Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Eseu  Sageata  Evul Media

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

All Locked In (2)


Bogdan Ghiu

29.06.2008
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Expoziţia Locked In de la Casino Luxembourg se încheie/s-a încheiat azi. Dacă este să ne luăm după presă, atît cea de specialitate, cît şi cea generalistă, nu numai din Luxemburg, ci şi din ţările vecine (Franţa, Belgia, Olanda, Germania şi ce-o mai fi), a fost un succes. A fost un succes deoarece s-a bazat pe opere, pe opere sigure ale unor puternici artişti contemporani, puternici pentru că producători de viziuni - tocmai acolo, tocmai acum cînd viziunea nu mai este posibilă, cînd vederea ucide, evacuînd de-văzutul.

Artă contemporană de ariergardă, vor spune unii, conceptualist-situaţioniştii, cum i-am numit. O artă care păstrează, chiar dacă explodate, instanţa şi statutul operei, nedizolvînd faptul de artă în gest, atitudine, pur discurs. Căci oriunde se va fi mutat, deplasat, evaporat cadrul operei, el nu a dispărut, nu putea să dispară. Ceea ce, în arta "clasică", de exemplu, era soclul sau rama, azi a devenit galeria, expoziţia sau bienala. Acesta este cadrul, subţire, evanescent, care desparte, azi, arta, pentru a o putea face vizibilă, perceptibilă ca metonimie, ca "legendă", ca punere în abis a realităţii.

În Locked In (expoziţia şi sindromul, situaţia - a omului contemporan), lucrările, ca fapte ale artiştilor înşişi şi ca fapte, ca produse ale omului pur şi simplu, şi omul ca atare, omul însuşi, explodează de violenţă sau încearcă să conţină violenţă, să existe ca violenţă asumată, integrată. O violenţă post-reprezentată, o violenţă care nu este expusă, nu se produce de faţă, pe faţă, ci care este prezentată ca depăşită, prin efectele ei, sau prin acţiunea ei invizibilă. O violenţă care nu mai este, prin urmare, reprezentată ca un accident prezent, ci care s-a integrat în oameni şi lucruri, nu pentru a le dezintegra apocaliptic, punînd capăt realităţii lumii, ci pentru a le menţine într-o stare de perpetuă dezintegrare, de supravieţuire în/prin explozie: violenţa resorbită, imanentizată, devenită lege de coagulare, de agregare şi de asamblare, este cea care ţine individul, societatea, realitatea laolaltă. Legea de constituire şi de organizare a realităţii contemporane a devenit violenţa difuză, dar ontologică, ontologizată. Asta am obţinut după catastrofalul secol XX: depăşirea violenţei, a apocalipsei prin "domesticirea" ei, prin integrarea şi prin adoptarea ei. Trăim banal, difuz, legal violent. Adevărată dialectică, în cel mai autentic sens hegelian, deci clasic: depăşire a violenţei cu păstrarea ei, cu adoptarea ei. În Locked In, omul supravieţuieşte, micro-eroic, ca rest, ca reziduu al unei violenţe care i-a rămas singurul reper. Omul, reziduu-produs al propriei violenţe.

Lucrările din Locked In sînt nişte lucrări prin eliminare: ne arată ceea ce lipseşte, lipseşte ceva, obiectele produse prezintă ce a rămas, reziduurile unei poveşti, resturile unei istorii care nu mai poate continua decît adoptînd, tocmai, legea paradoxală a restului: nu putem rămîne, continua, persista decît ca resturi.

Arta contemporană este făcută, tocmai de aceea, să fie povestită, discutată şi împărtăşită în "legendele" ei (din acest punct de vedere, Bourriaud are dreptate, în Estetica relaţiei). Operele de artă contemporană sînt nişte fabule, sînt produse ca resturi, ca efecte ale istoriei, care, tocmai, trebuie "povestită", pentru că s-a autodistrus.

Ca urmare a violenţei "civilizate", integrate, adoptate, am ajuns la omul-nor, la omul-roi, la omul gazos al lui Antony Gormley, de exemplu: om-mediu, om-aură, nu cu aură. Omul este deja, integral, aură, aura nu mai este, aşa cum o regreta Walter Benjamin, atribut, perpectivă, profunzime a omului, ci omul însuşi a devenit, ca atare şi integral, aură. O aură ţesută din segmente mici, dar tari, de sîrmă: relee tehnologice, inginerie umană. Om de fier, dar difuz, explodat, gazos. Om-cîmp.

La Thomas Hirschhorn, legătura deopotrivă intimă şi socială care ne ţine, care ne leagă ca indivizi şi ca, deopotrivă, colectivitate nu mai este fierul micro-sîrmei, ca la Gormley, ci deja clasicizata bandă adezivă scotch, care ne leagă, bandajîndu-ne, capetele. Dramatismul gestual al grupului de manechine astfel legate prin capete evocă, nici mai mult, nici mai puţin decît Pluta Meduzei. Ne ţinem legaţi ca să nu dispărem, prin legături fragile, precare, prin care reparăm ce se mai poate repara, de pe o zi pe alta. Umanitatea actuală este încropită.

Alte momente tari, pline, de vîrf, producătoare de revelaţii, ale expoziţiei Locked In. Melik Ohanian, de pildă, care înscenează delirul de persecuţie al paranoiei supravegherii: nu este nimic de văzut, supravegherea nu (mai) are obiect, pe ecranele puterii bate vîntul şi creşte iarba în nişte peisaje fără om, în care omul, presupus, deja, eminamente răufăcător, terorist, apare prin lipsă, fiind "criptat". Trăim tot mai invizibil, "criptaţi" în realitate. Sîntem mesaje criptate. Panoptismul benthamiano-foucaldian clasic nu mai are obiect: omul-delincvent a dispărut, a fost "criptat" în imanenţa vizibilului, şi tocmai de aici Teroarea, şi războiul absurd, imposibil, împotriva terorismului invizibilului. Omul invizibil este, de fapt, un om trans-vizibil, care nu se vede ca atare, ci prin care se vede, indistincţie mesaj-mediu: mediul (înconjurător) este mesajul! Şi, de fapt, aşa cum vom vedea mai jos, tocmai privirea este cea care criptează văzutul, făcîndu-l să dispară tocmai pentru că îl focalizează, pentru că îl vizează, pentru că îl ţinteşte.

La Jesper Just, în filmul Everyone Changes, comunicarea nu mai apare posibilă decît, tocmai, ca un cîntec, ca artă. Izolaţi, rupţi, nu ne mai vorbim, nu mai avem ce să ne spunem, nu mai putem decît să ne cîntăm unii, altora, pentru a încerca să ieşim din zgomotul, din auto-bruiajul bavardajului tehnologizat, arta se naşte pe dezastrul unui socius care a dispărut, s-a ruinat, a fost distrus tocmai pentru că a uitat arta, pentru că nu a fost, îndeajuns, artă. Arta contemporană este o artă a salvării şi a resuscitării, rescue art, o artă a dezastrului conţinut, a post-apocalipsei după care viaţa continuă bazîndu-se, tocmai, pe energia apocalipsei ca motor uman şi social. Am ajuns în poziţia, epocală, în care nu mai putem decît să cîntăm, în care doar arta mai este posibilă: fostă podoabă de lux a umanităţii, ea este tot ce a mai rămas, postistoric, din aceasta, aşa cum, arheologic, în straturile umanului nu mai găsim, săpînd, decît arta, podoabele, fără om, după om. Profetică, arta contemporană sapă în prezent, în căutarea umanităţii nu dispărute, ci mutate, transformate. Îi dedic, post-scriptum, lui Jesper Just "Reportaj despre saltelele viitorului", care vorbeşte despre acelaşi "viitor monstruos al artei".

Şi, în sfîrşit, pentru azi (pentru că voi continua, deoarece merită), Sagi Groner, Scale Tale. "A series of scale models of locations destroyed in war, reconstructed from video images of precision bombings", acesta este conceptul: "Avala Mountain, Belgrade" (Serbia, aprilie 1999); "Reporting Live: Pristina Airfield" (Kosovo, aprilie 1999); "Urosevac" (Kosovo, aprilie 1999); "Pristina Radar Installation" (Kosovo, 1999); "Fallujah oh Dude" (Irak, august 2004); "Somewhere in South Lebanon" (Liban, iulie 2006); "Hamas Headquarters" (Gaza, Palestina, mai 2007). Violenţa distructivă a războiului nu este, iată, doar de domeniul trecutului, vine, delirant, pînă în prezent, ca un mod disperat al omului, tocmai, paradoxal, de a rămîne ce a fost, cum a fost, de a persista prin distrugere, adică prin semnul său eminent, prin "opera" sa cea mai rezistentă: războiul. De un extraordinar efect în acest proiect este reproducerea, pentru privitor, a viziunii asupra umanităţii pe care tocmai o distrug a piloţilor de avioane de bombardament, care văd lumea micşorat şi în plan, fără profunzime. Relaţia de violenţă rece, tehnologică, singura care pare a ne mai ţine, individual şi social, laolaltă, este redată privitorului, din nou, prin refacerea unei realităţi care nu mai există, care a devenit aer, mediu transparent al unei vizibilităţi obţinute prin distrugere, o vizibilitate în care nu mai e nimic (iar!) de văzut. Adevărat leitmotiv al expoziţiei, pornind de la o bine surprinsă obsesie a artiştilor contemporani. Vizibilul se bazează pe distrugere, pe acolo pe unde vedem ceva, altceva nu mai e, a fost distrus. "Plătim transparenţa. Plătim vizibilul", cum spun în finalul unui abscons (pentru proşti şi pentru puturoşi) text din cea mai recentă carte a mea, Eu(l) Artistul. Viaţa despre supravieţuire, în care vorbesc tocmai despre ce vorbeşte, iată, arta contemporană în momentele ei cele mai tari, mai substanţiale, mai dramatice. Îi dedic, post-scriptum, acest text, intitulat "Eclipsa Crima", prietenului meu Sagi Groner, pentru opera sa (căci operă este, dat fiind că, iată, operează) Scale Tale.

Omul micşorat, cartografiat, "cartologizat". Nu trăim într-o lume, într-o "mondializare" a lumii, ci pe o hartă militară sau comercială (dar comerţul tot război este), sîntem scanaţi şi dispărem tocmai în şi prin supravegherea şi, mai ales, infravegherea (formaţiune lexicală care va merita să fie conceptualizată) care ni se aplică neîncetat. Dispărem în focalizarea permanentă pe care ne-o aplicăm unii altora, şi care, la Bentham-Foucault, ar putea părea eroizantă, glorificatoare fie şi în negativ. Oamenii actuali nu se mai privesc, ci se focalizează, se ţintesc. Hiper-vederea distruge, aruncă în aer văzutul trecînd dincolo de el, transformîndu-l, din obiect şi ţintă, în mediu. Ţinta există pentru a fi distrusă, străpunsă sau aruncată în aer. Vederea, astăzi mai mult ca oricînd, ucide. Iar arta ar(a)tă ce rămîne, reinventînd, ca doliu, privirea: privirea, vizibilul sunt, astăzi, un doliu, un recviem. Trebuie să dispărem, să ne facem nevăzuţi, să ne "cameleonizăm" (nu preluînd culorile mediului, ci devenind transparenţi unii la alţii, unii altora mediu) dacă nu vrem, tocmai, să dispărem prin privire, să devenim mediu transparent al unei priviri luminoase, triumfătoare, care nu poate controla "cîmpul" decît golindu-l, evacuîndu-l: "Nu mişcă nimeni!" - "Trageţi în tot ce mişcă!" Altfel spus: trebuie să vedem totul, să fim reduşi la privire, locked in vizibil, printr-o privire ucigătoare, instrumentalizată, care îl ucide.

(va urma)
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer