Umbre chinezeşti

Interiorul unei camere mobilate sărăcăcios: o vitrină, un fotoliu, o masă într-un colţ, soba şi o somieră veche, desfundată. E aproape dimineaţă. În pat, domnul Gray şi Iulia. Ea plânge, el încearcă s-o împace, însă o supără şi mai rău:
- Hai, că nu-i dracul chiar aşa de negru, nu vrei să fii liberă? Mă plictisesc intimităţile, zău aşa! Hai să fim liberi, asta-ţi propun!
- Tu crezi că eşti liber, dacă toată viaţa nu te însoţeşti cu nimeni? Libertatea nu asta înseamnă, ea vine din altă parte, îţi spun eu! Ţii la sentimentul ăsta de parcă ţi-ar da ceva, dar nu-ţi dă nimic!
- Cum nimic? Am casa mea, timpul meu, puterea să fac ce vreau. Cum nu sunt liber?
- Nu eşti, pentru că minţi. Eşti sclavul minciunii. Crezi că te face liber, dar nu-i aşa. Altceva te eliberează...
- Moartea? încearcă domnul Gray o glumă, necăjind-o din nou pe Iulia.

Pe cerul de iarnă, negru ca smoala, luna mare şi albă se rostogoleşte către dealul de vis-à-vis. Liniştindu-se un pic, Iulia îi atrage atenţia domnului Gray:
- Ce lumină e afară! Ia uite-te, nu-i aşa că-i frumos?
- Mda... Am mai văzut din astea... se pronunţă el.

Iulia priveşte pe fereastră şi se calmează. Domnul Gray se simte uşurat, acum poate dormi. Luna pătrunde în cameră şi le proiectează siluetele, ca umbrele chinezeşti, pe peretele de la capul patului. El se ridică în capul oaselor şi-l strigă pe Ionuţ, care doarme în camera alăturată:
- Măi mamă, n-ai un chibrit? S-a stins focul!