Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Sport  Sageata  Euro 2008 - Mai mult decât fotbal

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Arhitectură - Ziua 14: Turcia - [Croaţia]


Augustin Ioan

20.06.2008
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
La începutul acestui maraton am avut o discuţie cu Răzvan Penescu, privitoare la acoperirea oraşelor şi/sau ţărilor implicate în maratonul fotbalistic european. Răzvan crede că, în chip analog situaţiei din muzică, bunăoară, o persoană educată poate să spună ceva despre Mozart chiar dacă nu e din Salzburg. Argumentul meu era unul contrar: în muzică lucrurile pot sta, într-adevăr, aşa. De fiecare dată când ascult un concert mozartian, re-instaurarea prezenţei sale componistice este aproape fără rest, oriunde s-ar petrece ea. Muzica nu este, deci, site-specific decât din perspectiva receptorului: evident, un indonezian va auzi altceva decât un austriac din muzica lui Mozart; sau: Mozart cântat la instrumente coreene sună altfel decât interpretat de o orchestră simfonică vieneză (vă mai amintiţi, apropo, de scena din MASH, când doctorii îi învăţau pe lăutarii coreeni să le cânte muzică europeană, dar trasă în bandă, de un band local?). Spunem asta şi despre operele de artă plastică, desigur, dar pe ele amplasamentul deja le contextualizează. Nu e la fel să vezi Pietà cum intri în San Pietro, în capela din dreapta, sau să vezi fotografii cu Pietà. Nu reiau discuţia, trimit doar la W. Benjamin despre raportul unicat/copie în epoca reproducerii mecanice sau la G. Genette, pe aceeaşi temă. Fireşte, opiniile hard, precum aceea a lui Heidegger din Originea operei de artă, trimit în derizoriu orice dezlipire a operei de lumea în care a fost produsă şi, asupra căreia operând, îi relevă adevărul existenţei sale, orice muzeificare fiind, astfel, o dezangajare a operei dintru lumea aceasta (concept, nu doar realitate fizică).

Cu arhitectura lucrurile stau şi mai altfel, însă. Nici un fel de aproximaţie, de abstractizare (proiect, randare 3D, fotografie de arhitectură, film) nu poate reda experienţa directă, corpor(e)ală a spaţiului. Mărturisesc cu smerenie că, deşi ştiam livresc şi fotografic multe dintre capodoperele arhitecturii europene şi americane, experienţa la faţa locului, nemediată, m-a smerit. Convorbirea despre un spaţiu nu poate avea loc decât între oameni care au făcut experienţa acelei întreite ipostaze a pământului în operă (sit, material al operei şi sol natal în sens etno-istorico-cultural). Experienţa luminii, a aerului, a deplasării acestuia; relaţia carnală, angajamentul sinestezic al corpului cu spaţiul experiat - acestea nu pot fi decât aproximate chiar şi după ce ai văzut locul, spaţiul, edificiul respective, necum să mai poţi spune ceva semnificativ despre ele în absenţa experienţei nemijlocite. Pe scurt, aşa i-am justificat lui Răzvan de ce nu am scris nimic despre arhitectura şi oraşele Suediei şi ale Croaţiei. Gentil, el a acceptat să nu scriu, deşi nu sunt convins că a acceptat şi justeţea argumentului meu. Prin urmare, despre Croaţia - nimic. Ţară frumoasă, cultură dalmată, biserici fabuloase, în care arhitectura romană a devenit bizantină şi Bizanţul s-a întors să fecundeze încă o dată, drept răsplată, moştenirea imperială romană. De-abia aştept să ajung cândva pe acolo şi să vă pot spune, pe cât vor putea mai bine bietele mele fraze, ce experienţe am trăit.

În schimb, aşa cum am anunţat dintru bun început, în Turcia am fost de câteva ori şi Turcia mi-e dragă. În acest campionat european, turcii au fost tot ceea ce noi nu putem fi. Au întors un rezultat de 0-2 în 3-2, în vreme ce noi, trestii simţitoare, am fost tulburaţi decisiv de 1-0 dintr-alt meci, prietenii ştiu de ce... Din contră, comentariile de pe Canal +, rasiste şi xenofobe, venind din partea francezilor (s-or fi uitat vreodată flăcăii la propriul lot, dacă ăsta e un criteriu aşa de relevant?!?), cu aroganţa lor de doi bani pe care economia nu le-o mai susţine, dar în schimb au reuşit să o transplanteze mlădiţelor aristocrate (ot Fanar) de pe Dâmboviţa, dovedesc că vremea frâncă s-a dus acolo unde se duc toate vremurile marilor civilizaţii moarte atunci când se duc. Lor, turcilor vrednici şi putorilor de comentatori francezi de la Canal + le dedic aceste scurte consideraţii comparative dintre Bucureşti şi... Paristanbul.

În România, unii numesc "maidan" acel spaţiu rezidual, neconstruit, adeseori derelict, rămas astfel după ce o mahala s-a croit după criterii care scapă înţelegerii urbanismului occidental. Faptul că nu suntem capabili să ne asumăm erorile sau incapacitatea noastră de a administra în comun a unui spaţiu public sînt dovedite, cred, de denumirea tuturor "spaţiilor civice" pe care le ratăm - iar altele nu avem - cu acest nume turc. Distanţarea, alienarea prin cuvânt de propriile eşecuri - aşadar neasumarea lor - o găsesc caracteristică pentru modul în care ne gândim, ca popor, spaţiul locuirii întreolaltă. Mai mult, se crede cu sinceritate - iar termenul pare să se fi încetăţenit ca atare - că maidan trebuie să acopere un conţinut "pe teren" cel puţin peiorativ, dacă nu de-a dreptul unul de rebut urbanistic. Se construiesc teorii elaborate prin care să se demonstreze că de sensul degradat al cuvîntului nu noi suntem vinovaţi, ci Stambulul. Or, împotriva aproprierii peiorative a termenului turcesc va lucra textul de faţă, întrucât numai în partea asta de lume meydane are conotaţie peiorativă. În limba turcă, el înseamnă piaţă şi pieţele Istanbulului nu sunt cu nimic inferioare oricărei înţelegeri occidentale a termenului de piaţă publică/agora şi/sau (atunci când se suprapun fizic) de piaţă comercială. Să nu mai camuflăm aşadar incapacitatea noastră de a articula spaţii publice, folosind ieftine subterfugii toponimice.

În schimb, atunci când vorbim despre Oraşul Luminilor, ni se umezesc ochii de drag de el, până într-acolo încât uităm, orbiţi, de datele empirice ale odraslei sale din flori, care nu ajută deloc pe visător în a susţine mai sus menţionata comparaţie. Nu contest că, la finele prea-lungului secol nouăsprezece, va fi existat intenţia de a croi un Bucureşti frânc: arhitecţi de toată mâna de pe acolo şi-au găsit sălaş pe aici şi comenzi. Au desfigurat, "restaurându-le", mânăstiri seculare. Au ras hanuri (caravan-seraiuri) spre a face loc pălăţelelor şi micilor bulevarde à la manière de Napoleon III & Hausmann. Desigur, CEC-ul este stimabil prin comparaţie cu stârpitura care-l ocultează acum (Sediul Bancorex, ridicat între 1995-1997, s-a vrut cochilia unei scoici sidefii - Bancorex, cea mai mare bancă de stat la vremea aceea; dar, când construcţia a fost gata, a implodat scoica falsă şi a rămas cochilia goală. Găunoşenia proiectului este astăzi nu doar greu de administrat, ci şi funciar anti-urbană); dar, cu excepţia domului de sticlă, el nu are nimic uimitor de arătat. Şi chiar dacă va fi existat această intenţie cu o sută de ani în urmă, singura preocupare a secolului trecut autohton a fost, dimpotrivă, aceea de a sabota modelul. Neoromânescul a fost anti-eclectic, prea puţin beaux-arts-ist şi, deci, anti-parizian. Perioada interbelică, modernizatoare, a venit cu block-haus-uri şi uzine Ford, cu arhitectură "mauro-florentină" ("arhitectură românească de rit spaniol", cum o numea subţire, în deriziune anti-semită, epoca). Poate doar scurtul episod târziu-corbusierian al anilor şaptezeci, de pe urma căruia am rămas cu hotelul Intercontinental şi cu Teatrul Naţional, să mai aibă parfum francez. I-a urmat însă epoca demolărilor şi a edificiilor acelui "Versailles al nostru" (Casa Poporului), unde asemănarea cu intervenţiile hausmanniene este de evitat, fie şi doar de teama ridicolului comparaţiei. Deja acel proiect participant la concursul de idei al UAR (1991), ce propunea o "mare piramidă din micul Paris" care să acopere cu/ să îngroape în sticlă Casa Republicii reprezintă prohodul modelului parizian în ce priveşte Bucureştii. Prin urmare, nu (mai) există nici un "mic Paris"şi nici nu se străvede vreun viitor pentru el, în nici una dintre formulele de dezvoltare (dezirată) sau stagnare (prezentă). Modelul parizian şi-a epuizat atât resursele inspiratoare, cât şi resursele de umor involuntar pe care comparaţia sa cu realitatea dâmboviţeană ni le-a furnizat prea uşor atâtea decenii. Trebuie să găsim un alt model. Dar care să fie acesta?


Stambul versus Sforzinda

Modelul constantinopolitano-stambulic - ca model conotat integral negativ, de la care s-ar trage deslînarea Bucureştilor - este un construct al imaginarului nostru colectiv, hrănit mai cu seamă de fiinţe care nu fură la Istanbul, dar ştiu pe de rost Parisul. Dacă afirm aici că idealul - ca orice ideal, de neatins în timpul vieţii noastre - pentru Bucureşti este să ajungă măcar la nivelul actual al Istanbulului, probabil că toţi acei orbiţi de sintagma - azi, aberantă - a "Micului Paris" se vor simţi instantaneu jigniţi (Am mai făcut experienţa aceasta, atunci când am propus pentru străzile centrale ale capitalei României modelul Main Street americane, în felul şi cu argumentele aduse şi de Robert Venturi în a sa carte din 1966, atunci când afirma: "Main Street is almost alright". Bemolul pe care "almost" îl aşeza dinaintea perfecţiunii impuse a modelului venturian, bemol la care - după consistenta experienţă proprie americană - subscriu, nouă ne lipseşte. Nu acceptăm nimic aproximativ şi parţial. Dar atunci de ce toate formele de aclimatizare ale unui model seamănă izbitor, la noi, cu copiile de paie ale avioanelor sau ale vapoarelor văzute de vreun trib care practică cargo-culte?). Vom prefera aşadar ca, împotriva datelor empirice de ieri şi, mai ales, de azi, să credem mai degrabă într-o improbabilă fundare ideală a urbei, decât în faptul că peisajul bucureştean se nutreşte dintr-o indecidabilă formă de urbanism, care e cea a "Oraşului" - bizantin şi apoi turc. Maidanul autohton este, în cartea Danei Harhoiu Bucureşti - între Orient şi Occident (Simetria, 1997), dar şi în alte studii recente (A se vedea în acest sens Ioana Tudora "Maidanul ca alternativă-Spontaneitate versus planificare" în Mihali, 2001, pp. 123-33), un subprodus al dezvoltării "spontane", "organice" (nimeni nu îndrăzneşte să folosească termenul cel mai adecvat: "proliferare haotică") a oraşului. Fără fortificaţii (din pricina statutului vasal impus de turci), Bucureştii nu au avut acea limită fermă care să oblige la condensarea structurii urbane interioare, ca în cazul cetăţilor medievale central şi vest-europene. Organizat împrejurul parohiilor şi al bisericilor de breaslă (A se vedea în acest sens studiul dedicat de d-na Sanda Voiculescu (1997) acestui tip molecular de articulare a târgului bucureştean medieval împrejurul parohiei); cu maidane, cu straturi succesive, înlocuindu-se violent unele pe altele, etc, oraşul este mai preocupat de dimensiunea sa moleculară decât de cea molară. Întregul este sacrificat prin intervenţii majore asupra detaliilor. Nici unul dintre proiectele de introducere a coerenţei urbane de ansamblu în oraş nu a izbândit până la capăt. Cel mai adesea, motivul este hegeliana "viclenie a istoriei", mai precis durata scurtă a răgazurilor constructive dintre două distrugeri masive.

Maidanul nu este văzut - nici în cartea Danei Harhoiu, nici în alte studii de urbanism care folosesc termenul cu sensul peiorativ pe care l-am criticat mai devreme - ca un subprodus al acestei dezvoltări iraţionale, haotice, proprii Bucureştilor şi altor oraşe extracarpatice. Mai degrabă, comparaţiile cu Istanbul ar dori să transfere asupra acestuia din urmă responsabilitatea a ceea ce este văzut ca o abdicare de la logica luminoasă a urbanismului (vest-)european. Periferiile se dezvoltă acromegalic şi aici şi acolo. Fenomenul de sprawling este deopotrivă de necontrolat şi, din câte am putut vedea navigând spre Ankara printre sute de "orăşele" periferice Istanbulului, nu există nici o diferenţă de "calitate" între ele şi, de pildă, ghetto-ul upper-class bucureştean Zoo/Pipera/Iancu Nicolae. Cred însă că, deşi se poate susţine până la un punct comparaţia între zonele periferale ale celor două oraşe, comparaţia centrelor este net în defavoarea Bucureştilor şi asta nu din vina Istanbulului.

Bucureştii nu au pieţe urbane, acele spaţii publice deschise dedicate "funcţiunilor" de întâlnire, negociere, schimb şi decizie întreolaltă. Dacă există cu adevărat maidane - cu toată conotaţia lor autohtonă de spaţiu rezidual pe care originalul turcesc nu îl susţine deloc - atunci ele există în centrul capitalei Bucureştilor. Concentrarea pe edificiu în detrimentul croielii urbane ne surprinde încă. Calcanele sunt, bunăoară, efectul secundar al acestei false atenţii acordate detaliului în detrimentul ansamblului. Elemente regulatoare, acolo unde există, indică mai degrabă o avortată intenţie viitoare decât o realitate finalizată pe teren. Dar a susţine că acesta este efectul direct al urbanismului "nemodern" al Istanbulului mi se pare o formă suspectă de a ocoli fondul problemei, responsabilitatea proprie în decizia asupra oraşului. Oraşul, în croiala sa urbană de astăzi, este în proporţie covârşitoare un produs post-otoman. Spaţiile reziduale provin din ciocnirea dintre modelul urbanist post-iluminist - neasimilat - cu realitatea "organică" a târgului. Traseele actuale importante s-au tăiat prin curţi boiereşti şi rareori reiau traiectul vreunei structuri urbane antice sau măcar medievale. Tăieturile succesive au încercat cu toatele să "îndrepte", să "regularizeze", să "introducă logică" şi să "modernizeze" urbea. Tăietura nesimţită, franţuzită, a bulevardului Victoria Socialismului nu uneşte puncte pre-existente din ţesutul urban, ci unele cu totul şi cu totul noi, împrejurul cărora s-ar fi organizat până la capăt un nou oraş; ea ne vorbeşte limpede despre această zonă de conflict între "textura" oraşului şi geometrizarea lui agresivă. În imediata proximitate a tuturor acestor zone de conflict apar pe cale de consecinţă spaţii derelicte, spaţii vide, tot acest "junk space" care este produsul violenţei urbanistice.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

ARHIVA RUBRICII

Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro Cine va rupe echilibrul? - Ziua 19, a finalei: Spania - Germania (5.0/5 - 1 vot)
Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro Arte plastice - Ziua 19: Spania - Germania (5.0/5 - 6 voturi)
Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro Arhitectura - Ziua 19: Spania - Germania la Viena (4.6/5 - 5 voturi)
Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro Ultima avancronică - Ziua 19: Spania - Germania (2.8/5 - 5 voturi)
Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro Artă contemporană - Ziua 19: Germania - Spania (4.2/5 - 5 voturi)
Sageata Toate articolele din această rubrică


RUBRICILE CATEGORIEI

Sageata Sport de poveste
Sageata Zi de zi, mingea e rotundă
Sageata Olimpice
Sageata Cupa Mondială 2010
Sageata Cupa Mondială 2014
Sageata Je suis Football


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer