Motor... Merge camera... ACŢIUNE!!!

Fie şi doar ocazional, mulţi dintre marii maeştri ai filmului de conţinut s-au remarcat şi pe tărâmul aventurii. Seminalul William Wyler ni l-a dăruit pe legendarul Ben Hur, cu spectaculoasa cursă de care - şi, ulterior, fermecătorul hold-up How to Steal a Million. Rafinatul David Lean s-a impus şi prin dinamicele Lawrence of Arabia şi The Bridge on the River Kwai. Hitchcock, maestrul suspense-ului şi uneori, mai mult sau mai puţin, al thriller-ului, este perfect inscriptibil şi aventurilor de amplă respiraţie, măcar cu North by Northwest şi The Birds. Ce să mai vorbim despre Coppola, care a tuşat genul mai ales cu Apocalypse Now, a cărui şarjă de cavalerie elicopterească, pe Ride of the Valkyries de Wagner, rămâne antologică - deşi nici anumite secvenţe din The Godfather nu-s de lepădat.

Pe lângă aceste puncte de tangenţă cu marea artă cinematografică, însă, genul s-a impus şi prin propriile sale francize - seriale, subiecte, personaje şi autori specializaţi. Culmea, deşi unul dintre genurile prin excelenţă de acţiune, westernul, e eminamente american, cele mai populare aventuri în Vestul Sălbatic se revendică de la Sergio Leone, cu celebrele sale "spagetti-westerns", inclusiv Il buono, il brutto, il cattivo, C'era una volta il West şi primele două filme din serialul... Dolarilor. Acelaşi efect surprinzător se remarcă în cazul serialului Winnetou, realizat concomitent de studiourile germane, preponderent în regia lui Harald Reinl. S-ar putea ca succesul flick-urilor europene să se datoreze tocmai distanţării geografice, care rimează perfect cu depărtarea istorică dintre mitologia spectaculos-eroică a Far West-ului şi prozaismul mohorât al vieţii de la Frontieră.

Totuşi, nici americanii n-au rămas mai prejos, atât prin marele lor maestru John Ford, a cărui Stagecoach rămâne capodopera nedisputată a genului (alături de prea multe alte titluri ca să le mai cităm aici), cât şi prin John Sturges, autorul inegalabilului The Magnificent Seven - numai că... din nou, surpriză, surpriză! Magnificii lui Sturges nu sunt decât varianta puţin mai nouă (şi chiar mai bună, pe alocuri), a altor şapte: Shichinin no samurai al titanului Akira Kurosawa - din nou, un artist de conţinut, care însă excela, la un nivel definitoriu, şi în sub-genul filmelor de acţiune nipone cu subiect medieval. (E momentul să ne oprim aici, însă, căci dacă ne adâncim în aventurile asiatice, indiferent de epocă, am avea nevoie nu de trei reviste, ci de trei volume - şi nici n-am câştiga cine ştie ce, în plan estetic). Aşa că să revenim la Sturges care, cu The Great Escape, s-a mai ilustrat cu brio şi în sub-genul evadărilor - al cărui pisc fusese atins, poate, cu claustrofobicul Un condamné à mort s'est échappé, al lui Robert Bresson.

De dată relativ recentă (dar şi foarte eficace ca formulă), sub-genul căutărilor de comori şi-a şi revendicat numele celui mai popular erou al său, Indiana Jones... În paralel, n-au rămas mai prejos nici Romancing the Stone (Robert Zemeckis) şi The Jewel of the Nile (Lewis Teague). Dacă, însă, Teague şi-a confirmat calităţile de bun profesionist al filmului de aventuri, dar lipsit de virtuţi speciale, Zemeckis s-a impus ca autor al uneia dintre cele mai charismatice trilogii de acţiune ale tuturor timpurilor - irezistibilul Back to the Future, în care primează aventura nestăvilită, precis articulată, de o inteligenţă sclipitoare şi un umor savuros, toate calchiate pe canavaua unei structuri SF simple şi super-eficiente: paradoxurile temporale ale crononauticii.

Era inevitabil ca genul science-fiction să se marieze frecvent cu acţiunea şi aventura, şi nu încape îndoială că apogeul formulei a fost atins cu faimosul serial Star Wars al lui George Lucas - cel mai antrenant rămânând episodul din 1980 al lui Irvin Kershner: The Empire Strikes Back. Totodată, domeniul SF ne oferă şi aventurile cu felurite monstruozităţi animaliere, dintre care e de ajuns să spunem King Kong, ca să ştim că le-am spus pe toate. De bună seamă, acel Kong rămâne primul: naivul, candidul şi tuşantul debut al seriei, realizat de Merian C. Cooper şi Ernest B. Schoedsack în 1933. I-au urmat sumedenie de mulgeri ale francizei, îndeobşte japoneze, până la penibilul remake al lui John Guillermin (deşi eşecul se trage de la producător, marele Dino De Laurentiis, care se pricepea la SF cum mă pricep eu la-ntors clătitele) - şi, în fine, dezlănţuita versiune a lui Peter Jackson (corect şi mediocru, cel puţin când nu e spectacular-demonstrativ-teribilist) - cunoscut şi ca autor al unei alte aventuri cinematografice supraevaluate: filmul-cult Lord of the Rings, marea demonstraţie de virtuozitate CGI care imită la perfecţie (şi fără pic de empatie) spiritul de aventură al lui Tolkien.

Ajungem, astfel, în zona hiper-soft a no man's land-ului dintre SF şi fantastic - tărâm predilect al super-eroilor, cei ce întruchipează prin definiţie acţiunea şi aventura. Şeful şefilor rămâne, indiscutabil, Superman, cel mai bine transpus pe ecran în varianta lui Richard Donner, urmat de neprivibilele sechele din 1980-87. Totuşi, îl bate pe departe Batman al lui Tim Burton - mai ales când...Returns, că pe urmă pun mâna pe el Joel Schumacher şi Christopher Nolan, şi cam pa. Spiderman se tot zbuciumă, ani şi versiuni de-a rândul, fără altă şansă decât evoluţia efectelor speciale - iar Fantastic Four, aşijderea. În mod vădit, tocmai aceşti first action heroes se vădesc ultimii la capitolul calităţii filmelor de aventuri. Oare din motive de... unt pe unt?


Ai noştri ca brazii

Sergiu Nicolaescu: indiscutabil, cel mai "de acţiune" cineast român, în special prin celebra serie a comisarilor Miclovan şi Moldovan, plus filmele istorice şi western din 1966-1971.
Nae Caranfil: foarte bun povestitor, imprimă un spirit de aventură veselă tuturor filmelor sale, cu cele mai explicite rezultate în road-movie-ul Asfalt tango.
Dan Piţa: în primii ani ai carierei, 1970-1980, un povestitor dramatic şi vioi, calităţi fructificate mai cu seamă în primul şi ultimul film ale trilogiei ardelenilor în vestul sălbatic.
Mircea Veroiu: contemplativ static prin excelenţă, a surprins cu un singur film de acţiune, foarte reuşit: Să mori rănit din dragoste de viaţă.
Elisabeta Bostan: a încercat abordarea aventurii cinematografice în cheia basmului filmului pentru copii, cu rezultate îndoielnice, mai degrabă mimând acţiunea, decât construind-o cu veracitate.
Andrei Blaier: deşi a ratat una dintre cele mai ofertante povestiri româneşti de aventuri, Cireşarii, s-a vădit neaşteptat de dinamic în filme de conţinut ca Prin cenuşa imperiului sau Ilustrate cu flori de câmp.
Mircea Mureşan: alte rateuri răsunătoare, cu leşinatul serial Toate pânzele sus, după cel mai bun roman de aventuri al nostru, ca şi cu ecranizarea unui autentic policier păşunist, surprinzător de antrenant în comparaţie cu spiritul molcom al autorului: Baltagul.
Şerban Marinescu: excelentul său debut, Moara lui Călifar, este prin însăşi natura sa o aventură bine ritmată; ulterior, a mai încercat fără succes abordarea genului narativ.
Geo Saizescu: umorist consacrat ca atare dar mediocru ca valoare, a avut tangenţe neizbutite cu aventura, prin natura comediilor pe care le practica. O tentativă eşuată de policier-thriller, în Şantaj. Momente reuşite răzleţe în Secretul lui Bacchus.

11 aprilie, 2007, h. 00:30-02:47
Bucureşti, România

(Articol preluat din Cinemagia, aprilie 2008)

Nume

Email (nu va fi publicat)

Website (optional)

Titlu comentariu

Comentariu

Comentariile cu greşeli de ortografie, cele care nu folosesc un limbaj civilizat şi cele care se referă la altceva decât la articolul comentat vor fi şterse.