Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Dialoguri  Sageata  Bibliopolis

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Ceauşism la pătrat (II) - Tovarăşe de drum. Experienţa feminină în comunism


Daniel Cristea-Enache

11.08.2008
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică


Radu Pavel Gheo, Dan Lungu (coordonatori)
Tovarăşe de drum. Experienţa feminină în comunism,
Editura Polirom, Iaşi, 2008, 320 p.
Ordinea contributoarelor la antologie, a "tovarăşelor de drum", fiind alfabetică, volumul începe cu textul Adrianei Babeţi, Sarsanela. E un început excelent: un text nostalgic şi (auto)ironic, evocând vremuri mizerabile fără lamentaţii superflue, ci printr-un umor absurd, în spiritul acelor ani. Din copilărie şi până la maturitatea deplină, personajul feminin observat şi analizat laolaltă cu epoca pe care o traversează apare ca un cărăuş "gheboşat" şi "deşălat" de poverile coşului zilnic.

O prietenă apropiată îmi povestea, râzând amar, despre reflexul mamei sale, ajunsă la New York după zeci de ani de cozi în România Socialistă. Mergând pentru prima oară la magazinul cel mai apropiat de pe avenue, biata femeie căuta disperată prin apartamentul new-yorkez o pungă, o sacoşă, o sarsana cu care să pornească în aventura aprovizionării. Decenii întregi de excursii similare prin alimentarele şi pieţele goale ale comerţului ceauşist o transformaseră exact în femeia-cal, femeia-ricşă sau furnica eroină despre care scrie, la persoana întâi, Adriana Babeţi. Două întâmplări din cotidianul anilor '80, recuperate de ea ca bruioane dintr-o agendă mai veche şi dezvoltate reportericeşte în "timpul mărturisirii", par desprinse dintr-o producţie suprarealistă. Că aceasta era chiar realitatea, şi că nimic nu e tras în registrul satiric, pot depune mărturie cititorii care au apucat iepoca. În schimb, pentru adolescenţii de astăzi întâmplările reproiectate vor părea un surplus retoric şi fantezist.

Dacă Adriana Babeţi vede regimul trecut prin ochii încercănaţi şi aplecaţi în jos ai femeii-cal, Anamaria Beligan analizează mai întâi şi derulează epic mai apoi scenariile erotice în epoca "decreţeilor". Cu cât interdicţiile erau mai numeroase şi constrângerile mai aberante, cu atât fantasmele individuale şi colective se amplificau, ajungând să contamineze lucrurile şi momentele cele mai cenuşii. Până şi oribilul chilot tetra, supranumit moartea pasiunii, ajunge într-un anumit context să pară excitant. Iar o spălătoreasă subţirică, urmărită cu ochi mari de copila care va creşte şi o va evoca participativ, îşi trăieşte tinereţea printr-un eros stahanovist. În cămăruţa ei, lângă icoanele-reproduceri cu Maica Domnului, Sfântul Dumitru şi Sfânta Paraschiva, stă la loc de cinste un poster dintr-o revistă vest-germană, cu un mascul în pielea goală tolănit pe o blană de leopard. Veronica vorbeşte despre el cu veneraţie, atrăgându-i atenţia micii sale vizitatoare asupra atributelor lui de splendoare: "Ai văzut ce piele? Ce păr? Ce braţe? Ce pulpe?". Acuplările spălătoresei stau, toate, sub semnul unei aspiraţii aproape mistice. Efectele traiului într-o cazarmă multilateral dezvoltată...

La Adriana Bittel, priza asupra întâmplărilor trăite şi a senzaţiilor tari încercate în deceniul nouă este directă. Indiferent dacă paginile jurnalului ţinut în anii '80 şi ars ulterior (dar nu întru totul) sunt chiar de jurnal, sau o reconstituire în ramă non-ficţională, la îndemâna prozatoarei, ele scanează impecabil zilele şi nopţile "tovarăşei de drum". Femeia împărţită (martirizată) între gospodărie, aprovizionare, serviciu, grija pentru soţ, copil, tatăl bolnav şi... filele de proză pe care ar vrea să le scrie. Dar când? La 36 de ani, "slăbănoaga de corectoare" de la România literară e nevoită să fie o femeie bionică, cu o capacitate de rezistenţă ieşită din comun. Umilită zilnic în sistemul de pile-cunoştinţe-relaţii al procurării de alimente şi lucruri de strictă necesitate, ea ajunge să se simtă bine numai atunci când merge la coafor. Abia aici, lăsând bacşişuri grase, e "cineva". Coafeza îi spune, cu respect, "domnişoara doctoră".

După aceste pagini extrem de pregnante în regimul lor descriptiv-constatativ şi care îmi aduc aminte de jurnalul, de asemenea remarcabil, al Tiei Şerbănescu Femeia din fotografie, vin la rând dialogul dintre Gertrud B. şi Mariana Codruţ şi, respectiv, radiografia Sandei Cordoş, ambele foarte aplicate şi sistematice. Cu amintirile şi mărturisirile Gertrudei B. este atinsă şi tematica, specifică, a vieţii minoritarilor în lagărul comun. Cât am pierdut prin plecarea, mai ales după Revoluţie, a saşilor din România! Până să ajungă cu familia în Germania Federală, această robace, modestă şi serioasă profesoară de matematică a trecut prin toate etapele formării, într-o societate profund deformată, de sus în jos, în "era ticăloşilor". Confesiunea ei acoperă o perioadă mai veche: din anii '50, ai cartelelor pe puncte, şi până la stoparea liberalizării de la începutul epocii Ceauşescu. O viaţă austeră, teribil de sărăcăcioasă sub raportul confortului material, dar consistentă uman, plină sufleteşte şi moralmente de sentimentele femeii pentru familia şi micro-comunitatea ei. Intră acum în scenă, pe lângă femeia-ricşă, femeia-locomotivă: "Deseori, mă sculam la ora 4 pentru a corecta lucrările pentru care nu aveam timp ziua. Dimineaţa duceam copiii la grădiniţă. Fiind grăbită, îi luam de mână, să meargă mai repede. De multe ori, ajungeam să arăt ca o locomotivă, trăgând după mine mai mulţi copii, care se ţineau de mână cu copiii mei." (p. 116).

În textul Sandei Cordoş redescoperim deliciile vieţii de student, de proaspăt absolvent de Facultate şi de tânără mamă, la sfârşitul Epocii de Aur. Într-un mod economicos şi într-un stil sobru, autoarea pune o oglindă necruţătoare în faţa acelor ani de incredibilă degradare a vieţii - a supravieţuirii - în comunism. Bătrânii ieşiţi la 5 dimineaţa după pâine şi lapte, cu scăunele pliante pe care să se aşeze la cozile infernale, procurarea de oase afumate, văzută ca o mare victorie a familiei, dispariţia din comerţ a chibriturilor, brichetelor, şampoanelor, săpunului, rujurilor şi fardurilor, mizeria alergăturii disperate după un pachet de vată medicinală, stupiditatea "cazonă" a milităriei feminine pe timpul facultăţii: totul se arată şi se înlănţuie, în decăderea generală a unei ţări duse, în paranoicul discurs oficial, pe cele mai înalte culmi de civilizaţie şi progres. Finalul Sandei Cordoş, foarte bun, este interogativ la modul grav al lui Preda: "În 1989 m-am decis (deloc uşor) să aduc pe lume un copil. De ce-l aduceam? Ce se va întâmpla cu el? Dar cu mine? Cu un şir întreg de relaţii şi cadouri, urma să cumpăr cât mai multe luni de concediu medical, să rămân cât mai mult acasă, să nu mă întorc la postul meu din Covasna. Era de preferat să nu mă gândesc la asta. Aveam scutece, ceai de anason, iar afară începuse să se încălzească neaşteptat în acel miez de decembrie 1989. Pentru câteva luni, puteam să întorc spatele acelui viitor luminos de care îmi era atât de frică." (pp. 137-138).

Cu O zi din viaţa Alinei Viktorovna, contribuţia Alinei Radu, ne întoarcem de la etapa biografică a tinerei mame la cea, proaspătă şi simpatică, a elevei de liceu în anii '80. Textul are formă de jurnal, ca la Adriana Bittel, însă mai multe indicii semnalizează că autoarea şi-a inventat, aici, confesiunea diaristică, punându-şi pe obraji, ca pe o mască, vechea identitate adolescentină. Atât de bine intră ea în rol, încât bucata este una dintre cele mai reuşite ale antologiei. Pregătirile pentru un bairam se transformă într-un ceremonial complicat, în condiţii de pauperitate vestimentară socialistă. O pereche de blugi originali reprezintă un ideal intangibil pentru biata Alina Viktorovna, care trebuie să improvizeze din nimic o ţinută cât mai sexy. "CU CE MĂ ÎMBRAC DISEARĂ?" este întrebarea ei obsesivă, arătând, pe versantul ludic şi ironic al rememorării, cât de ştearsă, lipsită de culoare, cenuşiu-proletară devenise existenţa noastră înainte de 1989.

La antipodul Alinei Radu, Doina Ruşti ne duce, în Ginecologii mei, direct în horror-ul dictaturii, în acel ceauşism la puterea a doua care făcuse din "oamenii muncii" (muncitori, ţărani, intelectuali...) nişte animale de povară şi, totodată, nişte cobai în experimentul social. La 23 de ani, tânăra profesoară terorizată de un inspector şcolar cu mutră şi apucături de activist face cunoştinţă cu sistemul medical autohton, specialitatea Ginecologie. "Cloaca de disperare" a spitalului-abator în care femeile aşteaptă întâlnirea cu doctorul asistat de un securist (avortul e un delict grav, în epoca de care unii îşi amintesc azi cu duioşie) e miezul unei confesiuni dure, fără menajamente, ieşită dintr-o sensibilitate violată. Nu atât momentele consultaţiei sau ale operaţiei par teribile. Îngrozitoare este atitudinea doctorilor, a asistentelor, a cadrelor care veghează la natalitatea crescătoare a Republicii Socialiste România.

O ultimă surpriză plăcută e textul Simonei Sora, având acelaşi decor (spitalul), dar o miză şi o tonalitate complet diferite. Bibliotecile spitalelor mele demarează eseistic, pentru a ne duce, treptat, într-un no man's land real-oniric, cărtărescian în punctul de plecare, cu totul original în rest. La 18 ani proaspăt împliniţi, personajul feminin se trezeşte "având pe mână o sală de operaţii adevărată", de ortopedie-traumatologie. Ce se poate întâmpla în acest spaţiu "aseptic" pare să ţină de un livresc halucinant, de un fantastic parabolic al mizeriei şi suferinţei umane, cu efecte literare induse, bine preparate. Dar realitatea românească, vai!, bate ficţiunea universală. Nu mă îndoiesc că paginile Simonei Sora sunt - spre deosebire de cele semnate de Alina Radu - non-ficţionale. Iar dacă în alte domenii lucrurile s-au mai îmbunătăţit, s-au mai curăţat după Revoluţie, starea şi dotarea majorităţii spitalelor noastre au rămas aceleaşi. Ca şi episoadele Simonei Sora, scenele din Moartea domnului Lăzărescu sunt desprinse parcă nu dintr-un film artistic, ci dintr-un documentar.

Un documentar pe mari porţiuni familiar, dar nu mai puţin copleşitor, este chiar această antologie feminină, cu o varietate de registre, tonuri, experienţe, mărturii şi accente personale pe marginea anilor petrecuţi de ele în cea mai rea dintre lumile posibile.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer