Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Eseu  Sageata  Evul Media

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Ultimul Robbe-Grillet: degetul sau cuţitul? O re-fantasmare a literaturii


Bogdan Ghiu

15.06.2008
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Cine nu visează şi nu delirează literatura însăşi nu este scriitor.

O carte - altfel - ciudată

"Mă scuzaţi. Visam..."

L-am întrezărit pe Alain Robbe-Grillet o singură dată, în 2001, la prima ediţie a festivalului Zile şi nopţi de literatură de la Neptun. Chemat pe scenă să-şi primească premiul pentru care fusese invitat, ajungând la microfon, pe scenă, doar atât găsise de cuviinţă să spună.

Nu mai citisem de mult Robbe-Grillet. Şi, drept să spun, nici nu prea mai aveam chef. Îl păstram, mai exact - sub presiunea, de cele mai multe ori greu de conştientizat, de obiectivat, a conformismului ambiental -, în rezervă. Nu-l credeam depăşit, ca atâţia alţii (cei mai mulţi), gata să răsufle uşuraţi, să declare decesul atunci când moda câte unui nebun care îşi mai permite, din când în când (foarte rar, mult prea rar, tot mai rar), să le deranjeze mica industrie a trecut. Însăşi moda modelor literare formale, a experimentelor literare, artistice etc. a trecut, a murit, spre bucuria aceloraşi mic-industriaşi ai imaginaţiei (azi, subcontractanţi delocalizaţi ai globalizării culturale), dar nici nu-mi mai venea să mă afişez cu unul ca el. În lumea tot mai îngustă, mai strâmtă de azi, a devenit de ruşine să defilezi cu campioni ai negaţiei, cu contestatari, cu devianţi, cu indivizi care îşi permit să viseze alternative la "Sistem", să re-fantasmeze "fundamentele", negând economicitatea habitudinilor convenţionalizate. Devianţa a devenit, azi, norma însăşi. Mărfurile înseşi, din societatea de hipermarket, se afirmă ca "deviante". Arta s-a resorbit, a fost confiscată de către piaţă. Avangardele au învins, şi această victorie istorică à la Pyrrhus le-a adus dispariţia, invizibilitatea în abundenţă. Arta, creaţia, noul dispar, azi, sunt înghiţite de simularea lor exclusiv economică. A mai, afirma, azi, arta înseamnă, în primul rând, a te lupta, a te delimita de "estetismul" social, de estetizarea existenţei colective. Gest dificil, dacă nu imposibil.

Nu-l credeam, deci, depăşit, pe Robbe-Grillet, ci, dimpotrivă, consumat, asimilat, înghiţit: compromis şi compromiţător, făcut să dispară prin expropriere, cu misiunea încheiată şi revolta, cum se spune, recuperată, preluată, neutralizată de către "Sistem". Un amarnic paradox face ca numai cei care depăşesc, sau care îşi propun să depăşească literatura (arta, filosofia etc.: gândirea, creaţia, modalităţile lor convenţionalizate), să le bruscheze, să le maltrateze, să le viseze diferit, conform originarei lor devianţe, să poată fi, sau să pară, din punct de vedere istoric, depăşiţi: depăşirea se pedepseşte cu depăşirea; cine vrea să o ia înainte este lăsat în urmă, mai exact: pe dinafară, în afara competiţiei propriu-zise, în afara "pieţei". Mă interesează enorm, vital, personal felul în care sunt puşi (de către societate, care tocmai în astfel de cazuri, în mod reactiv, se coagulează: "societatea" ca reacţie de apărare la individ) să-şi ispăşească depăşirea cei care încalcă convenţiile şi tabuurile literare, artistice (numai convenţiile sunt tabu, şi nu ai voie să faci tabula rasa cu tabuurile şi tabieturile), felul în care ei reuşesc să reziste, să încerce să rămână vii şi măcar sieşi actuali nedemisionând, nevânzându-şi sufletul, superbia, nebunia.

Dus de valul conformismului (sau al căutării propriilor nonconformisme), nu mai citisem de mult Robbe-Grillet.

Într-o duminică după-amiază însă, prin noiembrie 2007, m-am dus în Gare de l'Est, din Paris, în apropierea căreia, temporar, locuiam, ca să-mi cumpăr (gest şi loc tinereşti, depăşite) ţigări. Am intrat, mai mult din plictiseală, într-un "Relais", şi de undeva, dintr-un raft, mi-a atras atenţia o carte ciudată, altfel ciudată, o apariţie neterminată, cu aspect editorial manufacturat, artizanal, precar, chiar dacă publicată de o mare editură (Fayard): scris negru pe alb, pagini netăiate, aşa cum se tipărea în urmă cu câteva secole (şi în România imediat postrevoluţionară), şi având, în plus, un fel de bilet-etichetă lipit, stângaci, pe copertă. Un avertisment, asemănător cu acele "parental advisory" care incită prevenind de pe coperţile anumitor discuri de hip-hop sau de rock "satanic". În cazul de faţă, un mode d'emploi:

"Editorul ţine să atragă atenţia că acest «basm cu zâne pentru adulţi» ?conte de fées pour adultes? este o ficţiune fantasmatică, la lectura căreia anumite sensibilităţi ar putea să se simtă şocate.

Paginile cărţii nefiind tăiate, pentru a o deschide este de preferat să se folosească mai curând un instrument ascuţit ?un instrument coupant? decât degetul".

Truc, aparent, ieftin, de piaţă, dar ironia din cel de-al doilea paragraf, a relaţiei adversative dintre o de mult uitată, depăşită lectură cu cuţitul în mână şi aceea, de mult contemporană, a lecturii cu degetul nu a putut să mă lase indiferent. Abia atunci privirea a revenit la numele autorului, şi emoţia, aşteptarea s-au înfiripat: "basm cu zâne pentru adulţi"... "ficţiune fantasmatică"... "instrument coupant" / deget... Robbe-Grillet.

Pentru cineva care nu face decât să pândească, mereu, un altceva radical, fulguraţia unui Exterior pierdut, de care fugim mâncând, literalmente, pământul, un mesaj de la nişte semeni ca de la nişte extratereştri, a fost de-ajuns.

Am răsucit cartea. Pe coperta a IV-a, autorul ("A.R.-G.) se "explică":

"Povestirea de faţă e un fel de basm cu zâne pentru adulţi, ceea ce îi îngăduie să încalce în nenumărate ocazii legile verosimilităţii.

Fiind totuşi scrisă cu o mare grijă pentru precizie se aseamănă cu realismul cel mai meticulos şi încalcă de astă dată legile buneicuviinţe.

Să fie clar, e vorba de altceva. De o altă bunăcuviinţă şi de o altă verosimilitate.

În ciuda culorilor delicate ale trupurilor goale adolescente, basmele pentru adulţi nu-şi au locul într-o colecţie pentru copii".

De fapt, autorul spune, în final: "într-o bibliotecă roz (1)".

Pentru a-şi face loc în cursul literaturii actuale, o altă literatură are, iată, nevoie să se "îmbrace", să se "împacheteze" în două avertismente, care, prevenindu-ne suav-ironic asupra naturii ei discret, dar hotărât deviante (re-deviante), se auto-denunţă - şi ne agaţă.


Literatura cu cuţitul în mână

Un roman sentimental este ultima apariţie antumă (octombrie 2007) a lui Alain Robbe-Grillet, prozator şi cineast experimentalist, creatorul şi promotorul mult detestatului "Nou Roman". A.R.-G. s-a născut la 18 august 1922 şi a murit la 18 februarie 2005, fără a-şi pierde nicio clipă creativitatea, forţa de a fantaza, puterea de a scrie şi de a provoca. Recent, a apărut în româneşte (la editura Tact din Cluj) şi cartea sa manifest, Pentru un nou roman, din 1963.

Un roman sentimental este o înscenare editorial-literară a unei alte literaturi, a unui mod literar "blestemat", demonizat, specific imaginaţiei libertine a secolului al XVIII-lea, pe care nimeni, astăzi, ca autor, nu şi-ar mai putea permite să-l practice în litera lui. Groaza, teroarea, sexul, crima au fost, pe de o parte, atent istoricizate, închise cu străşnicie în subsolurile, în catacombele Istoriei Literaturii ca într-un interzis Muzeu al Ororilor, fiind, pe de altă parte, reciclate ca produse de masă pasteurizate în forme para-literare, pur comerciale, exterioare "Literaturii".

Dublă excludere, dublă surghiunire din câmpul atent normat al literaturii, aşadar: pe verticala timpului istoric, prin închiderea în lada unui trecut depăşit, cu capacul bine, vampiric bătut în cuie, din (pre)istoria unei modernităţi la rândul ei "blestemate", demonizate - şi, pe orizontala prezentului, la marginea onorabilităţii câmpului literar "canonic". Romanele "negre" contemporane sunt peste tot, dar tocmai pentru a figura "marginea" (care, azi, aşa cum spuneam, a devenit norma).

În amurgul extrem al vieţii, când cei mai mulţi au uitat de mult că încă de tineri vor fi fost, profitabil, senili, mimând anorganicul pentru a câştiga o trăinicie ne-vie, dar viabilă şi economicoasă, la peste 80 de ani, aşadar, Alain Robbe-Grillet îndrăzneşte să sfâşie infinita ipocrizie literar-socială actuală, telescopând istoria şi deschizând inexpugnabila "Bibliotecă roz" a literaturii contemporane globalizate asupra propriului ei abis, asupra propriilor ei catacombe, asupra propriilor ei origini adânc refulate, nevrotic uitate: gest arheologic de vivisecţie literară pe trupul senil-tineresc al sperioasei literaturi actuale. Pur şi simplu!

A.R-G. îl rescrie, în registrul eminamente diurn al unei fantasmaticităţi deloc negre, pur diafane, reinventând splendoarea, normalitatea inevitabilă, fatală a dorinţelor interzise, pe Sade. Îl scoate pe vampirul Sade de la naftalină dându-i o nouă viaţă literară, în locul celei vechi, clasate, expirate.

Robbe-Grillet îl rescrie în mod pastoral, idilic, pe chirurgicul Sade.

Dublă, vertiginoasă, abisală, prin cădere în trepte, regăsire a originilor, a surselor imediate ale actului literar, celor diegetic-libertine adăugându-li-se, iată, cele stilistic-greceşti, ale primului roman.

Nou-Nou-Nou... Roman ca Prim Roman, ca Roman Prim, regăsire, re-provocare intempestivă a timpului istoric virtual, meta-istoric, când Romanul însuşi era, ca gen, Nou. Anamneză, aletheia literară în act, altfel spus. Pentru literatură, gest heideggerian pur, recuperare şi reinstaurare filosofică practică, realizată.

Nimic mai puţin... post-modern, totodată, nimic mai puţin artificial-citaţional în scriitura vie, proaspătă, naturală a lui Robbe-Grillet, niciun fenomen de falsă memorie: re-naştere, literatura reluată de la început, subiect "negru" relatat într-un stil diafan, "negativitate" re-naturalizată, regăsită, în plin şantaj postmodern cu modernitatea înţeleasă exclusiv negativ.

Şi, de asemenea, nimic mai puţin... revoluţionar, nimic mai puţin... dialectic şi, deci, dialectizabil, recuperabil, instrumentalizabil, neutralizabil, profitabil etc. Literatură extra-teritorială literaturii.

Fantasmare meta-literară directă, fără polemică şi certuri inutile, fără luptă, fără război.

Aşa cum filosofia are nevoie, din când în când, să fie întoarsă la filosofare, şi literatura simte, din când în când, nevoia să revină la fantasmare, la fantazare, la "literare" şi, mai ales, la actul spontan, cotidian, dar refulat în afara instituţionalizării economico-literare, al fabulării. Filosofie-a filosofa, literatură-"a litera". Literatura este fabulare fericită, impenitentă - sau moare devenind marfă "roz", exsanguă. Vampirism literar declarat ca remediu împotriva lividităţii, a desangvinizării actuale a literaturii. Literatură deschisă, operată, resuscitată, la propriu, cu cuţitul, carte care nu poate fi deschisă, la propriu, decât cu stiletul lectorial, pentru a răspunde adecvat stilului şi stiloului auctorial.


Literatura suverană

Reactualizare, regăsire a vremurilor extra-istorice, sau a momentului imediat depăşit şi etern de-regăsit, când literatura se scria şi se citea cu cuţitul în mână, într-un mod în acelaşi timp sculptural şi chirurgical, plastic, nedevenind total virtuală, "spirituală", mentală, "eterică", păstrând încă urme de materialitate, presupunând încă fricţiuni (termen clausewitzian!) şi o anumită "hodologie" concretă.

Fantasmaticitatea libertin-idilică re-provocată de către Robbe-Grillet, regăsirea, în amurgul unei vieţi de scriitor care n-a încetat niciodată să viseze literatura însăşi, a unor vârste aurorale periculoase ale romanului, provoacă o fantasmă totală a literaturii. Onirismul romanului lui Robbe-Grillet produce meta-fantasma literaturii periculoase, a literaturii înseşi ca pericol, ca risc, a literaturii neîmblânzite, neînchise, ca astăzi, în ţarc, neînţărcate.

Te face să visezi la lectura cu cuţitul în mână, la cărţi care te obligă să înaintezi în lectură cu cuţitul în mână. Un roman sentimental presupune un alt protocol, depăşit, exclus, al lecturii. Extrem de material, de fizic. Trezeşte corpul. O astfel de carte nu ar putea fi citită astăzi, de pildă, în avion, unul dintre puţinele răgazuri în care oamenii îşi mai aduc aminte şi îşi mai îngăduie să citească.

Literatura pe care o meta-fantasmează cartea lui Robbe-Grillet ar putea fi numită, recugând la un termen al lui Georges Bataille, literatură suverană. Nu se poate citi, la propriu, decât cu un cuţit în mână, punându-te deja pe calea unor eventuale acţiuni periculoase. Şi pentru a ţine la distanţă, pentru a putea să te aperi de ispitele cu care ea însăşi, imanent, te atrage, împotriva capcanelor lăuntrice în care fiecare abia aşteaptă, tot timpul, să cadă.

Cândva, cărţile, literatura, cititul şi scrisul mai erau, încă, periculoase. Presupuneau, ca indicii de materializare, accesorii de lectură care au fost eliminate. Un coupe-papier, de exemplu. Cărţile fantasmaticei literaturi suverane trebuiau tăiate şi, la rândul ei, hârtia putea să taie, să intre în carnea cititorului, atunci când, pentru a da pagina, acesta, neprevenit, nu se înarma cu un coupe-papier. Cartea trebuia atacată cu arme în regulă, literatura presupunea rezistenţă, cititul era sugerat ca luptă, ca duel.

Azi, între timp, literatura, ca act de scriere şi de lectură, a fost dezarmată, s-a "mentalizat", şi-a pierdut în totalitate sugestiile fizice, corporale. Nu mai poate face nimănui rău şi nu mai presupune angajament, mobilizare a fiinţei. Este un simplu joc de societate. Este nevinovat şi inofensiv să scrii şi să citeşti, azi: fantasmă pură. Literatura a fost total neutralizată, convenţionalizată, vampirizată.


Descriere contra Poveste

O carte rarisimă şi total improbabilă, azi, prin ea însăşi marginală, extrateritorială, precum Un roman sentimental ne poate ajuta să măsurăm, retrospectiv, îmblânzirea, edulcorarea de fond, castrarea, domesticirea literaturii, devenită cel mult, în cel mai bun caz, animal domestic de companie.

Separaţia "strategică" dintre autor şi narator, devenită lege de fier, imanentă, a compoziţiei democratice a oricărui act narativ de imaginaţie, este, aici, practic anulată: nu contează.

Ca înscenare editorială, cartea e aproape doar un caiet, o lucrare neterminată, care nu se oferă uşor cititorului.

Literatură a-compoziţională, non-volumetrică; literatură plană, plată, liniară: doar planul (asemenea paginii) taie, ajutându-te să înaintezi, să croieşti.

Planul taie drum, defrişează, "sculptează", "disecă", în timp ce volumul, profunzimea, "complexitatea", compoziţia înglobează, înghit, închid, blochează, neutralizează.

Literatură suverană, plană, naraţiune liniară, pas cu pas, fără pre-totalizare posibilă, fără survol auctorial. Fără Dumnezeu: imanenţă totală. Într-o astfel de literatură, conform unei astfel de "poveşti", trebuie să înaintezi (inventezi) liniar, să-ţi tai drum fizic, să-ţi croieşti (la propriu, plastic) mintea.

Literatura suverană se oferă, fizic, trăirii în "Deschisul" total, ca mediu necunoscut, străin, obligându-te să-ţi croieşti fizic, riscant, subiectivitatea din fundalul opac, în vreme ce eterica, spirituala, mentala literatură (între timp) convenţionalizată te închide în jocul şi în capcana inofensive ale interpretării.

Marea, decisiva mutaţie (politico-economică, în primul rând) intervenită, între timp, în abordarea literară a lumii sau în ceea ce am putea numi "ontologia literaturii" (tot mai dez-ontologizată) o constituie "switch"-ul epocal dintre descriere şi poveste. Naraţiunile ficţionale nu mai descriu, ci doar povestesc. Dintotdeauna, în epoca modernă, cititorii s-au îndemnat unii pe alţii, s-au vorbit, complice, între ei - constituind, astfel, norma -, să sară peste descrieri. Un prozator, un romancier care descrie este considerat plictisitor, indigest. Oamenii preferă, rezecând literatura şi aruncând restul, ca insuportabil, la gunoi, doar înscenarea dramaturgică a comunicării, bavardajul dialogic, şi "acţiunea", fie ele exterioare sau interioare.

Literatura suverană se joacă, suav, cu focul (dorinţelor).

Povestea dă sens intolerabilului, este o politică a toleranţei, pe când descrierea staţionează în intolerabil, căutând să-l "fixeze". Toată lumea fuge, azi şi de multă vreme, de descriere, care ţine de groaza catharctică a înfruntării a-theoretice a sublimului: privirea care îngheaţă.

Descrierea (viziunea) întrerupe, "omoară" povestea. Sublimul nu se povesteşte, cel mult se descrie. Povestea familiarizează cu nefamiliarul. E o politică de îmblânzire, de domesticire, de umanizare. De cucerire.

Literatura este lupta dintre Descriere şi Poveste, întotdeauna în avantajul celei de-a doua. Povestea învinge întotdeauna. Descrierea este ţinta negativă, ceea ce povestea este menită, are misiunea de a evita, de a neutraliza.

Nici măcar imaginea, astăzi, nu mai descrie. Până şi imaginea a fost făcută, maniacal, să povestească, să evite descrierea.

Dacă Susan Sontag a scris Împotriva interpretării, strict corelativ, eu visez să scriu Împotriva poveştii. Sunt împotriva Arhi-Mitului Poveştii - pentru Descriere. Aceasta mi se pare bătălia esenţială, luptă decisivă care ar trebui, pentru literatură, purtată. Pentru ca literatura să devină, din nou, periculoasă, politic periculoasă.


Reinventarea subiectului (indirect liber) fabulator

Dar literatura îşi mai îngroapă, fără martori şi fără ritual, o origine: fabulaţia, fabularea. Preferă să devină fabulă moralizatoare decât să fabuleze liber şi, din nou, periculos.

Literatura suverană, literatura imposibilă, este fabulare, delirare a lumii.

Analizînd, la un moment dat, felul în care, în film, după descriere şi naraţiune, povestirea, ceea ce el numeşte, în franceză, récit (iar diferenţa dintre narration şi récit ar fi următoarea: "povestirea priveşte, în general, raportul subiect-obiect şi dezvoltarea acestui raport, în timp ce naraţiunea privea dezvoltarea schemei sensori-motrice"), îşi schimbă statutul în sensul îndepărtării de veracitate şi al depăşirii dihotomiei real/ficţiune în filmul de după 1960, şi referindu-se în special la "filmul de realitate", cu "polul (său) documentar sau etnologic şi (cu) polul (său) anchetă sau reportaj" (altfel spus, "cînd a arăta în mod obiectiv medii, situaţii şi personaje reale, cînd a arăta în mod subiectiv modul de a vedea al acestor personaje înseşi, felul în care îşi vedeau ele însele propria situaţie, propriul mediu, propriile probleme"), în special la nişte autori precum Pierre Perrault şi Jean Rouch, Gilles Deleuze scrie la un moment dat:

"Astfel, atunci cînd Perrault critică orice ficţiune, o face în sensul în care aceasta constituie un model prestabilit de adevăr, care exprimă cu necesitate ideile dominante sau punctul de vedere al colonizatorului, chiar şi atunci cînd este creată de către autorul filmului. Ficţiunea nu poate fi separată de o «venerare» care o prezintă ca fiind adevărată, în religie, în societate, în cinema, în sistemele de imagini. (...) Atunci cînd Perrault se adresează personajelor sale reale din Québec, el nu o face doar pentru a elimina ficţiunea, ci pentru a o elibera de modelul de adevăr de care aceasta este pătrunsă şi pentru a regăsi, din contră, pur şi simplu funcţia de fabulaţie care se opune acestui model. Ceea ce se opune ficţiunii nu este realul, nu este adevărul, care este întotdeauna cel al stăpînilor sau al colonizatorilor, ci funcţia fabulatorie a săracilor, în măsura în care aceasta conferă falsului puterea care face din el o memorie, o legendă, un monstru. (...) Este vorba de devenirea personajului real atunci cînd acesta începe să «ficţioneze», cînd intră «în flagrant delict de a inventa legende» (légender), contribuind astfel la inventarea propriului său popor. (...) Este vorba de simularea unei povestiri, de o legendă şi de metamorfozele ei, de discursul indirect liber al Québecului, un discurs cu două capete, cu mii de capete, «din aproape în aproape». În acel moment, cinematograful se poate numi cinéma-vérité, cu atît mai mult cu cît va fi distrus orice model de adevăr pentru a deveni creator, producător de adevăr... (2)"

Libera fabulaţie spontană, naturala "delirare" a lumii este actul literar fondator pe care literatura îl ocultează, îl supra-codifică, îl normează.

Să povestim - auditiv - ca să nu (mai) vedem. Povestitul este oral-auditiv, nocturn, somnolent, povestea se adresează urechii, în timp ce descrierea convoacă, fulgurant, prin scris, văzul, arătând intolerabilul, înfruntând diurn, deschis, scriptural-tehnic, doar cu stiloul şi cu stiletul stilului, monstruosul (3). Povestea se spune, doar descrierea se scrie, este, propriu-zis, literatură. Literatura contemporană, ficţiunea narativă actuală reface, de fapt, folcloricul. Aproape nimeni, azi, nu mai scrie. Scrisul însuşi a ajuns "blestemat".

Prin Un roman sentimental, Robbe-Grillet ne face să fantasmăm, să fantazăm delirant, mondial, literatura însăşi, romanul însuşi.

Literatura ca fabulare indirect liberă a lumii, aşa cum se întâmplă, de pildă, în extraordinarele pagini, în care onirismul atinge treapta supremă a viziunii asupra lumii, unde, "peste mode şi timp", lumea este organizată, globalizată în jurul comerţului cu carne vie. Robbe-Grillet fabulează, delirează "păgân"-libertin, globalizarea, ca geopolitică a sclaviei sexuale. Sade împins, chiar, la limită, dacă aşa ceva se poate imagina.

Indirect liber se insinuează descrierea şi fabularea în povestire, sau scapă, evadează din ea trăgând-o după sine, făcând-o să devieze, să o ia razna înapoi spre propriile origini, de care de atâta amar de vreme a fost despărţită Lăsaţi literatura să se regăsească pe sine, pare a ne spune Alain Robbe-Grillet. Conflict geopolitic rece, îngheţat. Literatura, ficţiunea, fabularea ca supremă miză a lumii.

Descrierea înseamnă, sugerează indirect meta-literar A.R.-G., precizie în acelaşi timp sculpturală şi chirurgicală. Purtat de stilou (căruia va trebui să-i corespundă coupe-papier-ul cititorului), stilul devine scalpel: compunere pas cu pas prin vivisecţie, delir chirurgical, tortură.

De la Sade încoace (dar numai la el, fulgurant, literal, moment incompresibil), actul literar este o imposibilă artă a torturii care nu trebuie să distrugă, să aneantizeze, ci, dimpotrivă, să-şi inventeze analitic, pas cu pas, chirurgical-sculptural (plastic), "obiectul".

Pofta, imaginaţia vin scriind, scriitura îşi inventează treptat, pe faţă, pas cu pas - cu stiletul-scalpel -, subiectul, materia. Delirul este precizie, numai "realismul" îşi poate permite să fie vag, imprecis, colocvial, bavardaj monden-mediatic.


În căutarea clasicităţii actului literar

Reducţie negru pe alb a literaturii, reducţie a cărţii înseşi, dez-industrializare/pre-industrializare a activităţii periculos politice care va fi fost, cândva, şi literatura, şi editarea ei, telescopând vertiginos, abisal, epoci pentru a regăsi un fantasmatic punct zero de unde literatura să poată fi reînviată şi să poată redeveni practicabilă ca act vital integral, de expunere în primul la propriile pulsiuni, la propria imaginaţie înscenate, Un roman sentimental este o carte-fulguraţie, fără urmaşi, o mică spărtură în economia actuală a cărţii şi a literaturii, o glumă, un joc literar menite a re-sugera nu doar plăcerea lecturii, cum atât de des şi de reductiv se spune, ci, în primul rând, riscurile vii, vitale ale literaturii, literatura ca pericol şi ca angajare "cu trup şi suflet", ca expunere treptată, cuvânt cu cuvânt, la Exteriorul imaginaţiei, la evenimentul mereu iminent al viziunii. Fabulare împotriva fabulisticii literare dominante, "basmul cu zâne" pentru adulţi al lui A.R.-G. înscenează refacerea condiţiilor unei eliberări şi ale unei reinventări a fantasmaticităţii literare, a onirismului funciar şi nepedepsit de care literatura a fost ruptă.

Literaturii neutralizate, emasculate, supuse, literaturii cu degetul (şi chiar digitalizate), Robbe-Grillet îi opune, ironic, suav, diafan, sugestia "neagră" a unei literaturi a fantasmelor periculoase, literatura cu cuţitul în mână, operare de comando într-un mediu al omniprezenţei riscului şi al necesităţii înfruntării cavalereşti, stilizate. Literatură-duel, pentru apărarea şi afirmarea dreptului neţărmurit la visare.

Exerciţiu de literatură improbabilă.


Dispăruta civilizaţie a Literaturii

Şi exerciţiu nostalgic de civilitate. Împotriva grabei mitocăneşti a lecturii grăbite, foiletonistice, cu degetul, şi a mârlăniei iluziei atingerii, a lui "a pune mâna" pe orice, a directului, împotriva orbirii imaginal-mediatice care îl reduce pe omul contemporan la o tactilitate de cârtiţă, obsedată să-şi lase pretutindeni amprenta, să se "exprime" - distanţa instrumentului cu adevărat mediator, nostalgia adevăratelor unelte, azi înghiţite de "tehnică", protocolul scrierii onirice libere şi al lecturii răbdătoare, al cărţii închise care trebuie deschisă, operată pas cu pas: stil - stilou - stilet. Literatura este cuţit. Numai distanţa face adevărata tehnică posibilă.

Clasicitate căutată, visată extratemporal "în cascadă", încercare telescopată, "în trepte", de regăsire şi de reinstaurare a condiţiilor atemporal clasice ale actului literar (scriere şi receptare): 1) curăţarea "arheologică", diafanizarea "greacă", "pastorală" a privirii, dez-opacizare a "mediului" pentru 2) redescoperirea inimii "negre", "gotic"-libertine, în care pulsiunea erotic-distructivă se confundă perfect, integrator, cu cea scripturală, 3) pentru realizarea unui protocol cavaleresc, luminos, de scriere şi de lectură, de comunicare literară agonică, autentică.

Meta-fantasmând, de-a lungul unei întregi vieţi, literatura însăşi, în fundamentele ei "operaţionale", Robbe-Grillet reinventează, printr-un act continuu de visare a originilor şi a condiţiilor ideale de producere şi de exercitare a literaturii, printr-o aletheia luminoasă, clasicismul, mai exact clasicitatea actului literar. "Noul Roman" va trebui, poate, reinterpretat tocmai ca o astfel de căutare a clasicităţii extraistorice a scrierii şi a lecturii.

De la bun început, în toate momentele ei clasic-inaugurale, literatura a fost devianţă şi instituţionalizare, "tehnicizare", stilizare a devianţei, transparenţă la pericol, insuportabilă luminozitate a "soarelui negru", a "bilei" dorinţelor şi a fantasmelor. Sexul, visul, dorinţa, crima, moartea sunt, chiar şi ne-scrise, scripturale, literare. Vis scris fiind, literatura însăşi trebuie să fie mereu, de la început, visată.

Cine nu visează şi nu delirează literatura însăşi nu este scriitor. Acesta mi se pare a fi mesajul ultim, definitiv, insuportabil, deranjant, "blestemat", al lui Alain Robbe-Grillet: naturalitatea faptului de a reinventa literatura, ca devianţă originară, fundamentală, a omului.

Să nu încetăm să visăm literatura însăşi, ne spune Robbe-Grillet.

Nimic mai potrivit decât această carte a marelui oniric Robbe-Grillet tradusă, acum, de părintele onirismului românesc, D. Ţepeneag. Un eveniment din multe şi nebănuite puncte de vedere.


Note:

(1) "Biblioteca roz este o colecţie de cărţi pentru copii publicată de editura Hachette. Colecţia a fost creată de către Louis Hachette în 1856, după o călătorie cu trenul în compania lui Napoléon al III-lea şi a contelui de Ségur. Ideea a încolţit în mintea editorului în momentul când contele i-a povestit acestuia despre poveştile pe care soţia sa le născoceşte pentru proprii ei copii. Astfel, prima carte publicată în această colecţie (care nu-şi va căpăta culoarea roz decât patru ani mai târziu) este semnată de către contesa de Ségur, fiind intitulată Noi basme cu zâne" (sursă: Wikipedia).

(2) Gilles Deleuze, Cinéma 2. L' image-temps, Minuit, 1985, pp. 196-197.

(3) Inclusiv pe acela al situaţiei în care stăm şi ne povestim, reîntorşi în Cavernă, la gura sobei, lăsaţi, istoric, "la vatră". S-a lăsat din nou Noaptea, a venit, din nou, glaciaţiunea, de stăm din nou (împotriva Istoriei, fugind de "Marile Naraţiuni") să ne spunem poveşti, autori-babe şi public-copii?
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer