Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Dialoguri  Sageata  Bibliopolis

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Iluzii pierdute (II) - Iluziile literaturii române, de Eugen Negrici


Daniel Cristea-Enache

28.07.2008
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică


Eugen Negrici, Iluziile literaturii române,
Editura Cartea Românească,
Bucureşti, 2008,
296 p.
Însuşi titlul cărţii lui Eugen Negrici, Iluziile literaturii române, indică traiectoria critică urmată de către autor şi domeniul său de investigare. "Glacialitatea" ştiinţifică a evaluărilor lui fiind subînţeleasă. Ar fi deci o eroare să citim volumul în grila de aşteptări şi reprezentări cu care parcurgem o Istorie a literaturii autohtone. Dacă Istoria, sinteza lui Eugen Negrici, este Literatura română sub comunism şi ea are în vedere numai deceniile postbelice (acoperind un sfert din literatura noastră modernă), Iluziile literaturii române e un studiu transversal, secţionând toate epocile istorice. Punctul de perspectivă din care se efectuează secţionarea nu e nici cultural-acumulativ, ca la N. Iorga şi ceilalţi "vechişti", nici estetic-analogic şi retroproiectiv, ca la G. Călinescu. Autorul nu vrea aici să înserieze, să traseze o evoluţie, să marcheze o procesualitate. Nu construieşte, ci deconstruieşte.

Diferenţele importante care apar între opera de sinteză şi cea de faţă vin, mai întâi, din constatarea următoarei disparităţi. Creaţia istoriografică e, în mod obligatoriu, un produs coerent şi finalist. Însă istoria ca atare, urmărită pe pânza textului, nu este aşa. Ea e dimpotrivă accidentată, fracturată, pseudo-organică, având un caracter atipic dovedit de atâtea şi atâtea defazări, salturi, evoluţii vertiginoase şi compensatorii, sincronizări într-un regim "al urgenţelor şi rechiziţiilor de război". Critica pe care Eugen Negrici o aduce colegilor de breaslă are în vedere vectorul preponderent cultural pe care se înscriu şi, mai ales, modalităţile vizibile de escamotare ori cosmetizare a unor adevăruri neconvenabile. Într-o măsură decisivă, în cazul epocilor vechi, ei inventează din aproape nimic o literatură, pentru a "compensa" o istorie nenorocită şi a arăta că noi, care "de la Râm ne tragem", putem concura cu Occidentul prosper cultural. În Impulsul compensator, a doua secţiune a cărţii lui Negrici, găsim o serie de analize aplicate, metodice şi necruţătoare ce corectează această reprezentare fals-organicistă (sau, şi mai grav, triumfalistă) a trecutului nostru "literar". Punctul de vedere comun este că numai falanga protocronistă ar fi culpabilă pentru această gravă rătăcire intelectuală a scornirii de precedenţe şi preeminenţe. Din examenul autorului, ca şi din cel făcut de Mircea Martin în G. Călinescu şi "complexele" literaturii române, se vede însă că "obsesia umplerii golului", "inducerea senzaţiei de avuţie", înmulţirea artificială a curentelor, şcolilor, direcţiilor şi conceptelor, inventarea miturilor fondatoare şi "scormonirea după strămoşi de vază" sunt operaţiuni predilecte în istoriografia noastră serioasă. Inclusiv - pe o treaptă mai înaltă de subtilitate speculativă - în Istoria literaturii române de la origini până în prezent a lui G. Călinescu. Şi din acest tablou, nu numai din plenarele lui Nicolae Ceauşescu, îşi vor trage ulterior protocroniştii liţa lor tricoloră. Iată un singur exemplu: "Dintre puţinele, bietele noastre bâiguiri poeticeşti, cărora, mistificându-ne pios, le dăm statut de creaţie artistică, «meditaţia la stemă» e cea mai bine ilustrată. Ca specie, a fost încercată de o mulţime de condeieri de diverse calibre, dar de-abia în secolul al XVIII-lea apar primele firave dovezi de ingeniozitate encomiastică. (...) Este de neînţeles cum epigraful, adică actul elogierii indirecte a celui care catadicsea să protejeze un autor, să autorizeze o tipărire şi să o finanţeze, poate fi socotit un produs al mentalităţii baroce. Rezultată, aceasta, dintr-o criză a valorilor umaniste. Ne vine greu să nu întrebăm: care valori, care umanism, care criză? Cu tot respectul pe care îl am pentru ştiinţa de carte şi anvergura intelectuală a susţinătorilor fiinţării unui Umanism, a unei Renaşteri şi a unui Baroc la noi (adică într-un spaţiu de cugetare religios ortodox, cu minime şi irelevante manifestări laice), teza lor mi se pare falsă, dacă nu aberantă, inconsistentă şi de nesusţinut." (pp. 188-189).

Imbatabil în acest sector al amendării unor opinii emise de către slavişti, bizantinologi, mentalişti, imagologi ante- şi postbelici, ante- şi postrevoluţionari, Eugen Negrici va căuta, în continuare, iluzii şi în epocile moderne, pentru a le constata şi disipa. Or, aici operaţiunea de revizuire se dovedeşte mult mai complicată. O dată, pentru că există deja o tradiţie critică propriu-zisă, în descendenţă maioresciană şi lovinesciană. Şi apoi, fiindcă sincronizarea cu Occidentul a fost în perioada interbelică aproape realizată. Prin efortul lui E. Lovinescu (nu întâmplător, criticul având parte, în acest volum, de cele mai multe menţiuni pozitive) şi al grupării sale, romanul se obiectivează, poezia îşi descoperă şi valorifică lirismul, iar critica literară îşi circumscrie domeniul şi setul de principii. Un singur pas mai e de făcut până la efectiva sincronizare - şi aceasta se produce prin al doilea val suprarealist. Dar, întrucât criticul nostru nu se poate mulţumi în această carte cu un peisaj literar prea calm, bine structurat, diferenţiat estetic şi cuplat cu mişcările înnoitoare occidentale, el mai varsă lichid din recipient pentru a obţine şi a vedea jumătatea goală a paharului. Astfel, lirica poeţilor interbelici e încă "umană, personală, tandră, cuminte, sentimentală" şi nu se rupe cu adevărat de tradiţia secolului 19. Arghezi, Barbu, Bacovia, Fundoianu, Voronca şi ceilalţi nefiind realmente modernişti, nici conceptul de modernism, forjat în jurul lor, nu se susţine. Abia al doilea val suprarealist aduce modernitatea în spaţiul poetic românesc. Autorii dinainte ar fi, cu toţii, premoderni...

Mi-e greu să cred, totuşi, că Eugen Negrici a putut vedea în Flori de mucigai ori în Joc secund o poezie "umană, personală, tandră, cuminte, sentimentală". Mai degrabă el închide ochii asupra marilor şi micilor exemple, pentru a nu ştirbi cumva teza iluzionării continue şi în proporţie de masă. Are numai pe jumătate dreptate. Modernismul nostru interbelic este unul "impur" şi, aşa zicând, simultaneist. În el se regăsesc influenţe romantice, simboliste, parnasiene, pur moderniste, dar şi avangardiste. Şi aceasta fiindcă literatura română, în uriaşul ei efort de recuperare a decalajului, calchiază formule şi poetici aflate, în Vest, în succesiune istorică. Aşa cum Eminescu este, simultan, romantic şi clasic (ceea ce, într-un alt spaţiu cultural, ar reprezenta o contradicţie în termeni), Bacovia poate figura ca simbolist, ca modernist şi ca anticipator al postmodernismului. De la Eminescu la Tristan Tzara, de la romantism la dadaism, numărăm câteva decenii. Ceea ce în Occident se petrece (mai bine zis: se parcurge) lent şi organic, prin sedimentare şi adăugiri cultural-istorice, la noi se întâmplă brusc şi accelerat, sincretic şi co-planar. Vârstele culturii nu cresc, firesc, unele din altele; ele se instalează prin împrumut, import, transfer. La fel s-a întâmplat şi cu postmodernismul, în anii '80. Iar după Revoluţia din 1989, interfaţa cu modelul cultural american a crescut exponenţial.
Aceasta înseamnă, pe de altă parte, că literatura română şi-a dezvoltat - în pofida tuturor iluziilor şi a mitizărilor cu care o "blindează" inutil apărătorii din oficiu - o conştiinţă proprie. Ea îşi creează anticorpi critici şi îşi dă ţinte ce par imposibil de atins. Când Istoria îi oferă momente şi perioade de respiro, reacţionează cu o mobilitate şi o dinamică formidabile, importând nu doar instituţii, ci şi cadre plus forme literare apte de a fi fructificate. Când regimul socio-politic se închide şi devine rigid, acest organism viu al culturii şi literaturii naţionale reacţionează din nou, dar într-un sens opus, de rezistenţă şi ripostă subterană. Îşi fortifică Pantheonul spiritual, galeria de valori şi repere, supraînălţându-i prin mitizare pe acei Scriitori pe care autorităţile i-ar dori radiaţi din conştiinţa publică. Treptat, oficialităţile îi vor accepta (Eminescu, Arghezi, Blaga, Maiorescu, Lovinescu, Voiculescu, Eliade, Cioran...) Când regimul se liberalizează (situaţia din anii '60), "viclenia" subsistemului cultural e de a-i scoate la suprafaţă şi a-i reîntări canonic pe toţi autorii excluşi ori marginalizaţi. Recuperări nu întotdeauna cu spirit critic, supralicitări, mitizări contemporane. Prin consecinţă, neomodernismul "şaizecist" este şi mai bricolat decât modernismul interbelic pe care îl recuperează masiv şi ostentativ, fără nici o anxietate a multiplelor, divergentelor influenţe. Când totalitarismul sucombă şi pericolul reactualizării lui este îndepărtat, cu totul abstract (situaţia din prezent), ironia şi autoironia, critica şi autocritica, persiflarea, deriziunea au feu vert. N-aş vrea să verific cu tot dinadinsul valabilitatea acestei foi de parcurs, aşteptând o altă epocă de gheaţă, cu noi mitizări şi curente spirituale subterane.

E suficient să spun că, aşa cum i-a integrat pe Maiorescu, Caragiale, Paul Zarifopol, Lovinescu, B. Fundoianu, Eugen Ionescu, Cioran, Geo Bogza, Geo Dumitrescu, I. Negoiţescu, Alexandru George, Nicolae Manolescu, Mircea Dinescu, H.-R. Patapievici, Mircea Cărtărescu, Marius Ianuş şi mulţi alţi "demolatori" şi "cârtitori", istoria literaturii noastre îl va asimila şi pe Eugen Negrici. Nu numai cu sinteza care o decupează şi o reproiectează (Literatura română sub comunism), ci şi cu acest studiu de referinţă, care o demitizează.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer