Asemănătorii (II)

Acolo locuia Liniştea. În curtea mică, lumina se cernea leneşă, prin frunzişul des al nucului, peste mărunţişurile aruncate în dezordine: o masă, o etajeră albă cu vopseaua ciobită, două dulapuri de bucătărie aşezate unul peste altul, câteva scaune desfundate, un lighean vechi de cositor şi o oală de pământ ars, în care Bătrânul îşi ţinea ustensilele. Viaţa din interiorul casei se prelungea în afară, luând prin surprindere pe toată lumea: o familie cu doi copii mici, o frizerie, o mică tipografie care urma să-şi mute birourile în căsuţa cea scundă de pe stânga şi, cele câteva pisici fără stăpân, ale cărei şef de trib era o pisică mare, tigrată, cu un aer teribil de preocupat.

În acest univers pestriţ, pe jumătate aruncat în afară, puştiul şi Bătrânul îşi duceau zilele după cum se pricepeau, remodelând culoarea luminii pe pereţii casei, până devenea aurie, ascultând muzică clasică la un tranzistor vechi care se defecta cu precizie de ceasornic, stârnind mânia puştiului, în sarcina căruia cădea să-l repare. Bătrânul sculpta cruci din lemn de stejar, băiatul meşterea la o maşină cu care - îşi spunea el - va reuşi să ajungă, într-o zi, în Oraşul cu o mie de ferestre. Jocul puştiului cu pietrele avea un rost, îl ajuta să-şi imagineze. Când termina, se întorcea în camera lui şi se apuca de lucru. Pe un şevalet mare, fixase o pânză pe care o umplea cu calcule. Nu lăsa pe nimeni să se uite la ceea ce îşi nota şi nu îi plăcea să fie deranjat. Regulile erau stricte: fiecare avea grijă de spaţiul său, îşi făcea curat, îşi ducea gunoiul. Aşa mergeau lucrurile.

Însă, în ziua aceea puştiul lipsea, iar Bătrânul, mânat de curiozitate, intră în cameră fără să se gândească la reguli. Se opri în faţa şevaletului acoperit cu o bucată de pânză de in vopsită în galben. Ce să facă? Să se uite la micul secret, să renunţe? Petrecu câteva minute bune ezitând, închipuindu-şi tot felul de lucruri, care de care mai ciudate şi mai improbabile, până când o voce care îi părea cunoscută îl trezi din reverie:
- Ce faci, tată?

Puştiul ţinea mâna pe clanţă, privindu-şi părintele cu reproş:
- Ce cauţi în camera mea? Nu ţi-am zis că nu îmi place să intri aici când nu sunt acasă? De ce nu respecţi ce am stabilit?

Bătrânul îl privi năuc şi stânjenit. Nu-şi mai auzise odrasla vorbind în felul acela, avea ceva străin în voce, ca şi cum sufletul unui bărbat matur s-ar fi strecurat, pe nesimţite, în corpul tânăr al puştiului care-l privea mânios. Explicaţiile nu-şi aveau rostul. Bătrânul ieşi din cameră fără să scoată o vorbă. În urma lui, uşa se trânti cu zgomot. Băiatul îşi aruncă rucsacul cât acolo şi se întinse pe pat, murmurând:
- A început să îmbătrânească... Am început să îmi pierd răbdarea... Nu e bine. Nu e bine deloc...

Nume

Email (nu va fi publicat)

Website (optional)

Titlu comentariu

Comentariu

Comentariile cu greşeli de ortografie, cele care nu folosesc un limbaj civilizat şi cele care se referă la altceva decât la articolul comentat vor fi şterse.