16.06.2008
Manu: Mi-e greu de data asta. Cehia asta e prea intensă şi prea grea din cauza şuncilor de Praga. Ţipă cu ce are ea mai tare. Îmi astup urechile. Prima palmă am primit-o dintr-o carte: Cartea râsului şi a uitării pe care tu ţi-ai luat-o şi-n engleză, ca să fii sigură că nu-ţi scapă din minte. Ăsta a fost începutul pornografic à la Kundera. Asta se întâmplă când eşti elev într-a noua la secţia de pian mascat: pudic şi deja metamorfozat. Atunci parcă a început şi căutarea de care vorbim într-una. Căutarea Castelului. Dar aş zice să ieşim din filmul ăsta care curge la nesfârşit pe Vltava şi aiurea.

Metamorfoza ursului în lanţ istoric sau o nouă istorie ska a relaţiilor româno-turce

Maria: Din nou despre Turcia? Mă faci să-mi iau cuvintele înapoi şi să-mi rescriu rejoc remlădiez melisma? De dragul tău, al literelor şi al istoriei, îmi calc tot ce-am spus înainte şi îţi zic pasant ce cred eu despre Imperiul Otoman. Muzical.

La Praga ne-a găzduit o tanti care vorbea şi germana şi franceza. Afacerea ei trebuie să fi înflorit la începutul Primăverii Pragheze, la fel ca şi cehii care se plimbă prin Retezat, Făgăraş şi Nepal. Mă asigur cu echipament cehesc şi mă simt în deplină siguranţă. And then what? Trec peste Charlie's Bridge (nu pot să cred că Charlie, ungurul nostru, nu ne-a răspuns nici acum la Gluma noastră epistolară) şi-mi trece prin cap Procesul kafkian (ţi-am mai spus: am ajuns după o zi de căutare la muzeul lui Kafka).

Au existat o dată un urs, un lanţ şi încă un om. Omul era turc, în lipsă de altă apartenenţă muzicală. Era turc pentru că nu pricepea cum de s-a născut cu ursul lângă el şi mai ales, cum de el era legat de lanţ şi nu ursul. Din acest absurd al situaţiei social-istorice-ingurgitabile date, omul a-ncercat să scape. Mlădiindu-se... printre veacuri, printre împăraţi, printre sunete. Lanţul suna, ursul era de piatră, turcul era turc şi cu asta basta.

Se zice că Praga e turistică tare dacă te laşi pierdut de vederi cu casteluri, ceasuri astronomice, ziduri-Lennon, prin muzee de tortură si cofetării de anvergură. Mai ţii minte inelul Arabellei şi mantia lui Rumburak? Ţine de o istorie impusă şi comună. Am făcut un pic de googleing azi şi m-am minunat puţin absent la cât a scris Dvorak. Eu nu m-am dat în vânt după compoziţiile lui, poate şi din cauză că ni s-au băgat pe gât în mod artimetic şi sistematic. N-am dansat niciodată polka şi n-am pus mâna pe o Skoda. Ca să nu mai zic că războiul lor de 30 de ani m-a lăsat mereu zece de rece la istorie.

Turcul a continuat să existe. În Scrisoarea III citim cum, negru pe alb, el, turcul, a încercat să dezlege limbile românilor de tiparul lor melodico-păduresc-libero-dac şi să-i adapteze semilunic la încorsetările lui buricoase. Românii au protestat vehement, dar tăcut, au zis minimalistic ce aveau de spus, s-ar retras în văile lor de influenţă folclorică şi au încercat să zică pas dinţilor cu plombe tamburice ai otomanilor. Ştim ce s-a-ntâmplat cu Osman Paşa atunci... vedem însă cum, rahatul cadân şi otomanic, a avut o strategie muzicală mult mai amplă, subliminal dezvoltată temporal-istoric-social care, în fff de kilowaţi simfonici, se dezlănţuie neînfricat după 300 de ani pe plaiurile behăind anemic mioritic. mmmmhale noastrheeee...

Departe de frământările dezvoltărilor largi ale părţilor concertante mass-media şi manuale-media şi etc-media, pe plaiuri cu zei cu multe braţe, poveştile cu turci se rescriu şi ele... tot media: radio-maria de deschis pentru urechile ochilor mari cu definitiv nume turc, în plimbările cu scuterul sau la talciocul oceanic pentru negocieri hindu-englezo-deutsch. Depeche toi! La cafeaua de dimineaţă orbim soare cuvinte. După luptele strămoşilor noştri, cu urşii, cu lanţurile, cu urşii, cu lanţurile, cu urşii... - cădem la o neaşteptată pace muzicală pe tonica rockului psihedelic german, cu dominanta în experimentele jazzistice-turntablistice japoneze.

Evident - sensul ecuaţiei nu se găseşte în termenii ce o compun...

Can şi Otomo Yoshihide - concluzionează mefistofelic melisma suflată-n vântul existenţei acum mii de ani, când urşii încă umblau liberi, când lanţurile ştiau ce să lege, când turcii şi românii dormeau blând pacea neînceputului.


Ahoj! încercam să salut şi eu ca să mă bag în seamă cu gangurile pragheze... Dar mi s-a dat peste nas. Cică praghezele ştiu să sărute bine. Atunci am încetat să mai diger idei pragheze. Prague Ska Conspiracy. Ce naiba o mai fi şi asta? Cred că am să-mi arunc din bibliotecă o carte de Capek de care nu m-am atins niciodată, la fel ca toate aducerile astea aminte de care nu mai vreau să am nevoie. N-are sens. Şi ştii ceva? Absurdul nu l-a inventat Kafka. Era acolo deja. Să te văd acuma...

... sigur, absurdul a fost inventat la sat sau datorită cântecului cu implicaţii de veac al turcilor, românilor şi nouă personal. Era acolo. Eram acolo.

0 comentarii

Publicitate

Sus