Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Călătorii  Sageata  Jurnal de călătorie

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Fiestas. La Santiago de Compostela


Ioana Bâldea Constantinescu

12.08.2008
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Pentru mine, Fiestas înseamnă Pamplona. San Fermín. Lady Brett Ashley, blondă, bogată şi frustrată suspinând după un toreador fără nume, roşii, tauri, broboane de sudoare şi muzică zemoasă ca o salsa bine fiartă, toate sublimate într-o pagină de Hemingway.

Numai că la Pamplona n-am fost niciodată. Şi, până anul acesta, n-am văzut nici Fiestas în Spania. Spun până anul acesta pentru că tocmai m-am întors dintr-o Spanie paradoxal cuprinsă de febră religioasă şi elan aproape hippie, cât să bulverseze total călătorul obişnuit să distingă între clopotele Escurialului şi efuziunile temperamentale à la Carmen... Ei bine, pe la jumătatea verii, Santiago de Compostela le are pe amândouă. În variantă postmodernă.

Am ajuns la Santiago înainte să fi început toată nebunia cu artificii, folclor celtic şi concerte de etnojazz românesc printre hortensii (sunt peste tot, la Santiago, ca un fel de simbol floral al oraşului, aproape la paritate cu scoica, semnul Sfântului Iacob şi, prin recul, al tuturor pelerinilor).

Am ajuns cu o uşoară strângere de stomac. Acum câţiva ani am fost la Fátima, în Portugalia, şi întâmplarea a făcut să nimeresc exact într-o zi de procesiune. M-a strivit atâta durere umană, devenită isterie de grup şi m-a interzis kitsch-ul religios comercializat excesiv, sub privirea (de plastic, în general) a Fecioarei. Aşa a început reticenţa mea faţă de locurile sfinte, consolidată cu numai câteva zile înainte să plec de cartea lui Jean Dominique Bauby, Scafandrul şi fluturele. Am vizitat prin ea, virtual, un Lourdes care semăna izbitor cu Fátima mea de-acum câteva veri. Aceleaşi statui cu beculeţe şi aceeaşi pioşenie uşor grotescă.

Ei bine, Santiago nu e aşa. Ba deloc. Pelerinii poartă ochelari de soare şi fac poze în disperare, atmosfera e festivalieră şi boemă, de mic târguşor spaniol care palpită de emoţie că uite, au venit turiştii! Pasillos, străduţe înguste, homari şi caracatiţe care înoată în acvarii imense, din care sunt pescuiţi şi transformaţi în delicatese culinare, femei care agită pungi branduite şi fac shopping în platerías, magazinele cu bijuterii de argint şi onix tipic compostelane. Aşa se prezintă oraşul - uns cu toate alifiile. Pe străzi nu răsună castaniete, ci muzică tipică Spaniei mai muntoase şi mai puţin decoltate de-aici, din Galicia. Ritmuri celtice şi costume încheiate la toţi nasturii.

Mă plimb zilnic pe străzi, în aşteptarea concertelor României, care încep toate cam pe la 12 noaptea şi au priză mare la public (incredibil ce tare vibrează lumea pestriţă de-aici la Mociriţa sau la Ciuleandra în versiune jazz!). Mă plimb prin patio-uri încărcate de leandri, pe lângă mănăstiri din coastele cărora ţâşnesc, mediteranean, agave, prin Praza Roxa, fieful tinerilor şi al febrei comerciale, pe la Casa cu Scoică, de la nr. 1, pe la Casa cu Palmieri, pe Rúa da Conga, şerpuind în pantă pe lângă Praza Obradeiro, elegantă şi neclintită în ridurile ei de piatră, pe la Praza Fonseca, poate cea mai verde şi mai plină de marisquerías, pe la magazinele de dantelă sau pe la Chocolate Factory (exact, ca-n filmul cu Johnny Depp!), unde o ciocolată costă vreo 15 euro, dar unde miroase de-ţi vine să leşini a fantezii de cacao cu lapte, migdale şi cardamom.

Mai devreme sau mai târziu, ajung, însă, invariabil, la Catedrală. Enormă. Exotică. Somptuoasă, supraîncărcată, o explozie de orgoliu arhitectural peste mormântul unui Apostol, o ciudată reţea de abside, firide, colonade suple şi amvoane strivite sub un văl de filigran şi strânse în chingile unui lemn aproape creponat. Prin Catedrală se interconectează mai multe pieţe. E ca un mare nod, ca o inimă a acestui boem Casco Viejo (aşa îi spun spaniolii Cartierului Vechi). De pe acoperişul ei planează frecvent, înspre scările din Praza Quintana, pescăruşi, iar din zidurile crenelate cresc spontan enigmatice flori mov. E plină de tapiserii, din care mie îmi rămâne în minte cea reprezentând un faun trântit într-un crâng, hedonistă şi aproape păgână printre spovedanii şi dangăt ritmic de clopote.

Într-o zi, întâmplarea a făcut să dau peste slujbă. Sunt mulţi preoţi, pentru că se ridică în tavan celebrul Botafumeiro, un supradimensionat vas de tămâie, gata să fie balansat, cu o viteză uluitoare, dintr-un capăt în altul al Catedralei. Un eventual accident s-ar lăsa cu pierderi de vieţi omeneşti, pentru că vasul e mare şi greu şi... zboară, practic, la câţiva centimetri de capetele credincioşilor, răspândind miresme care, odată, erau menite să împrospăteze aerul în care pelerinii aduceau izuri de toate felurile, germeni de boală şi chiar miros stătut de moarte, de cangrenă, de mizerie interioară, de care veneau până la Compostela, să se cureţe...Lumea aplaudă când Botafumeiro atinge din nou pământul, iar preotul nu mustră pe nimeni pentru elanul de a gratula, ca la spectacol, actul religios.

De-a lungul navei principale sunt preoţi care spovedesc în toate limbile. Cozi enorme te conduc spre cripta unde zac, într-un mormânt de argint, rămăşiţele Apostolului, în faţa cărora descoperi un salut al Papei Ioan Paul al II-lea, şi el pelerin, cândva, la Santiago, către întreaga Europă. Din criptă, valul de pelerini, turişti şi credincioşi urcă în spatele Altarului, pentru a atinge mantia statuii lui Santiago Matamoros. Stând la coadă, casc ochii la tot ce se întâmplă în măruntaiele Catedralei. Văd statuia lui Santiago Matamoros, văd Fecioara Neagră, de abanos, şi tot felul de capele prin care, de la romanic la baroc, se strecoară stiluri şi epoci clar recognoscibile.

Imprevizibilă. Aşa aş spune că e Catedrala aceasta cu pescăruşi şi flori mov, cu fauni, cu blitzuri fotografice şi cu un Botafumeiro parfumat care ţi se plimbă pe desaupra creştetului, să-ţi împrospăteze gândurile urâte.

Cred că pentru mine ea a fost chiar mai surprinzătoare decât incredibilul spectacol de artificii, sunet şi...apă, semnat Ricardo Caballer, care a desenat conturul faţadei gotice, dinspre Praza Obradeiro, în noaptea Apostolului Iacob. Şi asta indiferent de riscurile pentru trupul secular al Catedralei sau de ameninţarea ETA, cea mai pregnantă din ultimii zece ani, în nordul Spaniei. Mai surprinzătoare decât serile de vară în care muzica şi clopotele se melanjau, într-un sound compostelan fusion, ca o mâncare rafinată, de multe ori greu de dumicat intelectual...

Şi aşa am fost vara aceasta în Spania. O altă Spanie decât cea care m-a sedus cu firea ei când zbuciumată, când inchizitorial de austeră. Se spune că mormântul Apostolului Iacob a fost descoperit de un pustnic care a văzut într-o noapte multe stele pe cer. Un câmp de stele. Compostela. Le-am văzut şi eu, pe 24 iulie 2008, când spaniolii şi-au desenat, graţie magiei pirotehnice, stele deasupra Catedralei. Reiterativ. Ritual. Un festiv şi orgolios omagiu adus umilinţei. I-am văzut şi i-am simţit, atunci, extrem de fericiţi.

Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

ARHIVA RUBRICII

Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro Capitala Balcanică Skopje şi zona Mavrovo, Macedonia (II), Iuliana Marchian (5.0/5 - 1 vot)
Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro Capitala Balcanică Skopje şi zona Mavrovo, Macedonia (I), Iuliana Marchian (4.3/5 - 6 voturi)
Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro Floarea-soarelui, Anca Mureşan (5.0/5 - 1 vot)
Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro Farmecul nebun al Europei Centrale, Mihai Brezeanu (5.0/5 - 2 voturi)
Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro Elveţia - Circuit alpin (III), Radu-Ilarion Munteanu (3.5/5 - 2 voturi)
Sageata Toate articolele din această rubrică


RUBRICILE CATEGORIEI

Sageata În căutarea fericirii (Jurnal de călătorie în jurul lumii)


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer