Pentru prima oară după atâţia ani, gimnastica feminină românească nu reuşeşte să transforme Olimpiada într-un succes răsunător. Am privit la televizor, vreme de câteva minute, întrecerea la individual compus. Americancele şi chinezoaicele se luptau pentru cele trei medalii - o luptă rece, care trecea de la momentele de detaşare cu ochii închişi ai lui Yang Yilin, la chipul marcat de ambiţie al Shawnei Johnson - model clasic de gimnastă americană care stârneşte antipatia.
Camerele co-producătorilor de la NBC treceau de la o sportivă la alta, urmărindu-le exerciţiile şi reacţiile. Înainte de ultimul schimb pe aparate, cele două românce, Nistor şi Izbaşa, urmau să evolueze la sărituri. Aparatul la care altădată aveam asigurată medalia de aur şi la care predecesoarele lor din Carpaţi au făcut istorie. Numai că, stupoare! Comentatoarea ne anunţă că nota de plecare a româncelor e undeva pe la 6 şi ceva (oricum, de când au schimbat sistemul de notare în gimnastică s-a dus naibii şi plăcerea de a urmări acest sport), prin urmare n-ar trebui să ne facem iluzii prea mari. Între două gimnaste de la sol - acolo se dădea bătălia finală pentru medalii - NBC-ul prinde o săritură de-a Sandrei Izbaşa. Nimic spectaculos - o aterizare uşor ezitantă, însă OK, apoi un zâmbet mirat dar încântat al Sandrei către antrenorul Forminte care se repede să o sărute pe obraji. Nota? Undeva pe la 14 şi ceva, adică esenţă de mediocru.
Când urmăream în trecut concursurile de gimnastică, mă enervau momentele intercalate în care sportive din Spania sau Brazilia erau prezentate cu exerciţii de umplutură, între "grandele" care concurau şi se băteau pentru medalii. Asta a fost senzaţia pe care am avut-o acum urmărind săritura Sandrei. S-a dus gimnastica pe apa Sâmbetei odată cu plecarea lui Belu şi orice explicaţie pe care încearcă să o dea unii (şi care, la urma-urmei, poate fi adevărată) - cu schimbarea codului de punctaj, cu generaţiile slabe de sportive - nu stau în picioare. Privim cu amărăciune cum podiumul gimnasticii feminine e invadat de alţii, privim medalia de bronz de la echipe ca pe un miracol în contextul actual şi ne gândim că în acest sport plin de sacrificii, adevăratul Sisif trebuie să fie antrenorul. Care, din păcate, a ales să privească olimpiada dintr-un fotoliu de birou, negându-şi prea devreme vocaţia şi mângâindu-şi cu nostalgie propriile succese care i-au transformat trecutul în legendă. Ce-i de făcut însă cu prezentul? Şi, mai ales, cu viitorul?
PS: Duminică, 17 august 2008, Sandra Izbaşa a câştigat medalia de aur la sol.