Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Fragmente şi cronici ale cărţilor pe hîrtie  Sageata  Cronici de atelier

Oriunde mi-era bine dacă eram îngropată sau amokul întors al Ruxandrei Cesereanu


Florin-Cristian Balotescu, pe marginea unei cărţi de Ruxandra Cesereanu

16.07.2008
Editura Vinea, iulie 2008
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Ruxandra Cesereanu
Coma
Editura Vinea, 2008



Citiţi un fragment din această carte.

*****

Oriunde mi-era bine dacă eram îngropată sau amokul întors al Ruxandrei Cesereanu
În volumul Coma, lansat de curând într-un loc ce poate fi (zdrenţuit) fermecător, adică oraşul Bucureşti, Ruxandra Cesereanu vorbeşte nu neapărat despre transa, delirul, inspiraţia sau serendipitatea poetică, deşi e vorba şi despre ele, ci, iată, despre coma poetică, un fenomen cu totul destabilizator, lipsit de lenevii scriitoriceşti (pentru că atât stările, cât şi limbajul şi imaginile lui hipersenzoriale, au un aspect teribil, din familia cratofaniilor, al unui univers visceral care îşi expune sau compune prin lume exteriorul), dar şi de încetineli şi inhibiţii verbale. Receptarea unei astfel de stări, care implică tăierea, sfâşierea, sfârtecarea, îmbucătăţirea (şi eventual refacerea mozaicată cu cioburile lui Gaudi, un fel de re-vrăjire autoreferenţială), secţionarea, macerarea, nu e deloc confortabilă şi, pentru că frizează iniţierea, ajunge uneori la limita suportabilităţii comune. Da, pentru că la limita suportabilităţii se situează fenomenele angajante la care accesul rămâne uneori interzis toată viaţa sau toate vieţile, depinde asta de fiecare, fenomenele între care aş pune, în acest moment, pe lângă cel deja pomenit, dragostea, magia, experienţa poetică.

De ce aşa? Pentru că, aşa cum lucrurile au avansat (metamorfozat, luat-o razna, evoluat etc.) în tot felul de zone cu determinare mai mult sau mai puţin tehnică, nu îmi vine să cred, şi simt asta pe propria piele, că în alte locuri (adică mistică, demersuri alchimice, viaţă poetică - înţeleasă ca o alternativă inevitabilă, vitală şi splendidă la viaţa, să spunem, socială) drumurile s-au închis şi gata. Iar poezia Ruxandrei Cesereanu (şi nu numai Coma) este un exemplu cat se poate de izbitor. E interesant cum cineva care a scris despre lumile atrocitar alunecoase ale torţionarilor, ca într-un fel de exorcizare intelectuală a lumii (pe care, într-un fel sau altul, orice generaţie va fi obligată să o performeze, pentru binele ei, iar poeţii sunt, se ştie, sunt printre cei mai "eficienţi" meteorologi, dar şi clarificatori ai minţii), a intrat şi apoi s-a îndreptat spre "altceva" (cum însăşi o spune), dintr-o sau spre o comă poetică; este interesant cum explorează Ruxandra Cesereanu starea de nigredo (sub semnul căreia stă întreaga experienţă poetică modernă şi actuală, dacă nu cumva experienţa poetică dintotdeauna), cum dervişul rotitor despre care, de altfel, scrie este o dervişă de fapt, auto-învestită cu puteri şamanice - opririle ei sunt şamanice, iar la fiecare oprire ea trăieşte cu voluptate ipostaze consumatoare. Aproape în sens teosofic, pentru a-şi performa questa personală, poeta Ruxandra Cesereanu parcurge toate lanţurile animate şi inanimate de până la ea.

O lectură pur livrescă (ce astăzi mi se pare cu totul nerecomandabilă, lipsită de viziune şi inutilă) poate face acest demers poetic să pară artificial, în realitate însă, el este doar cumva artefactic, în măsura în care poeta, cunoscătoare acerbă atât a literaturilor de aici şi de aiurea, cât şi a experienţelor mai mult ori mai puţin marginale, de la underground, psihedelic şi new age până la fenomenele şi sistemele înalte, cerebrale, inaccesibile, se vede nevoită să-şi confecţioneze propriile instrumente şi vehicule pentru explorarea lumii acesteia de tipul unui matrix visceral, un sistem de conducte (vase comunicante?) la care, deşi pare că a încheiat-o cu toate, încă "deszăpezeşte", aşa cum scrie în poemul Conducta. Probabil că aici se găseşte şi una dintre cheile procesului de individuaţie, probabil că Ruxandra Cesereanu crede în existenţa unor facultăţi suplimentare, atrofiate şi "resurectinate" ale fiinţei umane, fiinţă care îţi face uneori din sine propriul totem, când din lemn, când acoperit cu mătase şi dantelă, când din plastic sau împodobit cu pene, ori cu pietre şi culori psihedelice. Probabil că poemele din Coma se constituie, ca şi textele volumelor anterioare, într-un cerc protector sau poate că e vorba doar de un fel de geamandură ori un dead-line (în sensul său originar) care e de fapt o graniţă vitală care precede cunoscuta şi inevitabila nevoie a poeţilor de a trece prin infern, de a se lua la trântă sau, de ce nu, la dans cu lumea, de a sfredeli până la nucleele magice ale gesturilor umane sau de a duce până la exasperarea şi explozia eliberatoare până şi cele mai anoste sentimente. Într-un asemenea context, mi se pare din nou inutil şi surprinzător a comenta într-un sens cu totul nefavorabil (nefavorabil în sens principial, de bună seamă...) o astfel de experienţă (cum nu demult s-a întâmplat cu Naşterea dorinţelor lichide) care e încă de la început nobilă, printr-un curaj şi o tărie teribile, chiar dacă uneori stările descrise aici depăşesc cu mult capacităţile de reprezentare comune şi totodată pragurile de suportabilitate; deşi, în fond, e vorba de lucruri vechi de când lumea - singurătatea, moartea, plictiseala, erotismul, durerea, contează că ele nu sunt decupate artificial şi trăite din necesitate socială, ci sunt reformulate, adaptate unei alchimii personale (aşa cum posedă sau ar trebui să posede orice poet, dacă nu cumva orice om), al cărei manierism aparent este doar o crustă (de care Ruxandra Cesereanu scrie într-un poem că îi e silă, "scârbă" de fapt) sau o piele grea, în care o fiinţă adevărată şi hermafrodită tânjeşte după propriile iluminări şi transparenţe (cumva post-purgatoriale), îşi studiază şi duce până la capăt sentimentele extenuante ale stadiilor nimfeice, prenatale, macerate până la vindecare, inflama(n)te, autovindicative, dar şi mărturisitoare ale unei terapeutici iniţiatice. O senzaţie într-un fel revelatoare (poate apropiată de fenomenul fotografic, dar nu numai) am avut citind poemele din Suita porcească, aceea că poemele Ruxandrei Cesereanu nu au o imagistică proprie, ci o iconologie proprie; nu mai e vorba doar de faptul că ea chibridează până la nevrotic regnurile şi genurile lor anatomice, mai mult sau mai puţin absente, ci de necesitatea (pe care, de ce nu, o putem spera posibilă cândva) ca aceste poeme compuse din aceeaşi substanţă a manifestului delirionist să fie însoţite deocamdată mental, de un volum alternativ, în totalitate vizual, un "Tarot personal", dacă pot spune aşa, lucru căruia îi găsesc rostul în faptul că poemele de faţă îşi depăşesc corporalitatea şi îşi depăşesc inclusiv reprezentarea mentală. Cu alte cuvinte, ar fi nevoie de un tip de receptare care cere redistribuirea şi respecializarea abilităţilor sensibilităţii, o sensibilitate, aşadar, nu doar emoţională şi corporală, ci şi mentală, vitală, spirituală, simbolică sau poate doar sensibilitatea congeneră acestei come poetice.

Ciclurile volumului sunt şi ele reflexia unui proces transformator - e întâi o "comă", apoi o "piele grea", apoi nopţile (care nu sunt romantice sau gotice, ci sunt "in black satin"), apoi o "recidivă" sau poate resurecţie şi, într-un final, formula redemptorie care consacră şi care serenifică şi care nu e nici Amin, nici Aum, nici o tobă şamanică sau chiot (urlet? şoaptă?) iniţiatic sau epopeea misterelor eleusine, ci este un howl reconciliat într-un kyrie eleison; acesta este titlul unuia dintre ultimele poeme, o formulă care o leagă pe poetă în sens splendid iremediabil, deşi asta e într-un fel predestinat poeţilor, de ceea ce se poate numi spiritul poetic al lumii.

Unele poeme sunt decisive, aşa cum se întâmplă cu scara (36 de cuţite), în sensul că transmit o experienţă fără întoarcere, concentrând puterea visului şi a regimului diurn; poeta pare un fel de păzitoare a ţinutului femeilor în faţa ţinutului bărbaţilor, dar acesta este nu un gest feminist, ci unul arhetipal - de aceea, "în casa mea nu poate să calce picior de bărbat", de aceea părul care "îi ajungea până la brâu, un cordon ombilical netăiat" este un instrument magic. Capul ras, părul tăiat, unghiile roase, veşmintele stranii, pielea crestată, lepădată, schimbată, transfigurată sunt gesturi din acelaşi cerc, o zonă care se mişcă după puterile (sau lipsa puterilor) poetei. E şi o zonă de sentimente apocrife aici şi multe taine, legate poate de "hiacintul pietrificat" din oameni, poate de creierul care devine "foiţă de biblie", poate de pielea dublă care "apără de moarte", poate de altceva. Uneori, Ruxandra Cesereanu murmură înainte şi înapoi, ca şi călugării indieni sau chiar athoniţi sau pe cont propriu, căci sunt şi din aceştia, o formulă: "Singurătate. Moarte. Disperare. Plictiseală"; alteori, ca şi personajele ei sau ca ea însăşi râde şi nu zice nimic. În ultimă instanţă, această poezie mi se pare a fi dacă nu o pledoarie pentru omul viu, atunci o ieşire uluitoare dintr-o stază vitală, decisivă, reordonatoare. Şi aşa, întrebarea ei devine tăioasă, teribilă, o întrebare de sfinx, o întrebare pentru liniştea ei şi a lumii: "Şi de ce stai cu ochii deschişi şi ficşi/ şi mă priveşti înghesuit dintr-un borcan de formol" - aici însă e altă poveste, poate cea mai importantă din Coma (care, pe dos, dă numele unei stări la fel de stranii), dar, cum scrie tot Ruxandra Cesereanu, "ar fi trebuit să ajung deja la staţia terminus/ar fi trebuit să ajung dincolo de văgăună."
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer