Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Călătorii  Sageata  Jurnal de călătorie

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Dublu mixt: Pitagora-Artemis vs. Maria-Beyul de Samos - partea III-a


Radu-Ilarion Munteanu

19.08.2008
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Citiţi partea a II-a a articolului Dublu mixt: Pitagora-Artemis vs. Maria-Beyul de Samos.

Seara turcească se desfăşoară după aceeaşi schemă cu seara cretană de acum 5 ani. Cu mici plusuri şi minusuri. A lipsit întâmpinarea cu ţuică, mâncarea a fost mai convenabilă, programul de divertisment mai bogat. Mai ales în partea lui folclorică. Nu ştiam nimic, până acum, de folclorul turc. Văd o mare diversitate, cu interferenţe mongole, balcanice şi chiar ruseşti. Ba ghida observă un dans ce-i semăna cu căluşarii noştri. Eu văd în acel dans mai degrabă un soi de csárdas, dar îi spun că mi se pare mai probabil ca atât căluşarii, cât şi ce vedem la turci, să fi fost inspirate din rezervorul folcloric al Balcanilor. Un grup îmbrăcat în odăjdii stilizate, albe, după lepădarea unor mantii negre, se învârte pe o melopee obsedantă. Tânăra ghidă e entuziasmată, turuind ce-a învăţat, despre sufism, atingerea stării de nirvana prin dans şi poetul persan Rumi. Îmi amintesc că meseria mea e de pricinaş, niciodată cârcotaş şi-i fac legătura cu sectele de dervişi pe care le poate vedea şi acum în Istambul, între care cei învârtitori seamănă cu ce vedem, că pare mai probabil ca la starea pe care a fost ea învăţată să-i zică nirvana şi care e o simplă transă, să contribuie şi aburii haşişului. Zâmbeşte, încaltea nu-i cu totul dusă. Accentuez demistificarea, observând că dervişii tremurători, de care văd că ştie, nu-s altceva decât vechii quaqkeri, sectă engleză puritană, care a contribuit la eficienţa americană primitivă. Quackeri în versiune turcă. Nimic nou sub soare, domnişoară. Sub lună, vine replica surâzătoare, arătând spre bucăţica de cer pe care o lasă vizibilă curtea interioară a cetăţii de pe malul golfului Kuşadasi, locul serii turceşti. Sigur că această conversaţie a fost fragmentară, tânăra s-a simţit obligată să facă, pe rând, conversaţie, membrilor microbuzului ei. Punctez în final, ştiind bine că, dacă o fi citit, indiferent în ce limbă, pe alde Rumi, ceea ce oricum e remarcabil, sigur nu l-a citit şi pe Coşbuc. Dacă dai un bacşiş gras, îţi recit, la întoarcere, în microbuz, Puntea lui Rumi. Mândria mixată cu ciuda că e prinsă în offside o face să replice că n-a luat încă salariul şi conversaţia rămâne în coadă de peşte. Sunt însă şanse ca la toamnă să intre, între două examene la facultate, într-o bibliotecă, pe Coşbuc nu-l va prea găsi pe internet.

Şi ea, şi Alexandra, ca să nu mai spun de gagicuţele de la agenţia bucureşteană, făcuseră reclamă dansurilor din buric. Nu prea le gust, căci tradiţional îmi evocă practicante durdulii, dar văd că tinerelele din trupa locală sunt nu numai suple, dar dansul lor e şi stilizat şi curăţat de orice vulgaritate. La fel costumaţia, căreia îi lipsesc, însă şalvarii şi vălurile, pentru a fi tradiţională. Dar care e mai adaptată coregrafiei desenate de autorul spectacolului. Nu rezist să nu-i provoc pe tinerii de la masa noastră, care se lasă îmboldiţi de neveste şi le spun că, dacă sultanii ar fi beneficiat de lumină stroboscopică, probabil nu s-ar fi oprit, în 1683, la Viena, înaintea refluxului până la Edirne, timp de mai bine de două secole, ci ar fi ajuns, de bună seamă, la Paris, pentru a face naveta între Crazy Horse şi Moulin Rouge. Ocolind pristolul de la Roma. Mai notez un cuplu de dizeuri, cu voci puternice, femeia având mai mult volum, mai mult temperament şi mi mult potenţial de entertainer, reclama ei fiind că are câte o melodie pentru fiecare popor oaspete. E adevărat că a cântat şi o bucată în română, dar la 3-4 în rusă, dându-ne o idee clară despre ponderea numerică a turiştilor. Bărbatul are mai mult farmec, un soi de Kenny Rogers turc. Mai ales când cântă, oarecum spre surprinderea mea, Hava Na Gilla. E o experienţă în premieră absolută să aud un bun musulman cântând celebrul cântec de nuntă evreiesc. Dar asta nu fu decât a doua bilă albă la materia multiculturalism. Căci microorchestra, în jurul unui pianist şi a unei violoniste, începu cu... sirtaki de Mikis Theodorakis, de-l vedeai pe Anthony Quinn dansând. Fu momentul în care-mi şoptii în barbă: oricine-ai fi, acum e momentul să apari. Nu apăru nimeni. Fui nevoit sa invoc, din dosul lunii, care se ascundea ea însăşi în explozia frunzişului acicular al unui palmier gigant, luat la întrecere cu etajele curţii interioare, ochii oliv şi părul brun, lipit de frunte, ai prinţesei negre din scorbura de arţar. Dar la Hava Na Gilla îmi explodează în faţă mai multe perechi de ochi, pe linia dintre bleu cenuşiu şi verzui cenuşiu, iar Gimminy, cel din urechea stângă, cea cu care aude Castor, murmură, neauzit, Solweig, Neghiniţă, din urechea dreaptă, cea cu care aude Pollux, şopti Hanovra, eu auzii Maple Princess, Dar messire Woland fulgeră un ordin şi Behemoth prefăcu două reflectoare stroboscopice în doi ochi tourquoise, găuri către celălalt tărâm, şi zâmbetul lui parşiv, de Cheshire, începu a semăna cu al Ioanei. D'Arc, fireşte, cum care Ioana? Ştiui atunci că, cel puţin până la decolarea către Bucureşti, în sâmbăta solstiţiului, noul meu însoţitor nevăzut va răspunde la numele bâlbâit Leelee.

Aşa se isprăvi seara turcească din cetatea numită Kervansaray, la marginea mării. Egee. Până-n pânzele transparente, de culoare incertă.

Miercuri, ziua rezervată minunii lumii antice: ruinele templului zeiţei Artemis, La urma urmei, alegerea între Rhodos şi Kuşadasi a fost alegerea între cele două minuni antice aferente. Colosul, statuia din bronz a lui Zeus, despre care nu ştiu în ce stare se află, contra acest templu. Legenda îl pomeneşte doar pe nebunul Herostrates, care i-a dat foc pentru a intra în istorie, dar pe teren aflăm că a fost distrus şi reconstruit de mai multe ori. Alexandru l-a găsit dărâmat, după prima sa victorie, de la Granichos şi s-a oferit să-l refacă, fiind refuzat diplomatic de efeseni: nu se cade ca un zeu să contribuie la templul altui zeu. Abia peste câţiva ani, după înfrângerea şi cucerirea imperiului persan, marea putere a epocii, avea să fie proclamat zeu, de băştinaşi. Generalul său, Lysimachos, a stăpânit Efesul, aducându-l la încă o perioadă de înflorire, ca pe timpul integrării în imperiul roman să ajungă al treilea oraş, după Roma şi Alexandria.

Ce vedem acum e o singură coloană, înconjurată de câteva pietroaie, excavate în ultimii ani. Într-o vale. Pe al cărei versant se vede moscheea lui Isa bey, cuceritorul selgiucid, dincolo de care, pe creastă, e o cetate, am uitat a cui şi alături, ruinele bisericii apostolului Ioan. Aici e momentul să precizez că, aşa cum stabilisem cu Ariel, la rememorarea experienţei cretano-greceşti şi cum o cere bunul simţ, n-are rost să inserez decât informaţia pe care o ţin minte. Pentru mai mult de atât, cititorul virtual are la dispoziţie ghiduri şi enciclopedii.

O să mă întrebaţi, domnilor preşedinţi, dacă am simţit ceva fotografiind pietroaiele ruinelor templului minunat, oricum artefactice, prin traversarea procedurii arheologice. Deci oricum simbolice. Sper că aţi intuit corect: nimic. N-am simţit nimic. Asta intra în regula jocului turistic, dar, oare, se mai justifică redactarea jurnalului? Mai ales ca un capitol al unui eventual volum doi al cărţii de călătorie? Eu continui să-l scriu, restul e treaba dumneavoastră să stabiliţi. Pot, adică, să scriu captivant, chiar dacă eu n-am simţit nimic special, după cum pot să ratez momente de trăire nu numai intensă, ci şi îndeajuns de individualizată, chiar dacă posed exerciţiul exprimării la un nivel onorabil.

Ghiduşa, care mărturisise cu aplomb inocent că e începătoare, fu dublată, la turul Efesului de un turc la capătul opus al carierei. Citit, fără îndoială, dar circar. Cu totul departe de actorul pasionat şi captivant, întâlnit, printr-o benefică întâmplare, la Knossos. Ţinut la respect reverenţios de toate cele 4 puştoaice întâlnite până acum, cu sigla agenţiei de interfaţă logistică pe tricou. Abia acum, seara, povestind parcursul torid, ajung să mă întreb dacă domnul Demircan, ca să lipesc un nume convenţional de personaj, are sau nu, dincolo de pitoresc şi erudiţie, statura potrivită pentru rolul de al patrulea proporţional în ecuaţia Knossos - Efes / ghidul cretan actor. Las şi soluţionarea ecuaţiei pe seama cititorilor care m-au urmărit toţi aceşti ani, ca pe Forrest Gump.

va urma
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer