Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Muzică  Sageata  Liter-Rock

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Colosseumul britanic


Cristian Geambaşu

22.05.2008
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică

Povestea spune că dinozaurii au dispărut din cauza unui uriaş meteorit care a lovit Pămîntul. Dinozaurii rockului au supravieţuit nu se ştie cum, chiar dacă şi pe ei i-au buşit tot felul de asteroizi la modă: pop, punk, disco. Băieţii de la Colosseum nu au mai apucat să ajungă dinozauri respectabili, fiindcă au pus singuri punct după numai trei ani de activitate. Au început în '68, iar în '71, după al cincilea album, s-au despărţit. De ce, nu ştie nimeni cu precizie, ipoteza cea mai vehiculată e aceea că fără chitaristul Clem Clempson (plecat, ce ironie, la Humble Pie) ceilalţi nu au conceput să continue. Impresarul s-ar fi rugat în genunchi de ei să meargă mai departe, aducîndu-le argumente de bun simţ (calitatea individuală a membrilor, forţa lor componistică, ataşamentul fanilor) şi argumente prozaic-mercantile ("sînt sute de chitarişti la fel de buni pe piaţă"). Nimic, s-a lovit de un zid.

Enciclopedia Wikipedia îi aşază în categoria "trupă britanică de jazz fusion, parte a rockului progresiv timpuriu". Caracterizarea corespunde profilului uneia dintre cele mai interesante formaţii ale anilor '70, cu observaţia că eticheta ascunde uneori multe din calităţile produsului. Jon Hiseman (baterie), Dick Heckstall Smith (saxofon), Dave Greensdale (clape), Clem Clempson (chitară), Tony Reeves (bass) şi Chris Farlowe (voce) au însemnat mai ales prototipul trupei care nu acceptă compromisurile.

Totul sună bine, natural şi profund, oamenii îşi fac treaba cu o pricepere undeva la graniţa dintre meserie şi artă. Fiecare în parte reprezintă o instanţă pe instrumentul lui, inclusiv vocea căutat scremută a lui Chris Farlowe. Clempson are acurateţe, Heckstall Smith ţinută, Hiseman clasă. Elementele de jazz nu sufocă filonul de rock progresiv, iar ceea ce rezultă este o muzică de calitate, nu foarte uşor de digerat, dar în care, o dată intrat cu adevărat, descoperi plăceri interzise.

Those who are about to die salute you (1969), Valentyne suite (1969), The grass is greener (1970), Daughter of time (1970), Colosseum live (1971) sînt lucrările care ne-au rămas de la ei. Puţine, ca nişte piese preţioase de muzeu. În 1994, un cadou neaşteptat destinat admiratorilor, nu atît de puţini pe cît s-ar putea crede: Colosseum s-a reunit pentru un mega concert în formula amintită mai înainte, prilej nimerit şi pentru o versiune DVD.

Într-un fel, povestea continuă. O parte a trupei cîntă şi acum, sub titulatura Colosseum II. Jon Hiseman, fondatorul primului Colosseum, alături de soţia sa Barbara Thompson şi împreună cu chitaristul Gary Moore şi organistul Don Airey încearcă să repare ce s-a stricat acum 37 de ani. Nu-i exclus ca inchizitorii purităţii acestei muzici să aplaude şi acum decizia lor de a nu mai continua, văzînd în aceasta un exemplu de respingere a tentaţiilor comerciale. Cum ar fi arătat adevăratul Colosseum după măcar 10 ani de activitate e însă o întrebare pe care ne-o punem periodic. Mai exact, de cîte ori îi ascultăm.

Ascultaţi Valentyne Suite (part 1) cu Colosseum aici şi Valentyne Suite (part 2) cu Colosseum aici.

Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer