părând veşnic în admiraţia primei. Două "fete" pe la 30-35 de ani hotărâte cu încrâncenare să se "simtă bine" în această escapadă, un "dom' profesor" semi-letargic, jongleri, acrobaţi, clovni şi recuzită cum ar spune cineva... nu mai ştiu cine!
Monumentele Romei în noapte, luminate cu reflectoare, ne dau primul spectacol al sejurului, din păcate privit prin geamul autocarului în fugă, pentru că e târziu şi trebuie să ajungem la Hotel Emporio. Dar suntem, în sfârşit, în oraşul etern! Piazza della Republica, castelul Sant' Angelo, monumentul lui Vittorio Emanuelle, sunt aici, la nasul nostru lipit de geamul autocarului... Ei, dragii moşului, şi în acest moment de trăiri amestecate, de exuberanţa şi oboseală, mi-am propus că orice s-ar întâmpla nasol în această excursie, să nu "marşez", şi să-mi impun să mă simt bine - pe banii mei!
Hotelul "Emporio", cu holuri largi, oglinzi asemenea, şi reproduceri de Rafael în bogate rame aurite ne place, anunţând fastul galeriilor Vaticanului pe care le vom vedea a doua zi. "Kitsch!" aud un comentariu din grupul nostru" Relaxaţi-vă bravi compatrioţi...! Respiraţi adânc... aşaaa! Sunteţi în Roma. Pentru 10 zile nu vă mai ia nimeni pâinea de la gură! Haideţi să ne bucurăm de clipa asta."
După cazare, ieşim, Tatiana Iulia şi cu mine, pe străzile din jurul hotelului ca să luăm pulsul oraşului direct de la sursă. Entuziasmul nu e reciproc. Romei puţin îi pasă că familia Chiriac e, în sfârşit, aici! Roma doarme. Pe jos chiştoacele şi hârtiile activităţii de peste zi, încă nestrânse de serviciile de salubritate. Hai repede să ne culcăm...
A doua zi trezirea. SUNTEM LA ROMA!
Mâncăm rapid, ne formăm grupul în hol, ritual comun oricărei excursii, şi plecăm prin Piazza della Republica pe care o descoperim surprinzător de aproape de Emporio, spre Vatican. Luăm metroul. În staţia subterană nişte oameni de ordine în uniforme şi un afiş scris de mână pe un carton alb "beware of pickpockets!". Mi se pare haios şi dau să-l fotografiez, dar omul de ordine nu mă lasă. Îl întreb de ce - " e vietato!" îmi răspunde ca un adevărat Garcea italian. Ajungem la Vatican, un zid înalt ce se desfăşoară pe mai multe străzi şi coadă cât vezi cu ochii. Spre surpriza mea plăcută merge repede. Nu prea avem timp să ne doară picioarele ca lumea, că am şi ajuns înăuntru. Aici, organizarea naibii! Grupuri peste grupuri, ghizi cu steguleţe, cu fluiere, cu jobene. O maşină de procesat turişti, care mestecă zilnic zeci de mii de trupuri, camere de luat vederi, năduşeală şi impresii, totul contra sumei de câţiva euro de persoană. Nu prea poţi să te rupi de acest Babel comercial şi să te izolezi în contemplare! Alergăm cu toţii prin sălile ce se succed cu repeziciune făcând slalom printre japonezi, peruvieni, malgaşi, olandezi, cehi şi bineînţeles din nou japonezi, majoritatea cu gurile căscate, la propriu.
"Le stanze Rafaelli" te fac într-adevăr să încetineşti pasul, (riscând să rupi ritmul şuvoiului de vizitatori). Pereţi întregi pictaţi de Rafael Sanzio cu lumina sa şi chipurile sale cereşti! Remarc un tablou gigant în care toate geniile epocii, Dante, Leonardo da Vinci, Michelangelo, sunt înfăţişate într-un cadru arhitectural monumental, cu perspectiva şi efecte de trompe l'oeil desăvârşite - superb! Şi e evident, "comedia dell'arte" s-a născut şi trăieşte la tot pasul şi astăzi în Italia! Mai târziu, când vom ajunge la Veneţia, vă rog să-mi amintiţi să vă spun o întâmplare hazoasă legată de acel Pierrino italian, un fel de Bulă al nostru, pe care îl întâlneşti la tot pasul prin cizma peninsulară a Italiei...
Apoi te trezeşti brusc în Capela Sixtină! După tot periplul prin Galeriile Vaticane intri, oarecum neavizat, în acest spaţiu sacru. E o hală dreptunghiulară fără nici un chichirez arhitectonic (în afara unei lumini cu totul speciale, miere amestecată cu sacru, nu neapărat creştin!). Pictura însă te copleşeşte. Există în acea sală o personalitate foarte puternică (a lui Michelangelo, a lui Dumnezeu? nu ştiu şi nu prea contează), care transfigurează persoanele ce intră acolo. Am avut noroc să ne putem aşeza câteva momente pe lespezi de marmură şi să intrăm în comuniune cu lumina lină filtrată prin vitralii. Michelangelo lucrând îndârjit zile şi nopţi cu ceara şi uleiul picurându-i în ochi, a impregnat tavanul şi sufletele noastre cu armonie şi forţă.
În faţa basilicii, piaţa, cu colonada lui Bernini. Spaţiu super mediatizat în care se desfăşoară evenimentele de importanţă ale lumii catolice. Desfăşurări de forţă ale instituţiei cu cel mai performant sistem de contrainformaţii de pe mapamond. Sistemele de telecomunicaţii ale Vaticanului se întind pe mai multe hectare decât Vaticanul însuşi! E o forţă, şi se vede. O forţă totuşi elegantă, cu grijă faţă de estetic, (grădinile Vaticanului mi-au plăcut mult, fapt ce m-a costat metri buni de peliculă virtuală sau digitală cum vreţi să-i spuneţi). Prezenţa impozantă a "părintelui creştinătăţii" este îmblânzită şi de gărzile elveţiene, tineri, în costume vesele, create de acelaşi Michelangelo Buonarotti, omniprezent în acest spaţiu pontifical, deşi puţin agreat în timpul vieţii de Papii ce i-au comandat lucrările. Sunt emoţionat să văd fereastra biroului papal şi coşul pe unde iese fumul alb sau fumul negru la alegerile papale. A vedea pe viu adevăratele proporţii ale complexului, piaţa, bazilica, birourile, contează mult pentru o corectă percepţie a ansamblului, deşi am văzut aceste locuri de zeci de ori la televizor cu diverse ocazii. Bazilica Sfântul Petru este mare, impunătoare şi întunecoasă, atunci când nu se oficiază evenimente. Statuia neagră a sfântului Petru cu marmura piciorului tocită de adoraţia credincioşilor... Ieşirea la lumina soarelui Italiei, în deschiderea largă a pieţei, aduce a renaştere!
Scara Capitoliului (la scala di campidoglio) străjuită de statuile gigant ale lui Castor şi Polux, piaţeta elegantă de sus cu cele două muzee şi turnul cu ceas apoi forumurile romane. La forumuri am simţit pentru prima dată acut frustrările (care se vor exacerba la Palermo şi mai ales la Florenţa) deplasării în grup, cu orar şi obiective fixate de alţii. E drept că dacă nu ar fi fost organizarea impusă nu am fi văzut nici o treime din obiectivele propuse, dar uneori simţi nevoia unui grad mai înalt de calitate în dauna cantităţii.
Coloana lui Traian din forumurile noi exact aşa cum mi-o imaginam plus ceva schele de întreţinere care o urâţesc, deci o dată în plus familiară. Colosseumul, şi el în reparaţii, cu schele şi plase de protecţie, mare dar puţin atrăgător. Cum era prezentat îl preferam în imaginea nocturnă luminat monumental, în care schelele nu erau vizibile.
O surpriză (pentru mine) plăcută a fost biserica "San Pietro in vincoli" unde existau, într-o raclă de sticlă, ingenios iluminată, lanţurile Sfântului Petru. Atmosfera este mult mai intimă decât la basilica San Pietro deşi nu atinge familiaritatea relaţiei om-divinitate din bisericile noastre ortodoxe (mai ales a celor din Bucovina). Şi, deodată, celebrul Moise al lui Michelangelo, într-un somptuos montaj. Originalul atâtor replici de ipsos aflate pretutindeni în lume în şcolile de arte plastice şi în atelierele pictorilor şi sculptorilor de oriunde e în faţa mea! Într-adevăr trăieşte şi îţi impune (à propos, celebra Pieta e şi ea prezentă).
Înainte de a ajunge la hotel facem un scurt tur, în ciuda tunetelor şi norilor ameninţători apăruţi oarecum din senin (cum altfel?!), pe la "Fontana di Trevi", bijuterie de safir şi marmoră! Nu am văzut în altă parte atâta organic în piatra albă, decât în această vie alcătuire minerală scăldată de ape! Uneori, ce e drept foarte rar, oamenii reuşesc să mă surprindă şi pozitiv prin ce sunt în stare să facă şi să simtă. Fontana di Trevi e un moment de graţie (la propriu şi figurat) al modului de exprimare prin intermediul artei. Comunică, linişteşte şi îmbunează. Dovada suprema a forţei ei terapeutice asupra sufletului şi spiritului uman este că până şi Chiriţoaia noastră de Ferentari aruncă bănuţul în undele bleu ale fântânii. Rămân de aici cu nostalgii şi cu nişte minunate poze ale Iuliei în chip de ondină, având ca fundal de basm statuile şi jocurile de apa ale fântânei. Aruncăm şi noi bănuţul ritual.
Ziua 3
Ne sculăm chiauni şi uşor afectaţi muscular de turul de forţă din ziua precedentă. Nu-i nimic! Astăzi vom înţepeni (şi datorită climatizării greu de reglat) în scaunele autocarului. Trebuie să ajungem tocmai până la Napoli-n praznic! (vizitând şi Pompei), de unde urmează să ne îmbarcăm spre Palermo. Drumul până la Napoli trece pe lângă mânăstirea Monte Cassino, care mi-i aduce în memorie pe Micuţul şi Porta ai lui Sven Hassel.
Dacă tot trebuie să ne omorâm timpul privesc din nou în jur la "camarazii de campanie". Domnu' Neluţu, un fost antrenor de fotbal, foarte vioi şi neliniştit la cei 60, sau aşa ceva, de anişori, flirtează sub privirea vag amuzată a soţiei, cu demoazela "în distress" din aerogara Băneasa. Vis a vis de mine, de partea cealaltă a culoarului de trecere se afla Bărbuţă. Un tip oarecum rubicond, cu un zâmbet ambiguu (superior şi oarecum timid în acelaşi timp) în colţul bărbii. Ochişorii vii privesc prin nişte lentile "superconcentrice" de ochelari, astfel încât lucirile care se întrezăresc prin ele pot fi orice: ironie, interes, aprobare... Un personaj foarte incitant care inspiră un amestec ciudat de respect, simpatie şi condescendenţă. Tipul e un adevărat aspirator (şi distribuitor) de date, ani, nume, fapte, din mai toate domeniile, spuse cu nonşalanţă la foc cu foc interlocutorului. Îl bate în doi timpi şi trei mişcări, pe teren propriu, pe nea' Neluţu la istoria veche şi recentă a fotbalului, fapt care îl enervează la culme pe acesta! Dar evidenţa e evidenţă - omul ştie! Neluţu abandonează şi rămân prieteni. 3-0 sec pentru Bărbuţă! Mă trezesc discutând cu Bărbuţă "alea-alea", să ne treacă timpul. Schimb macazul prin film, artă, literatură, pe cât mă pricep. Mă lovesc scurt de un zid solid de informaţie fundamentată şi datată în toate domeniile. Atunci încetez să încerc să o fac pe deşteptul (deşi tentaţia e mare, cu tot riscul că ţi-o iei peste bot!) şi începem să discutăm "de principiu" constatând cu surprindere că îmi face plăcere. Recunosc că este ultimul lucru la care mă aşteptam să mi se întâmple în excursia asta! Nu-i nimic, un bonus nu strică niciodată. Nevastă-mea mă priveşte amuzată "ţi-ai găsit în sfârşit unul care să dea din gură mai mult decât tine şi soacră-mea!". Soţia şi fiul bărbuţei asistă impasibili şi oarecum inerţi la flic-flacurile intelectuale ale eruditului soţ şi tată.
După ce am văzut conul înverzit al Vezuviului, iată-ne ajunşi la oraşul mort (ucis de aparent paşnicul Vezuviu, într-o noapte de coşmar). Pompei surprinde, ca prim impact, prin întindere. Este cam cât cartierul nostru Drumul Taberei, dar mai bine organizat. Are şi teatru (de vară), iar primăria şi forumul nu se compară nici acum, în ruină, cu ce avem noi în cartierul meu iubit de-acasă, ca primărie! Casele spaţioase, cu largi deschideri şi lumina indirectă, savant distribuită, cu urme de frescă, surprinzător de bine păstrată uneori, îmbie la echilibru şi creaţie. Sau poate era numai impresia locului, ora şi soarele Neapolelui, ambient special, ce poleieşte totul în jur şi îmblânzeşte sufletele aprige ale celor din sud. Această lumină napoletană, atât de caracteristică zonei, o vom întâlni în tot sudul, şi la Capri şi la Sorrento cu acelaşi efect de balsam pentru suflet şi spirit! Dacă vreţi o porţie de după amiază caldă de "Napoli" la prima mână, citiţi (sau recitiţi, după caz) "Şcolarii soarelui" " Gli aluni del sole" de Giuseppe Marotta. E... "stupendo!"
Străzile largi pavate cu dale mari quasi-hexagonale intacte ale Pompeiului îţi stârnesc nostalgii, gândindu-te la gropile noastre autohtone din asfaltul mileniului trei. La intersecţii, nişte blocuri frumos fasonate, răsar echidistante din caldarâm cam 40 de cm, suficient ca vizitii antici să fie nevoiţi să încetinească. Un sistem de semaforizare eficient şi elastic (ambuteiajele excluse!). La noi, de-abia acum câţiva ani au apărut gâlmele pe asfalt. Blocurile-semafoare nu ies perpendicular din caldarâm, ci au format trapezoidal cu baza mare pe sol. De ce oare pompeienii se respectau mai mult, aveau mai mult conştiinţa valorii proprii, decât noi? Din legile şi reglementările noastre sociale prezente (mai des punitive şi coercitive, rareori de cointeresare), rezultă clar cât de "expendabil" eşti ca individ şi cetăţean. Există o teorie conform căreia valorile s-au inversat în jurul secolului XII-XIII (à propos, ciudat secol -XII!), cam după Giotto. Perioadă în care termeni ca "revoluţie" cu semnificaţia de perenitate (exemplu mişcarea de revoluţie a pământului), şi-au inversat, de-a dreptul, semnificaţia, "revoluţie" însemnând astăzi - schimbare. Perioada în care s-au suprapus cele doua orientări s-a numit Renaştere (sau Agonie?) şi pentru puţin timp unicii Leonardo, Michelangelo, Rafael, au convieţuit cu "pragmaticii "(termen foarte la modă azi, însemnând nişte nesimţiţi mai bine crescuţi), Lorenzo de Medici, Sforza, şi alţi bancheri, papi şi zarafi Florentini. Ce e drept, cei din urmă, au finanţat, de multe ori cu destulă zgârcenie, zborul primilor.
Mi-ar plăcea să-i imaginez pe pompeieni ca pe acele personaje sobre şi pure din frescele lui Giotto, ce au (poate datorită unor tratări incipiente ale perspectivei) un aer hieratic de icoană bizantină, dar nu! Aş greşi! Din frescele Pompeiene, (multe şi cele mai bune păstrate la muzeul de arheologie din Napoli), se vede clar că erau "bon viveuri" care apreciau un pahar de vin bun, o tânără frumoasă (de preferinţă goală) sau o masă cu taclale între amici.
Resimt acut lipsa informaţiilor ghidului, dar "tortoise", alias domnul L., ne-a spus o poveste despre mafia locală a ghizilor (doar suntem în plin teritoriu mafiot), care nu permit decât informaţii de la ghizi locali, contra cost suplimentar bineînţeles! Plecăm obosiţi, dar mulţumiţi (nu toţi-normal!) de ce am văzut la Pompei. Îmi propun să nu ratez când ajungem la Napoli, spre care ne îndreptăm cu autocarul, muzeul de arheologie, după cum se spune, unul din cele mai importante din lume. "Vedi Napoli poi muori" Se moare mult la Napoli probabil! După cum se circulă, în mod sigur! Tot felul de maşini, toate dogite, purtând pe ele julituri colorate în diverse nuanţe furate de la vopseaua celorlalte maşini cu care au fost în coliziune, motorete şi motociclete ce zbârnâie "în toate direcţiile deodată" cum spunea un umorist francez.
Napoli ne întâmpină cu o surpriză, Castel Nuovo, un castel burgund (sau bourbonic) auster şi negru în beţia de culori din golful Neapolelui. Pare din alt film cu turnurile lui ameninţătoare, crenelate a scandal! Din faţa lui, o luăm pe o străduţă intens circulată (bineînţeles) spre Piazza del Plebiscito, vizitând în trecere şi galeriile acoperite Umberto I, replica mai prăfuită a celor din piaţa domului din Milano. Trecem pe la zodiacul norocos (cum altfel!) din centrul galeriilor, unde ghidul ne arată decoraţiunile în formă de stea a lui David ce ornează şi susţin acoperişul de sticlă. Secretul? Acelaşi ca pretutindeni şi din totdeauna, în Europa şi nu numai!
Palatul regal, care închide o latură a pieţei are un aer cert de clădire administrativă. Arhitectură decentă de secol XVIII probabil, care aici în Italia deja nu mai entuziasmează. E cald al dracului! Renunţăm la a vizita Castel Nuovo şi optăm pentru Muzeul de arheologie, fervent susţinuţi de o tânără şi hiperfoliculinică intelectuală din grup, care îi face un lobby îndrăcit, cu o fervoare bună de o cauză mai bună. O bunică şi nepoţica se lasă convinse. Mare greşeală! Vor alerga nişte kilometri printre motorete, scutere şi maşini care nu cunosc noţiunea de pietoni. În sfârşit ajungem, o clădire cărămizie cu aspect de templu grec. Intrăm într-un hol imens, în penumbră, răcoros şi culmea, plin de linişte. Claxoanele de afară se aud estompat, ca dintr-o altă lume prin pereţii groşi. În mijlocul complexului muzeal, realmente mare, o grădină interioară cu plante exotice (pentru noi), populată cu statui şi alei. Exponatele sunt de o mare calitate, aranjate cu o logica subtilă structurată atât pe orizontală între zonele de influenţă ale timpului cât şi pe verticală, între diversele epoci. Îi întâlnim pe prietenii noştri pompeieni în fresce şi mozaicuri de mare fineţe, statui greceşti, teracota smălţuită cretană, etc. Ne minunăm în faţa misteriosului mecanism descoperit pe epava de la Antikitera, şi în faţa copiilor hărţilor lui Piri Reis al căror original îl văzusem la Topkapî în Istambul.
Ajunşi în port, avem surpriza (cel puţin Chiriecii care "nu mai mâncaseră aşa ceva"), să ne îmbarcăm pe un fel de Titanic în miniatură, cu şapte punţi, discotecă, piano bar şi tot dichisul. Un ferryboat SNAV (care bănuiesc că trebuie să însemne "navigaţia Siciliană" sau cam aşa ceva). Urmează o nouă surpriză, din cauza împărţirii judicioase a locurilor în cabine, va trebui să avem un partener de cuşetă. Bineînţeles, la norocul meu, în locul blondei cu bust mare şi lipsită de inhibiţii, ne-a fost repartizată o bătrânică cam de vârsta Pompeiului care, surprinzător, s-a dovedit o companie minunată, agreată, culmea! de toţi Chiriecii, rămânând buni amici după aceea, de-a lungul întregii excursii. Am admirat de pe vas înserarea ce cobora încet peste golful Neapolelui, "uite acolo e Sorrento, şi pe undeva trebuie să fie şi Capri" spune cineva din grup. Da am ajuns şi aici! "Capri c'est fini..." era o melodie "d'amour" a tinereţii mele. În sfârşit suntem aici! A fost şi revoluţia asta din '89 totuşi bună la ceva!
Dimineaţa ne-am trezit pe la 6.30 (cu bătrânică cu tot) exact înainte de intrarea în portul Palermo. "Moarte şi portocale la Palermo" era un fascicol din "Clubul temerarilor" (un fel de DOX comunist) cărţi pentru puşti, coafeze şi frizeri. Cine şi-ar fi închipuit atunci... dar hai că mă repet!
Fapt e că SUNTEM ÎN SICILIA!
Ziua 4 - Palermo
Aburul dimineţii face să se ivească din întuneric contururile unei insule cu coaste abrupte. În faţă luminile oraşului. În curând acostăm. Arturo îşi recuperează autocarul din burta leviatanului SNAV şi plecăm spre oraş.
Prima luare de contact cu Palermo este catedrala, de o ireală culoare café-crême în lumina soarelui răsare. Un stil combinat gotic cu maur, cupole şi ogive, mozaicuri bizantine şi amploare de arc-en-fléche gotic. Acest complex eterogen degajă paradoxal o solidă unitate, ce include şi piaţa pavată din faţă, care-i conferă, savant, spaţiu suficient pentru a o putea cuprinde cu privirea. Mi-a rămas aproape de inimă această catedrală, cu frontonul ei cu decoraţiuni de turtă dulce crem-aurie.
Intrăm în palatul regal şi apoi, după ce ocolim curtea interioară ce seamănă a cazarmă mexicană, ajungem la intrarea în capela Palatină. Conform regulii de aur a lui Chiriac, - în vacanţă nu poate fi decât frumos, aşa că mă apuc să caut partea frumoasă a lucrurilor, şi cum nu o găsesc, abandonez procesul şi intru împreună cu grupul (inclusiv domnul L, ghidul, care a ajuns şi el în sfârşit), în capelă.
Capela e total diferită de bazilicele Romei sau chiar din Neapole. Influenţele arabe şi bizantine fiind preponderente. Mozaicurile aurite şi icoanele bizantine, pictate după toate canoanele ortodoxiei adică ale dreptei ştiinţe, dau un aer familiar, de acasă, interiorului aurit. De fapt cam toată atmosfera Palermo-ului aduce cu cea a anumitor cartiere din Galaţi, Brăila sau Constanţa în toiul verii. E aproape balcanic. Până şi cuvintele pline de consoane şi vocale familiare, "j", "ţ", "ă","î", neîntâlnite în italiana de pe continent, au o rezonanţă familiară (deşi în mare parte imposibil de înţeles). Atmosfera oraşului este de lenevie decadentă, nostalgică, după o "belle epoque" apusă, (spre deosebire de lenevia "dinamică" a Napoli-ului). Clădiri monumentale, vetuste, cu storuri mari de lemn, a căror vopsea verde, coşcovită, creează arabescuri de lumini şi umbre sub soarele tare al Siciliei.
La un moment dat, pe drumul de întoarcere spre autocar, (punctul de întâlnire fiind piaţa catedralei de turtă dulce), ne răzleţim de grup. "Tortoise" galopa cu gâtul întins în faţa noastră, adulmecând de departe aerul condiţionat şi fotoliile capitonate ale autocarului, preocupat şi surd la întrebările sâcâitoare ale celor din grup. Nu am putut ţine pasul cu ţestosul şi, cum vroiam să cumpărăm o sticlă cu apă, am întrebat o precupeaţă de-a lor, care vindea suveniruri, "dove e il mercato, per favore?" Ne-a arătat şi, după vreo trei străzi în pantă, cu caldarâm pietruit ca pe Şelari, ne-am trezit în plin neorealism italian! Între clădiri cu rufe puse la uscat, agăţate de fèr-forgé-ul ruginit al balcoanelor, se întindea o piaţă cu copertine multicolore, inşi neraşi, în maieuri, jucând table pe scăunele, cu sticla lângă ei, lume, marfă, Bizanţ.
Privind acest spectacol plin de viaţă, cu jucătorii de table privind fix spre noi, mi-am pus, în mod firesc, întrebarea:" Ce dracu cauţi tu aicea Chiriace?!".
Îmi pare rău că nu am văzut şi noi teatrul, dar nu le poţi vedea chiar pe toate! Aprind o ţigară şi mă învârt puţin pe străzile de vis a vis. Aici sunt nişte mari copaci ale căror coroane se împreunează formând o boltă răcoroasă, sub care sunt tot felul de mici dughene de antichităţi şi recondiţionat mobilă veche. Foarte mişto chestia! Meşterii par a fi în pauză, stau răsturnaţi în scăunele pe lângă măsuţele rotunde de lemn şi joacă table. Ţinută lejeră, spleenul Palermitan în floare! În vitrine, linguriţe, medalii, ceainice, sfeşnice, gramofoane, chiar şi o pisică dormind încolăcită printre vechituri.
Se dă semnalul şi trebuie să mă rup din universul ăsta desprins parcă din proza fantastică a lui Eliade, pentru a reveni la realitatea lui L şi a lui Arturo care sunt foarte nervoşi, Arturo că a întârziat cu graficul itinerariului, şi ţestosul pentru că nu-i ies la socoteală turiştii. Se numără, se face prezenţa, lipsesc cei doi puşti. Într-un târziu, apar şi ei, chicotind bine-nţeles!
Arrivederci Palermo, bătrână catedrală cu mozaicuri aurite, sperăm a ne revedea, pân'a nu muri!