Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Foileton  Sageata  De-a baba-oarba

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

13. Despre bizarul comportament al creatorilor sub influenţa razelor infra


Vlad Muşatescu

31.05.2008
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică


După un somn reînvigorător, dar populat de coşmarul care-a durat mai mult de trei-patru ceasuri, mă trezesc în sunetele unei emisiuni de "melodia preferată", organizată de păsăretul livezii lui Naiba, cu participarea unui cuc asurzitor, pe post de "special guest star".
Solistul cîntă demenţial, în stil pop, acompaniat de-un grup vocal folk, alcătuit probabul din sticleţii şi florinţii cei mai dotaţi, preselectaţi la o "stea fără nume" extrem de severă.
Ansamblul coral, care suţine fondul sonor al concertului, trebuie să fi recrutat în rîndurile sale majoritatea păsăruicilor din regiune. Sună atît de gureş, ritmat şi polifonic, încît nu mai e chip să-nchid ochii. Un vrăbioi îşi permite şi contribuţii personale, în afara partiturii, care-mi zgîrie timpanele. Totuşi, prefer acest concert matinal, de la Colţiilupchii, celui oferit de tramvaiele de pe Calea Moşilor.

50% bine dispus şi 50% îngrijorat de invitaţia pe care mi-o lansase bătrînul Gulliver Naiba, îmi termin operaţiile de ecarisaj personal, pe care le întreprind în fiecare dimineaţă.
Apoi, oarecum relaxat, organizez un minidejun improvizat. Atît de mult mă preocupă întîlnirea cu Naiba, încît renunţ la felurile mele preferate: ochiuri cu costiţă afumată, prăjită, rumenită atît cît să devină crocantă, ceaiuri tari şi multe, cafea turcească şi "Snagoavele" corespunzătoare. De astă dată, mă limitez la o jumătate de pachet de unt şi pesmeţi uscaţi. Plus ceaiul de care nu mă pot lipsi. Dar pe care am fost nevoit să-l fierb într-o crăticioară, deoarece ibricul electric a funcţionat bizar, refuzînd să se-ncălzească, deşi avea curent suficient. Chiar în exces, întrucît m-a şi zguduit niţel.
Or să se aranjeze toate. Mai ales dacă mă-nţeleg cu bărbosul uriaş, care-i atît de prestant şi frumos, încît ar fi meritat să-l cheme Dumnezeu şi nicidecum, Naiba. Îi voi pomeni de necesitatea reparării utilajelor, iar el, în timpul acesta, se va îngriji de-o gustare. Niciodată n-am poftit pe cineva în casa mea fără să-l omenesc. Mai ales că, astfel, mi se crea posibilitatea să încalc regimul prescris de dieteticieni, fără opoziţia nevesti-mi. Sper ca Naiba să procedeze aşijderea.

Pentru a mai da jos din rezervele mele de supraponderalitate, decid să mă deplasez la domnul Gulliver fără maşină, pe jos. Cu atît mai mult cu cît "Bombiţa" nu-i accesibilă. Unde Dumnezeu oi fi pus cheile?
Cînd părăsesc "moara dintr-un dud", soarele escaladase de mult bolta cerului de la Colţiilupchii. Mă ardea insistent, drept în scăfîrlie. Plăcut, dar totuşi excesiv. Dacă nu grăbesc pasul, pînă ajung la bătrînul mag, am toate şansele să mă prezint la el cu creierii pané.
Curtea bătrînului, şi de data asta, pare pustie. Observ însă o schimbare de decor. Lîngă palan, chiar la intrare, o construcţie ciudată, pe trei bîrne de brad, la care se mai adaugă un scripete şi o funie, mă îndeamnă să cred că întreprinde foraje de prospecţie.
Curiozitatea nestăvilită, tipică profesiunii mele duble, de scriitor şi detectiv, mă îndreaptă direct spre instalaţia respectivă. Cînd mă aflu la doi metri de trepiedul sondei, se produce catastrofa.
Mă prăbuşesc în gol. Altfel decît atunci cînd căzusem din nuc. Pentru că rămîn suspendat, cu gîtul la nivelul solului. Pornesc să analizez situaţia febril.
Primele rezultate se dovedesc rodnice. Ceea ce nu mă miră, din partea mea. Primo: de căzut, am căzut într-o groapă forată, însă acoperită cu o foaie de péfélé, insuficient calculată ca rezistenţă. Secundo: gabaritul meu îl depăşea pe cel al tubului de ciment, care, la o prima vista, nu părea să aibă mai mult de 60 cm. Or, eu posed alţi parametri. Deci, pe scurt, rămăsesem înţepenit în tubul de ciment ca un dop de plută în gîtul unei sticle.

După un sfert de ceas de istovitoare mişcări lente, dar fără rezultat, mă aflu în aceeaşi situaţie, la aceeaşi altitudine. În schimb, soarele avansase serios. Acum, îmi fierbeau creierii.
Prefer să examinez mai lucid situaţia, în ciuda tensiunii craniene. La rece, n-am cum, aşa că optez pentru varianta la cald. Singura soluţie, oricît ar fi de ruşinoasă, e să strig, să chem lumea în ajutor.
Nimeni pe uliţă, nimeni în ograda lui Gulliver.
- Allooo! Aloooo!
E glasul meu. Abia de-l mai recunosc. Sună înfundat, stins. Şi totuşi, de obicei, am o voce stenică, plină de forţă. Probabil că astăzi nu funcţionează corespunzător din pricina presiunii tubului care-mi apasă plămînii.
- Omule! Ce faci acolo, omule?
Nu-i glasul meu. Întorc urgent capul spre uliţă. Dintr-acolo sună chemarea. Pe linia de sus a gardului, un alt cap. Spre deosebire de-al meu, care se află la nivelul solului, celălalt stă sprijinit cu bărbia de ţambrele palanului. Un cap de bărbat. La vreo 27 de ani. Blond ca paiul de grîu şi rotund ca floarea-soarelui. Atît de rotund, încît posesorul capului preferase să-şi tundă părul, cu numărul 0, pentru a mai reduce din gabarit. Altminteri, un chip blînd, de om bun, prietenos. Plăcut impresionat de solicitudinea necunoscutului, îi comunic:
- Ce să fac, dragul meu, bine! Am căzut în puţul de foraj al lui Naiba şi-am rămas înţepenit. Încolo, toate-s bune şi frumoase!
Bila necunoscutului se clatină compătimitoare.
- Formidabil, omule! Pesemne că matale eşti mai gros decît tubul... Uite, că prinde bine cîteodată. Mereu îi spun Milicăi să mă mai slăbească cu recomandările ei dietetice. Zice că-s grăsuţ...
- Milica Manzur, doctoriţa?
- Da. O cunoşti, omule?
- Cum să nu. Sîntem chiar prieteni... Însă mie mi-a afirmat că-i plac bărbaţii mai trupeşti, mai dolofani...
- Cunosc teoria... De-aia nici eu nu-s de acord să-mi pierd forma. Pentru că mi-i dragă, omule. De cînd am cunoscut-o, am pus pe mine cel puţin trei ocale...
- Totuşi, nu exagera! - îl consiliez eu, avînd suficientă autoritate morală în materie.
- Pînă nu dă un semn că mă place, îi trag înainte, n-am de gînd să mă opresc. Să-i transmit ceva din partea dumitale?
- Complimente!
Capul de pe gard dispare, după ce mă salută reverenţios.
Brusc, simt că pornesc să lunec lejer la vale. Pe tub.
Nemîncat fiind, pesemne că mi s-a micşorat diametrul. Ce bine mi-ar fi prins un breakfast mai copios. Trag aer în plămînii mei de oţel inoxidabil, ca să-mi recîştig forma, dar şi pentru a striga în continuare:
- Allooo! Allooo!
Tot glasul meu. Dar mult mai vlăguit. Soarele mă fierbe în suc propriu, crescîndu-şi treptat gradul de încălzire. Numai aşa îmi explic, Dumnezeule, cum am putut să fiu atît de cretin şi să-l las pe cetăţeanul de la gard să plece. Razele solare influenţează, precis, în sens negativ, reacţiile "creatorilor".
- Omule! Omule, m-auzi?
- De ce să nu te-aud, sînt surd?
Iarăşi zăresc pe linia gardului capul cu pricina.
- Omule, am uitat să-ntreb, nu vrei să te scoatem de-acolo?
Bălaiul are umor. Mult, dar sec.
- Presupun că n-aş avea nimic împotrivă... Mulţumesc de-ntrebare!
- N-ai pentru ce... Plecasem fără să mă interesez dacă n-ai vreo dorinţă. Sînt cam timid de felul meu. Nu-ndrăznesc să mă amestec în viaţa altora, mă jenez.
- Nu te jena!
- Atunci, să plec după ajutoare?
Simt nevoia să urlu, dar nu mă susţin plămînii:
- Cît mai urgent, meştere. Nu pot garanta de suspensia mea la infinit. Dacă tubul nu cedează, diametrul meu cedează precis. E labil. Din pricina nemîncării.
- Atunci, n-ai prefera, înainte de toate, o gustare mai consistentă, de refacere?
Bălanului îi filează o lampă. Precis. Pentru că-l văd aşteptînd un răspuns. Simte nevoia de conversaţie. O fi vreun solitar.
- Domnule, ce meserie ai, mata? La urma urmei, cine eşti?
Capul de pe gard se deplasează lent, într-o mişcare pendulatorie, de la stînga la dreapta şi invers.
- Ce distrat sînt, omule! Am uitat să mă prezint. Iermolai Bîc, tehnician forestier, poet oniric, asta-n timpul meu liber... Şi-s şi sănătos...
- Pesemne că acuma te afli în pauza de prînz, nu? Adică, poet!...
- Nu! Sînt în concediu de studii!
Iar simt că se lărgeşte tubul de ciment. Sau eu mă subţiez. Pentru că mă afund din nou cu încă un centimetru.
- Domnule Iermolai...
- Spune-mi Laie, omule, presimt că vom fi prieteni...
- Nu-mi vine să cred. Dacă nu mă scoţi de-aici, cît mai degrabă, după ce voi ajunge în tubul al doilea, bănuiesc că voi fi mort!
- Păcat! Îmi pare rău...
- Laie, dragule, prietene, aleargă după Milica Manzur şi spune-i să vină aici. Dar, rapid...
- De ce? Dacă vrei să-i spui ceva, pot să-i transmit eu şi nu mai pierdem timpul! Pînă mă duc la ea, pînă vine aici, asta durează... Ce să-i spun?
- Să cheme o echipă de salvare, să mă extragă de-aici!
- Atunci, mă duc!
Capul bălaiului dispare. Simt că-nnebunesc şi încep să urlu, aproape fără voce:
- Allooo! Allooo!
Dar sună atît de slab vocea mea, încît sînt sigur că nu m-aude nimeni. Şi totuşi, îmi răspunde cineva:
- Omule! Omule!
Iermolai Bîc apare iarăşi la gard.
- M-am întors, că nu ştiu cum te cheamă, or Milica o să mă-ntrebe cine are nevoie de echipă...
- Al Conan Doi... Scriitorul...
Bila rotundă a bălaiului explodează de fericire:
- Colega!... Omule, păi mă duc eu după oameni... Avem şi bibliotecă în cătun... Îi aduc cu mine pe nea Romaniţă Curentu, pe ţaţa Catariţa, pe Valin al lui Patruzec, pe Nea Gheorghe al lui Staragică, pe Păuniţa lui Lucereanu, pe Ioana lui Colarete...
- Laie, opreşte recitalul, că mă duc la fund... Adu pe cine vrei, dar mai repede...
- Păi, dînşii sînt cei mai pozitivi din cătun, citesc enorm, îmi ştiu şi poemele, au luat cele mai multe cărţi de la bibliotecă, că-i cu rafturile aproape goale... Îl chem şi pe Poroambă Cîşu, responsabilul cultural... Ce-or să se bucure... Iermolai Bîc mă priveşte ca pe-a noua minune a lumii. E fericit. Un scriitor, şi încă în puţ, nu-i ceva normal; oricum, frizează oniricul.
Vreme de-un ceas, atît cît a durat mobilizarea întreprinsă de Iermolai Bîc, am gîndit la evenimentele de ieri, din timpul nopţii şi la inexplicabila dispariţie a gazdei mele.
Soarele îşi desăvîrşise operaţia de alterare a funcţiilor mele gînditoare, deoarece, în clipa cînd apar primii pozitivi, în frunte cu Milica Manzur şi Iermolai, nu mai sînt capabil de raţionamente funcţionale. Vorbesc de unul singur, în şoaptă, aproape indiferent la manevrele echipei de comando.
Milica Manzur îmi tamponează tîmplele cu oţet aromatic. Deşi, dacă aş mirosi mai atent, aş recunoaşte imediat celebra benedictină a domnului Gulliver.
- Maestre Conan, grăsunul meu drag, vino-ţi în fire! Nu te lăsa!
- Coană Milico, mă ţin şi eu cît pot, dar mă suge adîncul!
- Delirezi, coane Conane! Nu există nici un adînc, fîntînarul n-a băgat decît două tuburi...
- Şi ţi se pare puţin trei metri? Eu delirez? Cum o să mă scoateţi de-aici? Unde-i Gulliver?
Bălanul apare de după umărul doctoriţei:
- Omule, de vrăjitor îţi arde acuma? Fîntînar ne trebuie... Uite-l şi pe Poroambă al lui Cîşu...
- Măi Laie, lasă poeziile, nu ziceai că-i cultural?
- În timpul liber, ca muncă obştească. Dar e cel mai bun fîntînar din regiune.

Ceea ce-a urmat se poate spune c-a aparţinut de domeniul serialelor "science-fiction". Ajutat de gruparea celor mai asidui cititori din Colţiilupchii, Poroambă al lui Cîşu m-a extras din puţ în doi timpi şi vreo sută de mişcări. Cu tub cu tot. Bine că n-au agăţat ghearele scripetelui de subsuorile mele, ci de găurile prevăzute în tub.
- Ţine sus macaraua, cumetre Staragică! - striga meşterul, încîntat de reuşita operaţiei. Ţine-l sus şi pe scriitor, că-i mare! Dacă-l cobori, cu tubul pe dînsul, îi rupi picioarele...
- Şi cum facem, cumetre? - cerea indicaţii susnumitul Staragică.
- Ascultaţi comanda la mine! Ţaţo Catariţo, fino Păuniţo, tălică eşti mai dibace, al lui Patruzec, nene Romaniţă Curentule, tu, n-auzi? Fă, a lui Colarete, Ioano, cu tine vorbesc, treceţi aici şi-l apucaţi de picioare pe dînsul. Cînd strig la voi, daţi brînci tubului şi culcaţi-l... Dar trageţi totodată şi de picioarele scriitorului, să nu i le prinză, că i le face piftie... Tălică, Staragică, propteşti barosul lîngă tub, să n-o pornească la loc!... Gata?
Cînd au buşit tubul de bătătură, cu mine în interior, mi-a trecut imediat insolaţia. N-am mai văzut nici soarele, nici chipurile entuziaştilor. În schimb, au răsărit stelele. De toate culorile.
Fără să mă întrebe nimeni nimic, au dat tubul de-a dura, pînă l-au dus în dreptul gropii de foraj. Aici, rezemîndu-l cu buza de marginea acesteia, l-au întors pe dos. Adică, m-am pomenit cu picioarele în sus şi cu capul în groapă. Asta era tehnica. Nu mai vedeam nimic. Dar nici nu era nevoie. Cînd au pornit să spargă tubul de ciment cu baroasele, simţeam atît de acut fiecare izbitură, încît mi s-a întunecat mintea.
Cînd a căzut ultima bucată din tubul de ciment, am căzut şi eu în groapa de foraj. Nu mai avea cine să mă susţină. Era şi el, tubul, bun la ceva.
- Starăţi liniştiţi! - striga maestrul Poroambă. Asta-i mişcarea. Că-mi stricaţi tot planul. Acuma, să vină domnişoara Milica, să vază dacă mai trăieşte grasul...
- Trăiesc, nene Cîşului,n-avea grijă. Numai, întoarceţi-mă pe dos, că-mi urcă sîngele la cap... adică-mi coboară!
Abia după ce sînt dat peste cap şi mă aflu iarăşi cu picioarele pe pămînt, văd şi eu cum arată aceşti oameni minunaţi.
Spetiţi, istoviţi pînă la epuizarea ultimului strop de putere, îşi şterg sudoarea de pe frunte. Inundaţi de năduşală, abia îşi mai trag sufletul. Îi înţeleg. Doar ştiu cît cîntăreşte un tub de ciment... Plus personalitatea subsemnatului.
Aşezat la umbra costelivă a celor trei bîrne de brad, cu scripetele deasupra capului, ca o sabie a lui Damocles, primesc îngrijirile Milicăi Manzur, dar şi studiez fizionomia pătimaşilor lectori din Colţiilupchii. Grupul lor, tolănit în jurul meu, întreprinde aceeaşi operaţie. În sens invers. În cele din urmă, nemaistăpînindu-şi curiozitatea, cumătra cea mai reprezentativă, atît prin dimensiuni, cît şi prin pitoresc, mă întreabă cuprinsă de milă:
- Ce cătaşi în puţ, domnule dragă? Tălică nu ştii că-n ograda lui Naiba trebuie să fii cu ochii în patru?
- Hodorogul e-n stare de orice, pînă şi moarte de om poate să pună la cale! - mă lămureşte suplimentar un alt straniu exemplar, ce se cheamă ţaţa Catariţa, după cum aud că-i spun ceilalţi.
Numai Iermolai Bîc nu mă întreabă nimic, ci gîndeşte cu glas tare:
- Cînd o fi pornit bătrînul să sape fîntîna? Ieri nu era nimic început... Măi, omule, nu-i lucru curat! Matale ştii ceva, nene Poroambă? Ale matale-s sculele?
- Ale mele, dar nu le-am adus eu aici, ci mi-au fost furate azi-dimineaţă, în zori... Am umblat după ele în tot cătunul, numai aici nu mi-a dat prin cap să le caut...


(va urma)
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Resurse

Primul volum al ciclului Extravagantul Conan Doi a apărut la Editura LiterNet şi poate fi descărcat de aici.

ARHIVA RUBRICII

Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro 34. The End - Ca-n filme, dar absolut provizoriu (5.0/5 - 4 voturi)
Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro 33. Old ţuiski... (5.0/5 - 1 vot)
Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro 32. Întîlnire la cel mai jos nivel (5.0/5 - 4 voturi)
Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro 31. Şoferii iadului - remake local! (4.4/5 - 5 voturi)
Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro 30. Dacă-i bîlci, păi bîlci să fie! (5.0/5 - 3 voturi)
Sageata Toate articolele din această rubrică


RUBRICILE CATEGORIEI

Sageata Rugul miresmelor
Sageata Povestea Marathon
Sageata Poveştile Petrícicăi
Sageata Războiul de ţesut poveşti
Sageata De la Petrila la Petrini. Viaţa lui Ion D. Sîrbu
Sageata Pacoland
Sageata Cartea viselor
Sageata Forme şi culori din comunism
Sageata Rugine, samovare, liturghii


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer