Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Dialoguri  Sageata  Interviuri

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

David in Fictionland


Ioana Bâldea Constantinescu, un interviu cu David Lodge

25.07.2008
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
"This is David Lodge speaking."

Înghit. Interesantă chestie, tracul profesional. În caz că nu v-aţi prins, fac interviu cu David Lodge. Vreau să spun... the David Lodge. Cel cu Terapie, Meserie! şi restul. La telefon. Cum e mai rău, adică.

Toată dimineaţa am stat pe net cotrobăind, literalmente, după informaţii. Nu m-am cantonat nici în romanul universitar, nici în studiile despre Joyce sau Henry James, nici în dramaturgie. Lodge surzeşte. Progresiv, de aproape douăzeci de ani. Fac interviu cu David Lodge. Şi e posibil ca el să nu mă audă.

"Trebuie să vă spun că e prima oară când intervievez, în acelaşi timp, un autor pe care l-am studiat în facultate şi un critic nelipsit din bibliografiile de examen."

Râde cu poftă, suficient cât să-mi mai tempereze ritmul cardiac. Altfel spus, încet-încet îmi vine inima la loc, cât să formulez o întrebare coerentă.

"V-aş întreba dacă David Lodge face parte dintre autorii pe care îi recitiţi cu plăcere."
"Da, există o ciudată plăcere narcisistă care te face să-ţi reciteşti creaţiile, dacă se întâmplă să şi crezi despre ele că sunt bune. Nu prea vorbesc despre asta. E treaba cititorilor şi a criticilor să-şi bată capul cu aşa ceva. Într-un fel mi-ai pus o întrebare încuietoare. Nu te poţi compara cu alţi autori pe care îi citeşti din simplul motiv că îţi cunoşti prea intim opera."

Încerc să mi-l imaginez pe omul ăsta cu voce amabilă şi apetit verbal pe care-l intuiesc aproape insaţiabil. Ştiu cum arată biroul lui. Courtesy by Google. Un birou cu multe cărţi şi ferestre mari, ce par să dea spre o grădină. De-aici vin Philip Swallow şi Morris Zapp, personajele lui fetiş, cu domicilii stabile în două centre universitare imaginare: Rummidge şi Euphoria.

"Aţi scris despre mediul academic în condiţiile în care sunteţi o figură academică extrem de importantă."

Râde din nou şi îmi răspunde cu o candoare simulată pe care încep să i-o recunosc.

"Da, voi, europenii, păreţi a fi surprinşi de asta. La voi, pe continent, postura de profesor universitar aproape că are o mistică a ei, incompatibilă cu ocupaţia frivolă de a scrie romane satirice. Noi, în Anglia, suntem ceva mai relaxaţi."

Aşa şi sună, relaxat. Spre deosebire de mine. Eu sunt ca Alice în Ţara Minunilor.Am început să desenez (tot de trac, probabil), pe un colţ de hârtie. Alice in Wonderland. David in Wonderland. David in Fictionland.

"Sunteţi şi romancier şi critic - o situaţie destul de rară. Dacă ar fi să ne imaginăm o zonă... undeva între Rummidge şi Euphoria, căreia să-i spunem Fictionland, cum v-aţi caracteriza ca membru al acestei comunităţi?"
"E mai greu şi ai mai multe anxietăţi decât atunci când eşti critic. Criticul îi toacă pe alţii. Dar în Fictionland... eşti un mic Dumnezeu şi trebuie să faci o lume. S-o faci credibilă. Eu, cu cât îmbătrânesc, devin mai pretenţios cu mine, mai angoasat şi, când locuiesc în Fictionland, zilele astea, sunt cam ţâfnos, să ştii. Nu ţi-ar plăcea să fii pe lângă mine... cred că soţia mea m-ar aproba acum întru totul!"

Îi place să vorbească despre el. Şi o face natural, fără fasoane de star agasat că-l ţii prea mult la telefon. Ca şi cum e normal să scoţi romane pe banda rulantă, să faci teatru, să lucrezi pentru televiziune. Royal Television Society Award, din 1989, pentru serialul Nice Work, difuzat de BBC, rămâne cel mai mare succes al lui Lodge ca scenarist.

"Aveţi o listă lungă de hobby-uri culturale, între care şi scenariul de televiziune. Vă place să vă adaptaţi propriile scrieri?"
"Îmi place la nebunie să scriu pentru televiziune! Nu mai ai presiunea unui nucleu narativ care trebuie inventat, pentru că povestea e deja acolo! Şi e interesant cum lucruri care nu prea au relevanţă în roman pot fi exploatate extrem de suculent pe ecrane. Nu-ţi spun ce nebunie e când poţi să-ţi alegi singur actorii care să joace diverse personaje! Şi eu, ca toţi cei care ajung să aibă, într-un fel sau altul, tangenţe cu acest domeniu, am irosit timp şi energie lucrând la proiecte care nu s-au materializat niciodată. Ca romancier, pot fi sigur că, atunci când am terminat de scris o carte, dacă eu sunt mulţumit de ea, va fi şi publicată. Despre un scenariu n-aş putea spune acelaşi lucru."

M-am desprins deja de amintirea Reader-ului semnat de Lodge în '72, care-mi dădea bătăi de cap la şcoală. Îmi place în Fictionland, unde Laurence Passmore suferă pe vreo 400 de pagini de o Hernio-Nevroză Articulară care-i dă viaţa peste cap, în Terapie, îl face să-şi reanalizeze mariajul şi-i distruge încet şi sigur cariera de scenarist la The People Next Door. Da, Lodge e peste tot. Ceva din frustrările sau din preocupările lui curente trece constant în pagină, în situaţii de un comic spumos, e adevărat, şi totuşi insinuant, ca o şampanie bună, dincolo de manşonul de spumă şi de dopul care zboară-n tavan.

"Romanele dumneavoastră emană un comic adesea flamboiant. Sunteţi o persoană excentrică?"
"Nu, nu cred că sunt. Sunt un personaj docil, căruia nu-i place să deranjeze. Unde mai pui că şi surzesc zilele astea... aşa că nu strălucesc deloc prin conversaţie (râde din nou). Şi ceea ce tu descrii ca flamboiant a fost pentru mine un fel de introspecţie. Eu sunt un observator liniştit. Nu prea mă dau în spectacol. Stilul, nu omul, e flamboiant."

Mi-a plăcut asta. Mi-a plăcut suficient de mult cât să încerc şi eu un "spirit".

"Înţeleg. E adevărat că atunci când aţi predat creative writing le-aţi cerut studenţilor dumneavoastră să scrie ca Beckett, sau Rushdie?"
"Nu! E o bârfă răutăcioasă! Am făcut asta într-un roman, am folosit ideea asta, dar niciodată nu mi-am bătut joc de bieţii studenţi în carne şi oase. Nici n-am predat aşa mult creative writing, să ştii."

Mă simt de parcă am rula confortabil pe o bandă neaglomerată când, la un moment dat, conversaţia se întrerupe, îl pierd. Îmi aduc aminte instantaneu că anumite sunete din vocile femeilor şi ale copiilor nu pot fi captate nici de cel mai performant aparat auditiv. Intru în panică şi mă agit tot timpul celor aproape douăzeci de secunde lungi, interminabile în care... nu îl mai aud. Când legătura telefonică se restabileşte, deja nu mai vreau pe banda liniştită. Să virăm!

"În unele din romanele dumneavoastră - mă gândesc acum la Terapie sau la Muzeul Britanic s-a dărâmat - Biserica e aproape un personaj în sine."
"Poziţia mea a fost întotdeauna una marginală. Când eram eu tânăr, catolicismul era la modă în cercurile literare. Scriitori ca Graham Greene sau Evelyn Waugh îşi exhibau religia, deşi catolicismul lor era diferit de cel pe care îl ştiam eu. Mai târziu, dacă te uiţi la romane în ordine cronologică, vei vedea că vocea auctorială devine mai sceptică, e mai înclinată să vadă aspectele absurde ale catolicismului, mai ales când e vorba de relaţia dintre Biserică şi sexualitate."

Sună provocator. După ce mai disecăm un pic subiectul, cu şi fără mănuşi, revenim... în Fictionland.

"Când aţi ştiut că dumneavoastră şi ficţiunea urma să aveţi o relaţie de durată?"
"Cred că pe la 17 sau 18 ani. Am scris atunci un roman, care, din fericire pentru mine, nu a fost publicat niciodată..."
"Nu vă cred pe cuvânt!"

Râde. Jovial, dar gata să alunece, în orice moment, în condescendent, dacă e cazul. Încep să mă obişnuiesc cu râsul ăsta ca o draperie trasă în faţa ironiei fine şi tăioase. Mă gândesc că acesta e...caninul lui intelectual. Şi speculez în continuare, mental, despre cum e să muşti elegant, dar voluptuos, în acelaşi timp, din propria imagine, reciclată literar.

"În ce punct al acestei relaţii sunteţi acum?"
"Mă bucur dacă reuşesc să mai scornesc vreo carte. Înainte mă gândeam "Doamne, ce noroc aş avea dacă aş reuşi să public o carte."Acum am, aşa, ca un fel de carieră. E ca o piscină. Trebuie întreţinută. Cred că tuturor scriitorilor le e greu să se retragă. E o chestie de orgoliu, dar şi de incapacitate de a o abandona."

"Dar aţi putea-o abandona? Mă gândeam că mintea ficţionalizează încontinuu..."
"Sper să ai dreptate. Da' să ştii că mintea merge mai încet, cu vremea."

Ne distrăm. Ne distrăm ţinând linia ocupată. Nu ştiu când ajungem să vorbim despre Desmond. Desmond Bates, un fost profesor de lingvistică pe punctul de a surzi, e eroul ultimului roman al lui Lodge, Deaf Sentence. Cumva, uşa e prea deschisă ca să nu intri.

"Ştiu că aţi spus că Deaf Sentence e modul dumneavoastră de a sublima o experienţă negativă şi de a o transforma într-una pozitivă."
"Da. Este o poveste despre pierderea auzului, dar nu-mi exorcizez demonii acolo. Ştiu că există o enormă tentaţia de a specula, atunci când citeşti. Cât de-aici e David Lodge, cât e inventat... Sper că personajul poate să funcţioneze independent, nu ca o mască. Marea diferenţă dintre Desmond şi mine este că eu... sunt romancier. Eu pot să transform o experienţă jenantă, traumatizantă sau, pur şi simplu, incomodă, în ceva pozitiv, atunci când o ficţionalizez şi îi dau forma unei poveşti. Viaţa lui Desmond e una marcată de pierderi - pierderea auzului, a statutului social, a virilităţii. Sunt lucruri care nu au cum să nu te deranjeze. Dar... cum spuneam, marea diferenţă este că el nu scrie un roman. Eu o fac."

Nu mai desenez. Sunt complet monopolizată de gravitatea dialogului meu ludic.

Presupun că ar fi parte din job-ul meu să observ cum vocea i s-a crispat un pic, cum râde mai mult şi mai forţat, cum îşi caută mai mult cuvintele. Numai că nu e aşa. Nu detectez, în râsul lui, nicio nuanţă care nu era acolo şi mai devreme. Da, Lodge luptă cu un handicap. O va face şi după ce fragila conexiune telefonică dintre noi va aboli vocea căreia i-a zâmbit graţie ultimelor cuceriri ale tehnologiei. Şi o face elegant. Deaf Sentence e, fără discuţie, un roman autoreferenţial. Înainte de toate, este, însă, un roman curajos. Chapeau.

Am vorbit cu David Lodge, cel care surzeşte, la telefon. Am vorbit despre lucruri serioase. Intertextualitate, slăbiciuni literare, fragilităţi septuagenare şi stabilitate profesională. Şi dincolo de provocarea filologică sau de pura curiozitate jurnalistică, mi-a plăcut s-o las să râdă pe cititoarea din spatele badge-ului de presă. A fost frumos în Fictionland. Am râs foarte mult.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




1 comentariu

  • Minunat, Ioana!
    Laura Bandila, 17.06.2010, 15:49

    multumesc!

Spacer Spacer