Flori sălbatice

Îşi reia, zâmbind, activitatea pe care o avea înainte: îşi pictează unghiile în roşu.

E subţire, slabă, iar părul fin, pleoştit de-o parte şi de alta a feţei, îi dă un aer fragil. Sticluţa cu ojă stă între noi, pe scaunul liber. Înmoaie pensula, apoi îşi vopseşte câte o unghie. Se pricepe atât de prost la asta, încât, de jur împrejurul unghiei, vopseaua se împrăştie inestetic. Mâna la care lucrează arată groaznic. S-ar putea să aibă nişte probleme de vedere, evaluez eu. "Lasă-mă să te ajut", spun. Îi iau pensula din mână şi îi fac unghiile absolut perfect la mâna cealaltă. Se minunează. Deci nu e oarbă, la urma urmei. Vede diferenţa.

Roşind, fără să mă privească, îmi povesteşte că acum câţiva ani, o ţeavă s-a desprins din perete la ora de sport şi a lovit-o în cap. De atunci are probleme motorii uşoare, nu grave, ci atât cât să nu mai poată desena, de exemplu, cât îndemânarea manuală să-i dispară.

"Vreau să mergem împreună la Paris", afirm. Nu-mi pot ascunde entuziasmul din voce.
"Bine..!", zice uimită "... hai să mergem la Paris! De ce să nu mergem?!"
"Vreau să mergem împreună în toată lumea."
"Sigur, să mergem, de ce să nu mergem?"

Iar eu gândesc, privind-o printre gene, eşti superbă cum te mişti aşa în rochiţa ta cu flori albastre, eşti superbă cum te mişti aşa, stângace, eşti superbă cu ochii tăi roşii de oboseală şi concentrare. Eşti superbă. O mică sămânţă de nebunie plantată la mine în minte. Cuvintele tale au frumuseţea unor flori sălbatice, iar mâinile tale ar putea trece prin mine, iar deseori asta am senzaţia că vrei să faci, să ţi le înmoi în fiinţa mea. Deseori te port în mine ca pe un al doilea eu. Eşti superbă.
"Ce fel de flori sunt florile de pe rochie?", întreb. Apoi, fără să aştept să-mi răspundă, îi spun: "Vreau să mergem împreună la un curs de dans!"
"Okay", spune, suflând spre vârfurile degetelor, să accelereze procesul de uscare a ojei. "Sună foarte bine."
"Vreau să facem împreună scufundări în Marea Roşie."
"Să facem, de ce să nu facem?"

Ce fel de flori sunt florile de pe rochiţa ta, floare, floarea mării, flori sălbatice. Umerii tăi de un alb cremos, lucind în soarele care răzbate dincolo de acoperişul de protecţie al staţiei de tren. Iar tu, îmbătată de toate lucrurile din jur, ori doar pe jumătate trează. Nu poţi şti niciodată. Deodată mă opresc din gândit, mă opresc din a o privi. Iar timpul se opreşte şi el dintr-o dată în loc. Stă. Totul în jur încetează să se mişte. Stau ţeapăn şi aud clipele târându-se pe lângă mine, miliardele lor de picioruşe făcând zgomot pe asfaltul fin. Şi îmi vine să ţip şi să ţip şi să ţip.
"Hai", mi se adresează ea "... ce mai stai?". Îmi face semn spre trenul care soseşte în staţie. "Du-te, fă toate lucrurile despre care ai vorbit...! Eu te aştept aici. Tu doar ştii că oriunde te-ai duce, eu o să fiu cu tine!"