Jăratecul jocului - Ziua 11: Franţa - Italia / Olanda - România

În acele momente privilegiate în care corpul intră într-o stare într-adevăr de dans, când jucătorul se identifică realmente cu jocul, atunci percepţia spaţiului şi a timpului devine cu totul diferită. Altfel. Altfel. Dificil exprimabile prin vorbe.

Timpul şi spaţiul, în focul dansului, în jăratecul jocului, sunt elastice. La fel de deformate şi deformabile la fiecare pas al coregrafiei sau al meciului. O clipă poate să dureze dureros de mult, o oră să treacă fără să-ţi dai seama. Spaţiul în schimb se gândeşte şi se percepe în termeni de timp, mişcările fiind atunci plăsmuite din carne temporală. Anatomia mişcărilor şi energia corpului se dematerializează şi devin momente ale adevărului.

Franţa - Italia: Acum câţiva ani. Sunt în Italia, unde, de la Paris venind, în fiecare vară dau cursuri la stagiul de dans de la Treviso. Seara, la restaurantul unde suntem cu toţii se transmite un meci între Franţa şi Italia. Franţa începe să câştige. Treptat - treptat simt o răceală în jurul meu. Încep să mă apropii strategic de uşă. La golul decisiv pentru victoria Franţei, într-o linişte de înmormântare o şterg pe franţuzeşte.

O altă amintire la Roma de astă dată. Montez o piesă pentru Operă. Deodată pe străzi: sfârşitul (sau începutul?) lumii. O harababură de Apocalipsă şi de Big-Bang. Claxoane. Trompete. Ţipete. Urlete. Italia a învins. Veni. Vidi. Vici. În acele momente, dacă nu de transă cel puţin de tranziţie, realizez că în mod greşit gândim timpul ca fiind o a patra dimensiune. A continuumului, poate. Dar nu a spaţiului. Tot atunci, şi tot atât de greşit, mi se pare faptul că reducem timpul la o singură dimensiune. Când ar fi mai degrabă un conglomerat de dimensiuni. Pe cât de neexplorate pe atât de con- şi a-glomerate. Fără să punem la socoteală dimensiunea memoriei.

Olanda - România: Un român la Amsterdam. Cu mari sacrificii financiare şi de viză ajung din Germania în Olanda, ca să-l văd pe preşedintele juriului care îmi dăduse pentru a doua oară Premiul I la Concursul Internaţional de Dans de la Köln. Un coregraf olandez de mare faimă. Şi singurul care filmase cu acea ocazie Boleroul (cu muzica lui Ravel), piesă cu care câştigasem premiul şi în care dansau Ruxandra Racoviţă, Dan Mastacan şi Raluca Ianegic. Şi eu. Mi-ar fi plăcut, pe lângă că mi-ar fi şi fost foarte util, să pot obţine o copie. "Da", zice el. "Adu-mi o casetă şi îţi fac o copie." Nu-mi ajunge de casetă. Drumul îmi mâncase ultimul ban. Îi mulţumesc, deci, frumos şi plec precum am venit. Nu chiar. Învăţasem ceva. Ceea ce mi se pare minunat este faptul că în toată această învălmăşeală spaţio-temporală care ne zbuciumă în timpul meciului nostru cu viaţa a fost prevăzut un locşor pentru fiecare dintre noi. Numai al nostru, în care fiecare dintre este Centrul Universului. Totul e să-l şi dibuieşti.

---