Când şi-a dat seama că sifonăria de pe colţ a dispărut, Cristian "Igu" Vasile a construit LaTrecut.ro pentru a-şi găzdui copilăria.
Cristian Vasile, puţin obosit după o petrecere într-o fostă fabrică de ciocolată, priveşte atent un spaţiu gol de pe marginea unei străzi din Bucureşti. De aici - un colţ de stradă cu borduri înalte şi un copac stingher - a pornit tot. Sau, mai bine zis, de la ce nu mai este aici a pornit tot. De la o sifonărie. Mică - cu două trepte la intrare - ca o gheretă în care cu greu încăpeau doi clienţi.
Când era copil, Cristian urca des acele trepte cu patru sifoane după el ("Atâtea puteam să duc."). Erau sifoane vechi, din sticlă îmbrăcată în sârmă împletită, care se mai găsesc astăzi doar rătăcite în curţile bunicilor şi în expoziţii despre viaţa de zi cu zi sub comunism. Erau grele. Evident, până acasă golea jumătate de sifon. ("Ce gust de metal avea.")
De peste drum, chiar lângă gura de metrou care se deschide în parcul Titan, a dispărut Pamicom, o bodegă cu ofertă ieftină şi limitată ("bere, vodcă şi nu mai ştiu ce"), dar cu bănci orientate spre parc - bănci în care clienţii se adânceau relaxaţi. Copilului Cristian îi plăcea imaginea oamenilor tolăniţi pe băncile verzi. De fapt, imaginea din amintire îi place şi astăzi, când are 28 de ani.
Cristian - Igu pentru oamenii din online-ul românesc şi publicitate - a remarcat dispariţia tăcută a sifonăriei abia în 2006, în drum spre apartamentul părinţilor. A simţit regret, dar şi curiozitate - oare ce alte lucruri din copilăria lui de hoinar care ar fi stat "o viaţă" afară, la joacă, au mai dispărut?!
Şi-a amintit de treptele reci de ciment, de vecina de vizavi de la parter, care vindea borş, de apa cu gust dubios băută din ţevile cu robinet găsite în jurul blocului, de corcoduşe (mai ales cele roşii), de sertarul biroului pe marginea căruia desenase butoane pentru activităţi de genul du gunoiul, fă curat, noapte bună. I-a revenit şi amintirea mănuşilor întregi, cu un deget - făcute de bunica lui - de care zăpada se lipea ca o peliculă tare şi pe care le punea la uscat pe caloriferul din scara blocului. Dar şi mănuşile s-au pierdut şi, odată cu ele, firul narativ al copilăriei sale.
În martie, privind colţul gol de stradă unde fusese sifonăria, Igu şi-a propus un inventar al lucrurilor trecătoare, un efort conştient de a-şi reaminti unitar o copilărie fericită şi fără griji. Şi pentru că de pe vremea mănuşilor datează şi pasiunea lui pentru calculatoare (adevărul e că toate marile lui pasiuni din prezent vin din copilărie, inclusiv motocicleta şi fotografia), lui Igu i-a fost cel mai la îndemână să facă un blog. Restul este... latrecut.ro - "un blog colectiv cu amintiri din perioada comunistă legate de jucării, dulciuri, locuri, muzică, filme şi orice alt catalizator de amintiri".
Aşezat pe o saltea în mansarda din Cotroceni, acolo unde îşi are firma, Igu îşi sprijină capul pe braţ şi rezumă: "De fapt, asta este, am deschis LaTrecut pentru că mi-am uitat copilăria şi aveam nevoie de un efort colectiv să mi-o reamintesc".
LaTrecut a apărut pe 3 martie 2006, la 6:53 pm, la doar câteva zile după ce Igu a conştientizat dispariţia sifonăriei. Era un blog fără logo, fără cuvinte mari, într-o versiune care a rămas şi astăzi în beta. Şi printre primele postări se regăsesc două poze ale sifoanelor din sticlă îmbrăcată în sârmă împletită. Site-ul nu a avut domeniu propriu până de curând, iar printre lucrurile pe care Igu îşi doreşte să le facă la un moment dat se numără un logo şi o organizare mai bună. Totuşi, reacţia a fost instantanee - amintiri de la nostalgici au început să curgă de peste tot. Multe postări încep cu "Mai ţineţi minte...".
Extrapolând, LaTrecut este o colecţie deschisă a copilăriei româneşti în comunism şi tranziţie, formată din mii de texte şi fişiere foto, audio şi video trimise de nostalgici risipiţi prin toată lumea. Are în jur de 30.000 de vizitatori unici pe lună - de regulă cam aceiaşi - români din domenii şi profesii dintre cele mai variate, mulţi din străinătate, dar care au în comun ceva notabil - trecutul, punctat de obiectele vremii: sticla de sifon, guma Turbo, desenele animate bulgăreşti, roboţii construiţi din pachete goale de ţigări, soldăţeii din plastic. Pe scurt, obiecte familiare oricăruia dintre ei, cum ar fi cravata de pionier, dar care evocă amintiri specifice fiecăruia (în cazul cravatei, două pentru Igu: a fost făcut pionier în Parcul Carol; nu îi convenea deloc că trebuia să se trezească dimineaţa când afară era încă întuneric).
Nostalgia asociată comunismului nu este inedită în Europa de Sud-Est - peste tot în regiune s-au ivit cafenele, baruri şi magazine inspirate de liniile austere ale regimului. Brandurile comuniste au reapărut şi au succes comercial. Există din ce în ce mai multe filme, piese de teatru, expoziţii de artă şi discuţii libere despre comunism. În Germania, fenomenul are un cuvânt propriu - östalgie. În România, Muzeul Naţional de Istorie a găzduit în 2007 o expoziţie numită "Comunismul în România - 1945-1989", incluzând peştele de sticlă pe televizorul alb-negru şi programul Televiziunii de Stat la 25 decembrie 1989.
Sociologii grupează nostalgia în două categorii de vârstă. Pe de o parte, cea a bătrânilor, a celor care se înfiinţează iarnă de iarnă cu garoafe roşii la mormântul soţilor Ceauşescu. Ea se manifestă ca o tendinţă de a privi trecutul prin lentila prezentului, selectând elemente ale confortului care lipsesc - respect, ordine, stabilitate, pensii. Textul de faţă îşi propune să atingă un alt fel de nostalgie - cea a oamenilor care, ca Igu, erau copii în ultimii ani ai comunismului şi imediat după revoluţia din 1989; suficient de copii pentru a nu-şi aminti părţile negative, dar destul de maturi pentru a percepe schimbarea. Datele Institutului Naţional de Statistică arată că, în 2004, erau puţin sub 4,25 milioane de români cu vârste cuprinse între 24 şi 35 de ani, oameni care au în comun o copilărie comunistă întreruptă de revoluţie.
Printre ei sunt mulţi (cel puţin 30.000, dacă ar fi să luăm ca reper LaTrecut), care îşi revendică astăzi, fără vehemenţă, istoria şi un sens al locului care nu a fost niciodată al lor pentru că, după 1989, politica memoriei nu permitea menţionarea comunismului în context pozitiv. Generaţia respectivă vrea să-şi asume simbolurile copilăriei, dându-le semnificaţii noi şi integrându-le într-un sistem de valori prezent şi individual.
"Studenţii nostalgiei" spun că aceşti tineri, nu doresc reîntoarcerea comunismului. Dimpotrivă, ei sunt astăzi cei care curăţă societatea românească - votând, denunţând corupţia, informându-se. Dar au nevoie de reconstrucţia copilăriei pentru a-şi înţelege mai bine prezentul şi poate, într-o oarecare măsură, viitorul.
Totul pare să indice faptul că astăzi se poate vorbi (şi aminti) despre comunism fără patimă, fără polemică. Încet, trecutul începe să doară mai puţin şi românii par în cele din urmă gata să întoarcă pagina. (România a desecretizat arhivele regimului abia în 2005, cu mult în urma ţărilor vecine cu care împarte acelaşi trecut. Preşedintele Traian Băsescu a condamnat oficial crimele comunismului în 2006 pentru prima oară în istoria tranziţiei, iar Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului a depus în 2007 o sesizare penală împotriva a 210 foşti comandanţi ai închisorilor comuniste, sub acuzaţia de genocid.)
Puţine lucruri sugerează individualitatea nostalgiei mai mult decât povestea lui Viki, care a ajuns pe LaTrecut căutând reţeta fripturii de Turda, aparent o minune gastronomică pe care o gusta cu părinţii de câteva ori pe an într-un restaurant din Turda asemănător unui şopron ("Erau hălci mari de carne fierte în untură încinsă în nişte vase enorme"). Şase oameni au răspuns rugăminţii sale pe LaTrecut, oferind reţete care ar putea sau nu să fie ale fripturii respective.
"Ştii, când trece un miros pe lângă tine şi e atât de familiar, dar atât de departe, încerci să apuci mirosul ăla, să vezi de unde vine în memorie", spune Igu, care astăzi se bucură mai mult de poveştile trimise de oameni decât de obiectele redescoperite. "Când am dat drumul la site eram ca un burete care absorbea toată informaţia de genul ăsta. Deşi e clar că obiectele îţi spun mai multe lucruri deodată despre o anumită perioadă... acum mă bucură poveştile. Mă regăsesc şi în ale altora, dar nu neapărat, pentru că fiecare a avut drumul lui foarte subţire pe care şi-l aduce aminte, restul e destul de blurat."
Desigur, LaTrecut are parte şi de critici. Cea mai reprezentativă vine chiar de la prietena lui Igu, care nu înţelege cum se poate bucura de o perioadă nasoală, pe care unii vor să o uite. "Deci ea, clar, este printre cei care văd site-ul ca pe o incursiune în comunism, nu în copilărie", spune Igu. "Îşi aduce aminte în primul rând că i se oprea lumina şi ce chestie nasoală era că i s-a oprit lumina. Eu îmi aduc aminte că atunci când se oprea lumina aprindeam o lumânare şi jucam Nu te supăra, frate!"
Să vedem ce altceva îşi mai aminteşte Igu.
Este o după-amiază de octombrie şi stă să plouă. Vremea strânge puţin, dar încă nu taie. Igu e într-o plimbare pe străzile pe care a copilărit - un soi de vânătoare de amintiri. La o distanţă mică de parcul Titan, strada pe care a locuit, într-un apartament cu patru camere la etajul trei al unui bloc scund, este mărginită de copaci şi foarte liniştită. Oamenii sunt rari. Senzaţia este de duminică relaxată, aproape leneşă. Lui Igu îi plac momentele acestea aproape încremenite în timp. Îl fac să se simtă mai puţin grăbit. Viaţa lui se învârte în publicitate, web design, creare de identităţi şi branduri - o lume în viteză.
La colţul blocului în care a copilărit se vede motocicleta lui, o Suzuki GSR 600 din categoria Naked - "adică nu are carene şi i se văd motorul şi cadrul". Şi-a cumpărat-o în iunie 2006, dar şi-a dorit-o din copilărie. O prezintă "copilul meu" şi, în general, face tot posibilul să o ia cu el peste tot. A ajuns la motocicletă oarecum şi prin sporturi extreme - de la skateboarding la role la BMX. A încercat şi sporturi de iarnă, dar rămâne fan declarat al sporturilor de vară.
Şi pentru că a venit vorba, Igu îşi aminteşte că în faţa blocului său a stat ani de zile motocicleta unui vecin, care nu a mişcat-o niciodată. ("Cred că şi acum o are undeva, băgată la etaj.") Bunicul lui a avut două motociclete. Una dintre primele lui fotografii, pe care a şi postat-o pe blogul său dedicat motocicletelor, arată un Igu de nici trei ani, abia vizibil pe un monstru uriaş prin comparaţie (MZ ES250 - model 1956). Fotografia a fost făcută într-o zi însorită, dar nu caldă, pentru că Igu, un copil mic cu fruntea bombată şi obrajii rotunzi, poartă haine groase. Pare complet încântat de ceea ce i se întâmplă, iar mâna dreaptă e pe cheie.
Prea multe nu s-au schimbat pe strada pe care a copilărit, deşi a dispărut Gică, un câine bătrân şi galben din faţa blocului. "Pe ăştia nu îi cunosc", râde el pe drumul spre grădiniţă, uitându-se la nişte maidanezi. Ar mai fi şi gardurile care, spre neplăcerea lui, îngrădesc astăzi atât blocul, cât şi grădiniţa şi şcoala generală. Pe vremuri, în faţa blocului înconjurat de cireşi şi corcoduşi "era totul la liber, era gard viu şi treceai prin el fără nici o problemă". La şcoala generală erau tufe de trandafiri în care li se făceau periodic poze cu clasa.
Faţa lui Igu păstrează ceva din trăsăturile unui copil, mai ales când zâmbeşte. Cu toate acestea, fosta lui dirigintă din liceu trece la nici doi metri pe lângă el, fără să îl recunoască. Cu siguranţă nu mai este copilul firav de care povesteşte. De câţiva ani a renunţat şi la părul blond, moale, pe care trebuia să îl îmblânzească cu mult gel. Fără păr, partea din spate a scalpului este vizibil plată. Are o faţă angulară, iar privirea lui este prietenoasă, dar în acelaşi timp păzită, ca şi cum ar ţine câteva secrete numai pentru el. Este o figură foarte expresivă - se schimbă progresiv în timpul reconstrucţiei unei amintiri. Sifonăria s-a conturat încet - întâi colţul de stradă, treptele, tejgheaua, manetele, apoi s-a văzut pe sine, un copil slab şi blond, cu fruntea puţin bombată şi zâmbet larg.
Drumul de la bloc la grădiniţă se conturează şi el încet - întâi "uzina", o construcţie galbenă ciudată din faţa blocului, pe care se căţăra ceata lui de vreo 15 pitici. La o cotitură a drumului, ochii minţii desenează o gaşcă de obsedaţi de cornete ("Nu prea îţi doreai să treci pe aici"). Pe acelaşi drum a urmărit într-o seară până a obosit un OZN (de fapt, "un avion care clipocea"). O fereastră pe care cineva desenase pe vremuri planete şi rachete pentru copilul care locuia acolo. Terenul viran unde se încingeau partide de fotbal în fiecare zi. Goana după fluturi.
Imaginile se aglomerează la grădiniţă - pe vremuri gri, azi de un portocaliu puternic. "Descopeream tot felul de copaci, parcă eram pe alt continent... luna ursului, nu ştiu dacă există, dar aşa îi spuneam noi. Erau ca nişte boabe de cafea îmbrăcate într-un fel de blăniţă aşa... ştiu că erau dulci. Şi mai erau nişte teci de-astea ascuţite la capăt, foarte nasol, aruncau băieţii după fete şi le umpleau de vânătăi. Aveam un joc... era vară, ne făceam avioane din haine şi ştiu că eram toţi avioane, eram rachete, zburam prin curte."
Ceva mai încolo a dispărut o fabrică de beton, un întreg şantier în care îşi ridicau cazemate. Tot pe-aici a găsit odată o cheie de Dacia şi a deschis cu ea o grămadă de maşini.
Igu era "cel mai sociabil", mereu pus pe glume, niciodată serios. În şcoala generală îi plăcea geografia. În curtea din spatele şcolii era locul de joacă - leagăne şi tobogane de fier, gropiţa la care dădeau cu bani, dar şi teritoriul lui Japan, "unul dintre şmecheri, bătăuşul şcolii", care, da, semăna cu un japonez. Şi fetele.
"Aşa eram eu, îmi plăcea să ţintesc cât mai sus, vedeam care e cea mai dorită tipă din şcoală şi la ea mă duceam... o să sune aiurea expresia, da' le-am cam «avut» pe toate care erau mai tari aşa..." Zâmbind, Igu îşi îndreaptă degetul arătător către trei ferestre, fiecare corespunzând unei clase şi unei fete - Nicoleta, Mirela, Ana. "Cred că aşa le chema. Păcat că au pus gardul ăsta, nu-mi place, parcă e o puşcărie. Chiar aşa arată, ca o puşcărie."
Fiind nebun după calculatoare (primul, un CIP-03, şi l-a dorit după ce a văzut unul la unchiul său şi a rămas fascinat de combinaţiile de butoane), Igu a ales un liceu cu profil informatic. Nu are multe amintiri de povestit din acea perioadă, cu excepţia orelor de la care chiulea în favoarea baschetului.
"Am fost ceva mai puţin dornic de a creşte, cum voiau toţi adolescenţii... Ştii, abia aştept să fac 18 ani să iau carnet, abia aştept să fiu matur... Mie cred că îmi plăcea aşa cum eram şi mă comportam ca atare."
Elevul de liceu Cristian Vasile nu fuma, nu bea, nu înjura. "Chestia asta m-a făcut să fiu privit un pic altfel. Aveam prietenii mei, eram OK cu fetele, eram undeva la mijloc, dar nu eram chiar preferatul tuturor."
Revoluţia l-a prins pe Igu într-o Dacie albă, despre care memoria îi spune că ar fi putut fi ori a tatălui, ori a unchiului său. Era în drum spre bunici, care locuiau într-un sătuc la 60 de kilometri de Bucureşti, în judeţul Dâmboviţa, unde Igu şi-a petrecut multe vacanţe de vară. Din multe puncte de vedere, spune el, preferă acea parte din copilărie ("era totul mult mai sincer şi mai natural").
Pe lângă sat trece râul Argeş - Igu şi gaşca de la ţară mergeau vara pe mal cu oile vecinului. Beau lapte direct de la uger, prindeau cu mâna peşte şi scoici de râu. "Le desfăceam şi le prăjeam pe o tablă găsită pe acolo, aruncam nişte sare şi nişte usturoi pe ele şi făceam ce nici japonezii n-au văzut."
Dar în decembrie 1989, atmosfera în maşină era tensionată. Igu era cu sora lui şi cei doi fraţi mai mici. În faţă, adulţii, care consideraseră că la ţară ar fi mai sigur pentru copii, ascultau la radio ce se întâmpla în Bucureşti. Bunicii i-au pus într-o zi să se ascundă sub masă - Nicolae Ceauşescu fusese prins pe unul dintre drumurile de la Bucureşti către Târgovişte, drumuri care trec prin apropierea satului. Când s-a anunţat sfârşitul, Igu îşi aminteşte că a scos în curte clasoarele cu timbre comuniste şi le-a dat foc, fericit. În noaptea de Anul Nou, când au mers cu pluguşorul prin sat, în zare se auzeau bubuituri. În loc de colinde, copiii cântau Ole, Ole, Ceauşescu nu mai e!
Atât. Asta pentru că, peste toate evenimentele vremii, se suprapune copilăria. După revoluţie au apărut mai multe dulciuri. Şi cablul TV. Viaţa a mers repede înainte.
După liceu, la insistenţele tatălui, Igu s-a pregătit pentru Politehnică, deşi înclina mai mult spre artă şi fotografie. Întâmplarea a făcut ca Igu să pice admiterea, ceea ce a dus la dezamăgirea tatălui, parţial atenuată între timp de succesele lui Igu, dar şi de faptul că ceilalţi trei copii au mers la facultate.
Apoi viaţa a mers şi mai repede. Întors de la ţară, unde se refugiase pentru a-şi consuma propria supărare generată de admitere, Igu s-a angajat la un centru foto. (Tendinţa de a se plictisi repede şi căutarea continuă de nou l-au împins repede către alte locuri de muncă. Într-un interval destul de scurt, până şi-a creat firma proprie, Igu a schimbat şapte slujbe.) La centrul foto a început să îşi dezvolte pasiunea descoperită în copilărie, când îşi făcea de lucru cu aparatele de fotografiat ale tatălui său - un Smena şi un Kiev.
A urmat o şcoală de fotografie, a luat meditaţii de istoria artei şi de desen, dar s-a răzgândit în ultimul moment şi nu a mai dat admitere la facultatea de arte. Descoperise între timp grafica şi se angajase în departamentul de tehnoredactare de la Cronica Română. Atunci s-a născut Igu. De fapt, Iguana. Asta scria pe bluza pe care o purta în ziua în care i s-a cerut la Cronica Română să-şi facă o adresă de e-mail. A ales primul lucru pe care i-au căzut ochii. Pentru că nu îşi semna grafica, lumea a ajuns încet-încet să îl asocieze cu Iguana, apelativ scurtat la Igu când s-a angajat la firma de publicitate Headvertising. "Probabil că Iguana suna prea feminin."
"Igu... nu l-am creat intenţionat. A venit oarecum de la sine. Pe net îţi cam faci o a doua imagine... mai ales când am intrat eu, în '98-'99."
Ceva mai târziu, numele a primit şi o personalitate grafică - un personaj alb-negru construit pe fizionomia lui Cristian Vasile, dar cu părul destul de lung, neras şi cu o prezenţă impunătoare. "Într-o perioadă, foloseam Igu ca pe un personaj, ca pe un scut. L-am inventat pentru că aveam nevoie să ies în faţă mai cu nesimţire, aşa, iar eu eram genul care stă cuminte în banca lui, nu înjură, nu nimic. Igu în schimb era mai cu tupeu, ieşea în lumina reflectoarelor şi îi plăcea."
De ceva vreme, Igu a început să dea interviuri, să îi placă să vorbească unui anumit tip de public. În agenda lui urmează un concurs de design de bloguri, la care e în juriu, şi o conferinţă mai mare despre Internet în România.
Astăzi, Igu este un personaj notoriu în online-ul românesc. Are, printre multe altele, Feeder.ro - un site care trece în revistă evenimente alternative ce ţin de urban, sporturi extreme, muzică electronică, clubbing, concerte. Feeder, despre care s-a spus că ar fi agenţia de ştiri a naţiunii alternative, este unul dintre cele mai citite bloguri româneşti şi totodată primul care i-a adus autorului bani.
Dar apoi a dispărut sifonăria şi Cristian Vasile s-a întors şi a trecut şi el la treabă. Atunci s-a născut LaTrecut.
"Cristian Vasile era, este, unul cuminte care preferă să se retragă la ţară în nostalgii. Asta e mişto, Cristian Vasile e în LaTrecut mai degrabă, şi Igu e cu Feeder."
Despre cele două site-uri s-a spus că ar fi diametral opuse - trecut static vs. prezent/viitor agitat -, dar Igu nu le vede neapărat astfel. "În definitiv, ambele sunt despre oraş, într-un fel sau altul. Eu clar sunt aceeaşi persoană. Dar lumea mă percepe în două feluri diferite."
În cele din urmă, LaTrecut a reuşit poate mai mult decât scopul propus, acela de reamintire a copilăriei. A făcut şi puţină ordine în semnificaţiile prezentului. Cristian Vasile şi Igu sunt astăzi două laturi mai bine înţelese ale aceluiaşi întreg. "Am reuşit... să-mi astup găurile alea de memorie. Distingeam nişte chestii dar nu mai înţelegeam ce se întâmplase pe vremea aia. Probabil că într-un fel şi vroiam să uit. Eram subţirel, se luau ăştia de mine, au fost nişte segmente pe care am vrut să le uit şi se pare că am şi reuşit. LaTrecut mi-a umplut cam toate golurile. Mă bucur acum de amintirile astea. Acum le cam înţeleg, înainte erau frânturi."
La finalul acestei căutări, Igu a ajuns la concluzia că o parte din el va rămâne mereu ancorată în copilărie. Va urma ceva după redobândirea trecutului, dar acel ceva încă nu are contururi finite şi poate că nu va avea nicicând. "Eu vreau să îmi văd de drum în continuare, dar mă simt mai împlinit că ştiu de unde vin", spune el. "Merg de ceva vreme înspre maturitate, dar tot timpul îmi las acolo, în copilărie, un călcâi, dacă nu un picior, să mă pot întoarce oricând. Adică să nu intru în sistemul ăsta al maturilor atât de adânc, încât să fiu matur şi atât."
Ar trebui să fie de ajuns.