Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Eseu  Sageata  Evul Media

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Pentru o teorie (împotriv)a şantajului (1)


Bogdan Ghiu

03.08.2008
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
În locul guvernării "clasice" sau, mai bine zis, pur şi simplu istorice, al exercitării mediate, prin reprezentanţi întotdeauna aleşi, într-o formă sau alta ("divină" sau pur umană, indirect transcendentă sau pur imanentă), a puterii, epoca actuală, cu adevărat post-istorică (nu doar post-modernă), pare a prefera şi a fi atins stadiul suprem, dintotdeauna visat ca ideal ultim, utopic, al auto-guvernării.

Ne guvernăm, altfel spus, singuri, tot mai singuri: self service (sau, cum s-ar putea spune maliţios: gîndire de supermarket şi de fast-food), sîntem răspunzători noi înşine pentru noi înşine. Puterea politică, altfel spus, ceea ce a mai rămas din ea, nu face decît să propună noi şi noi teme, noi şi noi motive, noi şi noi "obiecte" şi motivaţii de exercitare, catalogul exercitării acestui control, al acestei self-governance. Poliţia sîntem noi înşine, iar poliţia propriu-zisă nu face decît să vegheze ca noi, cetăţenii, să ne exercităm funcţia, devenită primordială, de poliţie. Altfel spus, poliţia e peste tot, a devenit (şi devine, pe zi ce trece) cu atît mai omniprezentă, cu cît este mai difuză, mai egal împărtăşită, mai unanim exercitată. Poliţie tot mai secretă, ascunsă tot mai adînc "la secret", adică nu doar în gîndurile şi în gîndirile noastre, ci în reflexele noastre - evident, democratice.

"Motorul", dacă se (mai) poate spune aşa, al acestui mod auto de exercitare a puterii îl constituie şantajul. Conform, însă, aceleiaşi noi "paradigme" a cărei definire nu am început decît s-o sugerez mai sus, acest şantaj nu este, nici el, unul efectiv exercitat, explicit, conştient, ca presiune a cuiva (individ sau grup) asupra altcuiva (individ sau grup). Nu. Am depăşit cu mult epoca pur experimentală a şantajului explicit. În momentul său de vîrf, în stadiul său hiperbolic, paroxistic, acesta s-a numit disuasiune. Mai precis, disuasiune nucleară: "război pentru pace", război împotriva războiului prin evitarea războiului, prin blocarea negativului prin negativul extrem: dialectica nihilismului în stare pură. Conştiinţa planetară (care tocmai în felul acesta s-a şi planetarizat ca atare) a fost pur şi simplu terorizată cu ameninţarea "pacifică" nucleară. Depăşit istoric, acesta a fost un moment din ale cărui amprente trăim, de fapt, azi. Azi, cînd ne disuadăm paşnic şi civil. Cînd ne disuadăm, pentru binele nostru, evident, dar în tot ceea ce facem, gîndim sau simţim, pe teme de zi cu zi, în filigranul cărora doarme însă "iepureşte" marea spaimă: şantajul cu viaţa însăşi.

Şantajul a devenit unul banal existenţial: omniprezent.

Prin aceasta, noi ne întoarcem (sîntem întorşi) la temelii, la fundamente, şi sîntem ţinuţi acolo. Şantajul omniprezent ne menţine adăpostiţi, blocaţi în bazic, din care nu mai îndrăznim, nu mai este îngăduit să evadăm. Preferăm să trăim închişi în bazic, după marea spaimă prin care am trecut (şi care nu a fost vreun cataclism natural, ci o politică umană explicită), la umbra ocrotitoare, ca umbră a umbrelei atomice, a principiilor de bază, din raza cărora nimeni nu mai evadează nici măcar cu un pas.

Să nu ne grăbim însă. O morfologie a structurii obiective de şantaj, de disuasiune permanentă este o sarcină imensă. Dar ea trebuie, măcar, încercată.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer