Cine va rupe echilibrul? - Ziua 19, a finalei: Spania - Germania

Zeul fotbalului a vrut să ajungă în finală două ţări din a căror cinematografie am văzut doar câteva filme şi despre care nu am o imagine de ansamblu, cu atât mai puţin una la zi. Cultivarea variaţiei tematice m-ar fi dus la o idee insolită şi provocatoare, filme spaniole din perioada războiului civil şi a regimului franchist, versus filme germane din perioada nazi. Dacă tot nu ştiu mare lucru despre aceste importante şcoli de film şi dacă tot am stors până acum câteva idei. Am renunţat repede, publicul anului 2008 nu merită o asemenea glumă discutabilă, finala e o sărbătoare. Dar nici nu voi abandona cu totul ideea, câtă vreme am apucat să pomenesc de scurtissima, dar ambigua relaţie a lui Fritz Lang cu dr. Goebbels. Vorba unui proverb... etrusc, cine a zis "a" trebuie să zică şi "b".

Deocamdată mă aventurez în terra incognita, pomenind câteva filme spaniole contemporane, adică din noul mileniu. Care nou mileniu începe, în termenii enciclopediei de cinema, cu anul 2000. Articolul de faţă are numeroase motive de a nu fi unul polemic, e scris pentru cititorul unei zile caniculare de duminică. Dar mileniul începe cu anul 2001, căci 2000 e ultimul an al mileniului precedent, al secolului precedent si al decadei precedente, cum 10 nu e primul număr al celei de-a doua decade, ci ultimul primeia.

Ei, şi acum, stimat cititor de duminică, o să zici că am făcut-o intenţionat. Dar nu, eram inocent. Când mi-am conceput introducerea, habar n-aveam ce ştiu acum: primul film spaniol al mileniului în care ne aflăm este Coloana vertebrală a diavolului, iar acţiunea lui se petrece în 1939, pe la sfârşitul războiului civil. Eroul este un băiat orfan de 10 ani, forţat de duritatea mediului să se confrunte cu o realitate pentru care nu e pregătit, iar această realitate lunecă firesc spre fantasmă premonitorie. Regizorul Guillermo del Toro, care e şi coscenarist, foloseşte perspectiva cronologică nu pentru a se detaşa, ci, dimpotrivă, pentru a înzestra metaforele concentrice ale vieţii dure pe care o prefigurează în noul mileniu (orfelinatul, războiul civil însuşi) cu tensiunea necesară impactului.

Nu voi da detalii despre Lucia şi sexul, deoarece publicul român îl cunoaşte mai bine ca mine, dar nu-l pot ignora. Cum nu pot ignora un film ca Ioana nebuna, a cărui eroină e unul din personajele care mă pasionează, fiind fiica Majestăţilor catolice, Isabella de Castilia şi soţul ei, Fernando de Aragon şi mama lui Carol Quintul, primul împărat european în ale cărui teritorii soarele nu apunea niciodată. Un film pe care tare a-şi fi vrut să-l fi văzut. În 2002, cel mai cunoscut film pare a fi Hable con ella, despre care colaboratorul meu israelian a... vorbit deja cu precizie în articolul dedicat zilei a 4-a: Două moduri, aceeaşi umanitate. Pentru 2003 aş avea de ales între Carmen, al lui Vicente Aranda, pentru a face legătura cu articolul anterior, dedicat strălucitei semifinale cu Rusia şi documentarul La pelota vasca, de Julio Medem, din două motive, acesta din urmă: pelota e jocul naţional basc, iar un atare documentar făcut pe terenul de vânătoare nefastă al ETA comportă atât risc cât, mai ales, rumoare la difuzare. 2004: trec peste La mala educacion, lăsat în seama colaboratorului, care l-a tratat în bloc pe Almodovar, pentru a mă opri la El séptimo día, deoarece pe generic sunt două nume majore, regizorul Carlos Saura şi actriţa Victoria Abril. Poate şi 2005 o fi adus filme meritorii, mie, de dinafară, nici unul nu-mi spune mare lucru, la nivelul celor citate până acum. În schimb, Goya's Ghosts, semnat de Milos Forman şi avându-l ca protagonist pe Javier Bardem, pune, tulburător, problema identităţii adevărului. Recunosc cinstit că selecţia mea e profund subiectivă, sfânta Teresa de Avila e alt personaj care mă pasionează, aşa că din 2007 aleg Teresa, corpul lui Christ, în care joacă Geraldine Chaplin sub bagheta regizorului Ray Loriga. În fine, anul curent numără doar 4 filme, dar unul e semnat de Woody Allen: Vicky Cristina Barcelona, a fost prezentat la Cannes, premiera fiind însă programată în decembrie. În el Javiem Bardem e un pictor spaniol, Penelope Cruz fosta lui soţie iar Scarlett Johanson o turistă înamorată în vacanţă. Aparent, un film tipic Woody Allen.

Şi acum, Germania. Dar, înainte de a mă aventura în alt teritoriu unde am ca ghid Agenda LiterNet, sunt dator să identific sursa expresiei metaforice pe care o voi folosi: ochiul de divizia A. Aparţine unui prozator român, organic legat de această serie de articole, în dubla sa calitate de cronicar de cinema şi de sport, ca să trecem pe lângă vieaţa sa ca extremist de centru. În excursul prin filmografia spaniolă a noului mileniu m-am folosit de ochiul meu cinematografic de divizia A. Aşa că în măsura în care voi fi dat, pe ici, pe colo, în bară, eventualele ratări vor fi insignifiante faţă de penaltiul lui Mutu, în ultimele minute contra Italiei. Acelaşi risc mi-l asum faţă de filmele germane pe care cititorul le poate găsi ca subiect al articolelor din secţiunea portalului nostru, dar cred că va fi diminuat de exactitatea cronicilor consultate.

Să rezum eu cronicile semnate de cronicari profesionişti ar fi oarecum indecent şi nu foarte moral, aşa că această parte a articolului va avea structura unui dispecerat:

Lola rennt, prezentat de Doinel Tronaru în Meditaţie despre hazard. Protagonista este Franka Potente, una din actriţele germane de prim plan.

Acelaşi regizor ne dă Parfum, povestea unui criminal. Sugerăm o paletă de cronici, care ar putea fi baza unei nuvele tip Rashomon.

Dacă hazardul ne-a dus la un film spaniol despre războiul civil, iată că în anul 2004 Hitler reapare ca personaj de film, în Der Untergang, realizat de Oliver Hirschbiegel, după o carte a cărei coautoare fusese ultima secretară a fuhrerului şi al cărei personaj e interpretat de Alexandra Maria Lara, născută la Bucureşti şi plecată la timp, neoficial, pentru a face o carieră de actriţă germană. Buchetul de cronici e alcătuit, comparativ cu filmul precedent, pe principiul non multa, sed multum. Voi cita, călcând propria regulă asumată ad hoc din cronica luiAndrei Gorzo, tânărul care pare că are o vârstă cinefilă mult peste cea reală şi n-a făcut altceva decât să vadă filme, posesorul unei inteligenţe emoţionale ascuţite: Nici scenariul, nici jocul lui Bruno Ganz nu-i dau acces la fotogenia învinsului nobil sau a regelui decăzut. De unde nobleţe la un tip la care conştiinţa înfrângerii e o conştiinţă de tip uite-o-nu-e? Izbucnirile lui nu sunt fotogenice, sunt obscene, iar tristeţea lui e autoînduioşare. Şi totuşi, o mulţime de spectatori din întreaga lume s-au arătat dispuşi să-i ţină companie în buncărul lui timp de două ore şi jumătate. Succesul filmului nu e greu de înţeles: pe undeva (deşi analogia sună groaznic) e vorba despre aceeaşi fascinaţie care, tot anul trecut, a lucrat în favoarea filmului lui Mel Gibson, The Passion of Christ". De ce am dat citatul? Deoarece n-am mai întâlnit o comparaţie aşa de surprinzătoare şi, simultan, aşa se sagace, de mai bine de o generaţie, când celebrul Jean Cau, cronicarul tutti frutti al săptămânalului Paris Match (pe care continui s-o consider o revistă oarecum pentru coafeze şi ofiţeri de rezervă) avusese acuitatea intuitivă de a compara Ultimul tango la Paris, care tocmai scandaliza acel Paris, cu... Quai des brumes: ou Gabin sortait son regards bleu, Brando sort son sexe, c'est toute la difference; Cher Marquis de Sade, ou sont vos héros aux yeux secs? Ce monde est bien triste, et vous ètes mort à temp.

Cum? Ce are a face imaginea cinematografică a panzerului german antrenat de Joachim Lőw cu conexiunile găselniţelor lui Gorzo? Poate părea forţat, dar tot Jean Cau face legătura. În vara lui 1982, după semifinala de infarct, Franţa - Germania, decisă la penaltiuri, marele maestru al comparaţiilor vedea meciul ca un război între o divizie de blindate şi un detaşament al micuţilor eroi din Mali şi Camerun, însufleţiţi de viziunea crucii de Lorena.

Ultimul film menit a ilustra partea germană a finalei este Das Leben der Anderen, pe un subiect la fel de tipic istoriei recente germane, tribulaţiile unui ofiţer STASI, al cărui obiectiv informatic-operativ e un scriitor. Acţiunea se petrece înainte de căderea zidului Berlinului, în simbolic-literarul an 1984.

Nu-ţi pare, stimate cititor duminical, că această succintă trecere în revistă a filmelor la zi, făcute în cele două ţări, sugerează un echilibru în plan fotbalistic? Cine-l va rupe?

Nume

Email (nu va fi publicat)

Website (optional)

Titlu comentariu

Comentariu

Comentariile cu greşeli de ortografie, cele care nu folosesc un limbaj civilizat şi cele care se referă la altceva decât la articolul comentat vor fi şterse.