Poveste despre dragoste şi întuneric

Amos Oz (n. 1939) este romancier, eseist şi jurnalist israelian, în prezent şi profesor de literatură la Universitatea Ben Gurion din Beer Şeva. S-a născut la Ierusalim, părinţii săi fiind originari din Polonia şi Rusia. La cincisprezece ani se stabileşte în kibbutzul Hulda, unde o cunoaşte pe viitoarea sa soţie. Absolvă Facultatea de Filozofie a Universităţii Ebraice din Ierusalim, revenind în kibbutz unde va practica agricultura şi va preda la liceul local, vreme de treizeci de ani, până în anul 1986, când se stabileşte cu familia în oraşul Arad, aflat pe ţărmul Mării Moarte. Prima sa carte de povestiri, Where the Jackals Howl, apare în 1965, urmată fiind de romanul Elsewhere, Perhaps (1966). În 1967 luptă în Războiul de Şase Zile, iar în 1973 participă la Războiul de Yom Kippur. În 1968 publică romanul Soţul meu, Michael, care cunoaşte un succes răsunător. În 1971 apare volumul de povestiri Unto Death, în 1976 romanul The Hill of Evil Counsel (Brenner Prize for Literature), iar în 1982 A Perfect Peace. Cutia neagră (1987) primeşte Premiul Femina Étranger. În 1989 apare Să cunoşti o femeie, iar în 1991 Fima. Să nu pronunţi: noapte este publicat în 1994, urmat fiind de Pantera din subterane (1995), The Same Sea (1999), The Silence of Heaven: Agnon's Fear of God (2000), Poveste despre dragoste şi întuneric (2002) şi Suddenly in the Depth of the Forest (2005). Romanul Rhyming Life and Death (2007) se află în curs de traducere şi va apărea în colecţia "Raftul Denisei".

Printre numeroasele distincţii primite de Amos Oz se numără: Premiul Femina Étranger în 1988, Premiul Păcii (Germania) în 1992, Premiul Israel pentru literatură în 1998, Premiul Ovidius (România), Premiul Catalonia pentru literatură, ambele în 2004, premiul Goethe în 2005, Premiul Grinzane Cavour în 2007 şi Premiul Heinrich Heine (Germania) în 2008.

În Israelul de la jumătatea secolului XX, micul Amos îşi trăieşte anii copilăriei în mijlocul cărţilor, înconjurat de membrii familiei sale, cărturari autentici, care îi insuflă dorinţa de cunoaştere. Înzestrat cu o imaginaţie debordantă, autoclaustrându-se într-o fictivă cetate a cărţilor, copilul transfigurează întâmplările istoriei al cărei martor implicat este, transformând realitatea într-o poveste personală. Astfel, însăşi descoperirea lumii, primele zvâcniri ale inimii şi experienţe dureroase, cele dintâi sentimente de solidaritate sau prietenie capătă cu toate proporţii catastrofice, prin prisma micului Amos, a cărui natură hipersensibilă şi introspectivă îl anunţă de timpuriu pe marele scriitor care avea să devină. Acesta descoperă treptat farmecul unui Israel legendar, în care miticul şi realitatea se împletesc dând naştere celor mai frumoase poveşti.

Transfigurate într-o saga incitantă, evenimentele păstrează dramatismul perceput de copilul a cărui sensibilitate contrastează puternic cu neverosimilul celei mai tulburi perioade din istoria lumii.

Poveste despre dragoste şi întuneric a primit zece distincţii literare, printre care Premiul Goethe şi Premiul France Culture, fiind tradusă în peste douăzeci şi cinci de limbi. Ecranizarea din 2009 poartă semnătura regizoarei Natalie Portman.

"Un roman magistral scris, care se cere citit şi recitit cu voluptate." (Lire)

"O carte emoţionantă, obsedantă, dureroasă, de un umor contagios pe alocuri - cea mai bună carte a lui Amos Oz." (The New Republic)

"Amos Oz este autorul uneia dintre cele mai palpitante, mai intense şi mai emoţionante autobiografii ale lumii. Scriitura este complexă, curgătoare, aproape liturgică." (The Independent)

"Romanul naşterii unei familii, a unui popor şi a unei ţări, Poveste despre dragoste şi întuneric este deopotrivă romanul formării unui scriitor pentru care biblioteca este un spaţiu de o senzualitate extraordinară şi care îşi doreşte să devină el însuşi... o carte." (Le Point)

"Amos Oz se autoanalizează, se ridiculizează şi se dezvăluie pe de-a-ntregul, şi totuşi cititorul nu poate decât să-l îndrăgească - un truc ce face parte din arsenalul magic al scriitorului. Pe tot timpul lecturii suntem prizonierii acestui magician al cuvintelor, abil şi seducător." (Los Angeles Times)

În fiecare dintre aceste expediţii tanti Greta mă târa prin două-trei magazine de îmbrăcăminte, şi în fiecare îi plăcea să pună pe ea, să scoată şi să pună iar pe ea, în intimitatea unei cabine de probă, o mulţime de rochii frumoase şi o serie de fuste, bluze şi cămăşi de noapte minunate, şi un vraf de capoate viu colorate pe care le numea negligées. Odată a încercat chiar şi o blană: privirea din ochii chinuiţi ai vulpii ucise m-a îngrozit.

Chipul vulpii mi-a tulburat sufletul, pentru că arăta viclean şi în acelaşi timp sfâşietor de nefericit.

Încă o dată şi încă o dată se scufunda tanti Greta în cabina mică, de unde răsărea după ce păreau să fi trecut ani întregi.

Încă o dată şi încă o dată această Afrodită cu zâmbetul până la urechi se năştea din spumă, năpustindu-se de după draperie într-o şi mai fascinantă reîncarnare. De dragul meu, al vânzătorilor şi al celorlalţi cumpărători, se rotea pe călcâie de câteva ori în faţa oglinzii. În ciuda coapselor ei masive, îi plăcea să facă o piruetă cochetă şi ne întreba pe fiecare, pe rând, oare e potrivită pentru ea, oare o avantajează, nu cumva se bate cap în cap cu culoarea ochilor ei, oare cade bine, nu o face să arate grasă, nu cumva e cam banală, un pic cam îndrăzneaţă? În vremea asta faţa i se înroşea şi pentru că îi era ruşine că se înroşeşte, devenea pe dată şi mai roşie, acel roşu purpuriu, aproape vânăt.

În cele din urmă îi promitea cu mâna pe inimă vânzătorului sau vânzătoarei că aproape sigur se întoarce în aceeaşi zi, de fapt foarte repede, după prânz, pe la sfârşitul după-amiezii, după ce se mai uită şi prin alte magazine, cel mai târziu mâine.

Din câte îmi amintesc, niciodată nu se întorcea. Dimpotrivă, avea întotdeauna mare grijă să nu mai calce a doua oară prin acelaşi magazin înainte de a fi trecut câteva luni.

Şi nu cumpăra niciodată nimic. În orice caz, din toate excursiile în care am fost cu ea pe post de escortă, arbiter elegantiarum şi confident, se întorcea cu mâinile goale. Poate că nu avea destui bani. Poate că acele cabine de probă cu draperii din toate magazinele cu îmbrăcăminte femeiască ale Ierusalimului erau pentru tanti Greta ceea ce era pentru jerpelita prinţesă-păpuşă castelul vrăjitorului, pe care îl construiam pentru ea din cărămizi, la marginea rogojinii.

Până ce într-o zi, o zi de iarnă cu vânt puternic, cu mormane de frunze foşnitoare care se învârtejeau în lumina cenuşie, tanti Greta şi cu mine, mână-n mână, am ajuns la un magazin de îmbrăcăminte splendid şi mare, poate că pe una dintre străzile arabilor creştini. Ca de obicei, tanti Greta, încărcată cu un morman de capoate, cămăşi de noapte şi rochii viu colorate, a dispărut în cabina de probă, asta însă după ce mi-a dat un pupic lipicios şi m-a pus să o aştept pe un taburet de răchită din faţa singuraticei ei celule de detenţie, care era apărată de o draperie groasă. Acum promite-mi că nu pleci nicăieri, în nici un caz, Doamne fereşte, doar şezi aici şi mă aştepţi, şi mai ales nu vorbi cu vreun străin până ce iese iar tanti Greta, mai frumoasă ca oricând, şi dacă eşti cuminte o să capeţi o surpriză de la tanti Greta, ia ghici ce! Pe când şedeam şi o aşteptam, plin de tristeţe, însă ascultător, pe neaşteptate a trecut pe acolo o fetiţă cu paşi mărunţei, îmbrăcată ca de carnaval sau poate că doar împopoţonată. Era foarte tânără, dar mai în vârstă ca mine (aveam pe atunci trei ani şi jumătate ori poate aproape patru). O clipă mi s-a părut că îşi dăduse cu ruj, dar cum era cu putinţă? Şi îi făcuseră un fel de piept ca al femeilor, cu şanţ pe mijloc. Linia taliei şi a şoldurilor ei nu era de copil, ci ca o vioară. Am reuşit să văd pe picioruşele ei ciorapi de nailon cu dungă, care se terminau într-o pereche de pantofi roşii ascuţiţi şi cu tocul înalt. Nu mai văzusem niciodată o astfel de femeie-copil: prea mică pentru o femeie şi prea gătită pentru o copilă. Aşa că m-am ridicat, fascinat şi uluit, şi m-am luat după ea ca să mai văd o dată ce văzusem, sau mai degrabă ce nu văzusem, pentru că fata ţâşnise dinspre bara cu fuste din spatele meu şi trecuse pe lângă mine foarte repede. Voiam să o văd de aproape. Voiam ca ea să mă vadă pe mine. Voiam să fac sau să zic ceva care să o facă să mă bage în seamă: aveam deja un mic repertoriu care putea smulge strigăte de admiraţie de la adulţi şi vreo două care funcţionau de minune şi la copii, mai ales la fetiţe.

Fetiţa cea gătită a plutit lin printre şirurile de rafturi încărcate cu baloturi de ţesături şi a dispărut într-o trecere ca un tunel, străjuită pe ambele părţi de trunchiuri înalte de copaci cu ghirlande de rochii, cu crengile aproape rupte de povara frunzişului lor de ţesături viu colorate. În ciuda greutăţii lor, aceste trunchiuri puteau fi rotite cu o împingere uşoară.

Era o lume a femeilor, un labirint întunecat şi înmiresmat de cărări calde, un labirint profund şi seducător, mătăsos şi catifelat, care se ramifica în şi mai multe căi străjuite de rochii.

Mirosurile de lână, naftalină şi flanel se amestecau cu o urmă de arome nedefinite care pluteau printr-un desiş de rochii, pulovere, bluze şi fuste, eşarfe, şaluri, lenjerie, capoate şi tot soiul de corsete şi portjartiere, jupoane şi cămăşi de noapte, jachete cu bluze asortate, mantouri şi blănuri, în vreme ce mătasea foşnitoare se unduia ca o briză blândă.

Ici şi colo, cabine mici şi întunecate învăluite în draperii închise la culoare se căscau în calea mea. Ici şi colo, la capătul unui tunel şerpuit clipea un bec chior. Ici şi colo se deschideau tainice alei dosnice, alcovuri, cărări înguste şi întortocheate din junglă, mici nişe, camere de probă închise şi tot soiul de dulapuri, rafturi şi tejghele. Şi erau multe colţuri ascunse după paravane sau draperii groase.

Paşii copilei cu tocuri înalte erau foarte iuţi şi siguri, ti-ta-tac, ti-ta-tac (în înfierbântarea mea auzeam "la taifas, la taifas", sau, batjocoritor, "ţânc pitic, ţânc pitic"), deloc ai unei fetiţe, şi totuşi vedeam bine că e mai scundă decât mine. Am îndrăgit-o pe loc. Râvneam din toată fiinţa mea, cu orice preţ, să-i fac ochii să se deschidă larg de admiraţie.

Am iuţit pasul. Aproape că alergam după ea. Cu sufletul plin de basme cu prinţese pe care cavalerii ca mine galopează să le salveze din colţii balaurilor sau de farmecele vrăjitorilor răi, trebuia să o depăşesc, să mă uit bine la chipul acestei hamadriade, poate că să o salvez un pic, să răpun pentru ea un balaur sau doi, să-i dobândesc recunoştinţa veşnică. Mi-era teamă că o s-o pierd pe vecie în întunericul labirintului.

Dar n-aveam cum să ştiu dacă fata care îşi vedea cu atâta sprinteneală de calea ei şerpuită prin pădurea de haine observase sau nu că un cavaler temerar se aţinea pe urmele ei, lungindu-şi paşii cei mititei ca să nu rămână în urmă. Dacă da, de ce n-a dat nici un semn: nici măcar o dată nu s-a întâmplat să întoarcă spre mine capul sau să se uite în jur.

Brusc, micuţa zână s-a aplecat sub un pom rămuros cu haine de ploaie, l-a agitat încolo şi încoace şi pe dată a dispărut din faţa mea, înghiţită de frunzişul lui des.

Inundat de o bravură ce nu mă caracteriza, electrizat de cutezanţă cavalerească, m-am aruncat fără teamă după ea în desişul de ţesături şi, înotând împotriva curentului, mi-am croit drum prin grămada de veşminte foşnitoare. Şi aşa, în cele din urmă, gâfâind de emoţie, am ieşit - aproape poticnindu-mă - într-un fel de luminiş de pădure slab luminat. Aici am hotărât s-o aştept oricât va fi nevoie pe mica hamadriadă, ale cărei zgomote şi, într-adevăr, al cărei parfum îmi închipuiam că le pot percepe printre ramurile cele mai apropiate. Aveam să-mi risc viaţa luptând cu mâinile goale cu vrăjitorul care a închis-o în beciul lui. Aveam să înving monstrul, să sfărâm lanţurile de fier de la mâinile şi picioarele ei, să o eliberez, şi apoi să stau deoparte, cu capul plecat, cu modestie tăcută, şi să-mi aştept răsplata care nu avea să întârzie şi lacrimile ei de recunoştinţă, după care nu ştiam ce o să vină, dar ştiam că va veni negreşit şi mă va copleşi.

Era micuţă, ca un pui de găină, cu trupul fragil ca un băţ de chibrit, aproape un prunc; şi avea o cascadă de bucle castanii.

Şi pantofi roşii cu tocuri înalte. Şi o rochie de femeie, cu decolteu adânc, care dezvăluia un piept de femeie, cu şanţul dintre sânii unei femei adevărate. Şi avea buze late, vopsite într-un roşu ţipător.

Când mi-am adunat în sfârşit curajul să mă uit la faţa ei, o despicătură răutăcioasă, batjocoritoare, s-a ivit brusc între 256 buzele ei, un fel de zâmbet schimonosit şi veninos, care dezvelea dinţişori ascuţiţi printre care a sclipit deodată un incisiv din aur. Un strat gros de pudră împestriţat cu insule de roşu îi acoperea fruntea şi îi albea obrajii groaznici, care erau un pic traşi, scobiţi ca aceia ai unei vrăjitoare rele, ca şi cum şi-ar fi luat brusc chipul vulpii ucise, acel chip care păruse în acelaşi timp răutăcios şi sfâşietor de trist.

Acea copilă stranie, zâna cea iute de picior, nimfa fermecată pe care o urmărisem ca vrăjit de-a lungul şi de-a latul pădurii, nu era deloc copil. Nu era nici zână şi nici hamadriadă, ci o femeie aproape bătrână cu un aer sardonic. O pitică. O micuţă cocoşată. De aproape, faţa ei avea ceva dintr-o cioară cu ciocul încovoiat şi ochii ca mărgelele. Mie mi se părea înspăimântătoare, chircită, zbârcită, cu un gât bătrân plin de riduri şi mâini pe care le-a desfăcut deodată larg şi le-a întins spre mine, cu un hohot de râs gros, groaznic, ca o vrăjitoare care probabil încerca să mă atingă ca să mă prindă în capcană, cu degetele osoase, zbârcite, ca ghearele unei păsări de pradă.

Pe loc m-am întors şi am zbughit-o, cu răsuflarea tăiată, îngrozit, suspinând, am fugit, prea încremenit ca să strig, am fugit, ţipând înăuntrul meu, un ţipăt înăbuşit, ajutor, ajutaţi-mă, am fugit nebuneşte prin tunelele foşnitoare în întuneric, rătăcindu-mă, pierzându-mă din ce în ce mai mult în labirint. Niciodată până atunci sau de atunci încoace n-am mai simţit aşa groază. Descoperisem secretul cumplit că nu e copil, că e o vrăjitoare travestită în copil, şi acum n-o să mă mai lase să scap cu viaţă din pădurea ei întunecată.

Tot fugind am nimerit deodată la o intrare mică, cu o uşă de lemn care nu era nici deschisă, nici închisă, de fapt nu era o uşă de înălţime normală, ci o deschizătură joasă, ca a unei cuşti pentru câini. M-am târât înăuntru cu ultima răsuflare şi m-am ascuns acolo de vrăjitoare, blestemându-mă singur, de ce n-am închis după mine uşa ascunzişului? Dar eram paralizat de oroare, prea speriat ca să ies fie şi pentru o clipă din adăpostul meu, prea încremenit ca măcar să întind mâna şi să închid uşa din spatele meu.

Aşa că m-am ghemuit într-un colţ al acestei cuşti, care probabil că era doar un loc de depozitare, un fel de spaţiu triunghiular închis de sub o scară. Acolo, printre nişte nedesluşite tuburi de metal răsucite, lăzi care se sfărâmau şi teancuri de ţesături mucegăite, strâns în mine şi încovrigat ca un fetus, cu mâinile acoperindu-mi capul, cu capul înghesuit între genunchi, încercând să-mi şterg propria existenţă, să mă retrag în propriul pântec, am zăcut tremurând, transpirând, necutezând să respir, grijuliu să nu-mi scape nici măcar un chiţcăit, îngheţat de spaimă din cauza respiraţiei mele ca nişte foale, care avea să mă trădeze în curând, de vreme ce cu siguranţă se auzea de afară.

Mi s-a părut că aud în mai multe rânduri cum se apropie ţăcănitul tocurilor ei, "iudă mori, iudă mori, iudă mori", mă urmărea cu chipul ei de vulpe ucisă, iat-o acum, chiar deasupra mea, în orice clipă poate să mă prindă, să mă tragă afară, să mă atingă cu degete care la pipăit sunt ca de broască, să orbecăie după mine, să mă rănească, şi dintr-odată o să se ghemuiască deasupra mea, râzând cu dinţii ei ascuţiţi, şi o să-mi injecteze în sânge cine ştie ce vrajă îngrozitoare, ca să mă prefacă pe loc într-o vulpe ucisă. Sau în piatră.

După şapte ani a trecut pe acolo cineva. Cineva care lucra în magazin? Mi-am ţinut respiraţia şi mi-am încleştat pumnii.

Dar omul nu mi-a auzit inima bubuind. A trecut repede pe lângă cuşca mea şi din mers închizând uşa şi fără să vrea m-a închis înăuntru. Acum eram încuiat aici. Pe vecie. Într-un întuneric deplin. Pe fundul unui ocean paşnic, tăcut.

Nu mai fusesem în aşa întuneric până atunci, şi nici de atunci încolo. Nu era bezna nopţii, care de obicei este un întuneric albastru închis, în care poţi desluşi diferite licăriri, stele şi licurici, felinarele drumeţilor din depărtare, fereastra unei case, ici şi colo, şi orice punctează întunericul nopţii, în care poţi întotdeauna să călătoreşti de la un bloc de întuneric la altul cu ajutorul diferitelor licăriri, pâlpâiri şi sclipiri, şi întotdeauna poţi să încerci să bâjbâi prin întuneric după nişte umbre care sunt un pic mai întunecate decât noaptea însăşi.

Nu şi aici: eram pe fundul unei mări de cerneală.

Nici tăcerea nu era a nopţii, în care întotdeauna se aude în depărtare ritmul unei pompe, şi poţi auzi greierii şi un cor de broaşte, câini lătrând, motoare huruind slab, ţiuitul unui ţânţar, şi din când în când te străpunge urletul unui şacal.

Dar aici nu eram într-o noapte vie, palpitândă, de un purpuriu întunecat, eram încuiat în cel mai întunecat întuneric. Şi tăcerea tăcerilor mă învăluia aici, tăcerea pe care o găseşti doar pe fundul unei mări de cerneală.

Cât am stat acolo? N-a mai rămas nimeni care să ştie. Greta Gat a fost ucisă în asediul Ierusalimului evreiesc din 1948. Un ţintaş de elită din Legiunea Arabă, cu diagonală din piele neagră şi keffieh roşie, a tras cu precizie în ea dinspre Academia de Poliţie, care era pe linia de încetare a focului. Glonţul, după cum spun cei de la faţa locului, a intrat prin urechea stângă a lui tanti Greta şi i-a ieşit prin ochi. Până în ziua de azi, de câte ori încerc să-mi închipui cum arăta faţa ei, am coşmaruri cu un ochi scurs.

Nici nu am vreo posibilitate să stabilesc unde anume în Ierusalim era magazinul de îmbrăcăminte, cu mulţimea lui de labirinturi, peşteri şi cărări prin pădure, acum vreo şaizeci de ani.

Era un magazin arăbesc? Unul armenesc? Şi ce se află acum pe locul acela? Ce s-a întâmplat cu acele păduri şi tunelurile şerpuite? Şi cu alcovurile din spatele draperiilor, tejghelele şi toate cabinele de probă? Şi cuşca în care am fost îngropat de viu? Sau vrăjitoarea travestită în hamadriadă, pe care am urmărit-o şi de care am fugit apoi îngrozit? Ce s-a întâmplat cu prima dintre cele care m-au ispitit, care m-a atras în ascunzişul ei din pădure până ce m-am trezit în bârlogul ei tainic, în care a binevoit deodată să-mi arate chipul său, pe care cu o singură privire am reuşit să-l prefac într-o oroare, chipul unei vulpi ucise, în acelaşi timp răutăcios şi de o tristeţe disperată.

Poate că tanti Greta, când ea a catadicsit în sfârşit să iasă iar, strălucitoare, din acel limb, înveşmântată într-o rochie sclipitoare, s-a neliniştit că nu mă găseşte aşteptând-o în locul pe care mi-l stabilise, pe taburetul de răchită din faţa camerei de probă. Fără îndoială că s-a speriat şi faţa i s-a înroşit atât de tare, că a devenit aproape vânătă. Ce s-a întâmplat cu copilul? Aproape întotdeauna e un copil atât de demn de încredere şi de ascultător, un copil foarte prudent, deloc întreprinzător, nici măcar foarte curajos.

Trebuie să ne închipuim că la început tanti Greta a încercat să mă găsească singură: poate că îşi închipuia că băiatul a aşteptat şi a tot aşteptat până ce s-a plictisit şi acum se pare că se joacă de-a v-aţi ascunselea cu ea, ca să o pedepsească pentru că a lipsit atât de mult. Poate că secătura asta mică se ascunde aici, în spatele rafturilor? Nu? Sau aici, printre mantouri? Poate că stă şi se uită la manechinele de ceară ale unor fete pe jumătate dezbrăcate? Poate că se uită la lumea de afară prin vitrina magazinului? Sau pur şi simplu a găsit singur closetul? Sau un robinet, ca să bea un pic de apă? Un băiat isteţ, pe care te poţi baza, fără îndoială, numai că un pic cu capul în nori, zăpăcit, pierdut în tot soiul de visuri cu ochii deschişi, veşnic rătăcindu-se în tot felul de poveşti pe care i le spun eu sau pe care şi le spune singur. Poate că a ieşit totuşi pe stradă? Speriat că poate am uitat de el, încercând să găsească singur drumul spre casă? Şi dacă a apărut un necunoscut şi a întins mâna spre el şi i-a promis tot felul de lucruri minunate? Şi dacă băiatul s-a lăsat ademenit? Şi a plecat? Cu un străin? Pe măsură ce îi creştea neliniştea, tanti Greta n-a mai roşit, ci s-a albit toată şi a început să tremure, ca şi cum ar fi fost răcită. În cele din urmă cu siguranţă că a ridicat vocea, a izbucnit în plâns, şi toată lumea din magazin, vânzători şi clienţi, de-a valma, i-au sărit în ajutor şi au pornit să mă caute. Probabil că m-au strigat pe nume, au cercetat aleile labirintice ale magazinului, au căutat degeaba pe toate cărările pădurii. Şi pentru că se pare că era un magazin arăbesc, ne putem închipui că pâlcuri de copii doar un pic mai mari ca mine au fost chemate şi trimise ici şi colo să mă caute prin cartier, pe străduţele înguste, în puţuri, în crângul de măslini din apropiere, în curtea moscheii, pe pajiştea caprelor de pe coasta dealului, în pasajele care duceau în bazar.

Era acolo vreun telefon? Oare tanti Greta a sunat la farmacia domnului Heinemann de la colţul străzii Zephaniah? A reuşit sau nu să le dea părinţilor mei vestea cea cumplită? Se pare că nu, altfel părinţii mi-ar fi amintit-o mereu, ani la rând, la orice semn de neascultare ar fi pus pe tapet încă o reprezentaţie cu acea experienţă groaznică a pierderii şi jelirii, oricât de scurtă o fi fost ea, prin care copilul cel aiurit i-a făcut să treacă, şi cum într-o oră sau două aproape că au albit.

Îmi amintesc că nu am strigat acolo, în întunericul deplin.

N-am scos nici un sunet. N-am încercat să zgâlţâi uşa încuiată sau să bubui în ea cu pumnişorii mei, poate din cauză că încă mai tremuram de teama că vrăjitoarea cu chipul vulpii ucise încă mai amuşina pe acolo după mine. Îmi amintesc că teama a fost înlocuită acolo, pe fundul tăcutei mări de cerneală, de o blândeţe ciudată: a fi acolo era un pic ca şi cum m-aş fi cuibărit la căldură lângă mama sub o pătură de iarnă, în vreme ce rafale de vânt rece izbesc geamurile pe dinafară. Şi un pic ca şi cum m-aş fi prefăcut că sunt un copil surd şi orb. Şi un pic ca şi cum m-aş fi eliberat de ei toţi. Pe deplin.

Speram să mă găsească în curând şi să mă scoată de acolo.

Dar numai în curând, Nu imediat.

Aveam acolo chiar şi un obiect mic, solid, un fel de melc rotund de metal, neted şi plăcut la pipăit. Îmi încăpea perfect în palmă şi degetele mele vibrau când se închideau în jurul lui, îl pipăiau, îl dezmierdau, se strângeau un pic şi se desfăceau un pic, iar uneori trăgeau şi scoteau - doar un pic - capătul locatarului subţire şi mlădios dinăuntru precum capul unui melc care se iţeşte o clipă, curios, se arcuieşte într-o parte şi în alta şi pe dată se retrage în căsuţa lui.

Era o ruletă, o bandă subţire şi mlădioasă de oţel încovrigată într-o cutie metalică. M-am distrat cu acest melc multă vreme în întuneric, îl scoteam din teacă, trăgeam de el, îl întindeam, îi dădeam brusc drumul şi făceam şarpele de oţel să se năpustească înapoi în siguranţa bârlogului lui cu viteza fulgerului, până ce cutia îl trăgea cu totul înapoi în pântecele ei, primea toată lungimea lui şi răspundea cu o uşoară cutremurare finală, un clic înfiorat care îi era foarte plăcut mâinii mele ce o învăluia.

Şi iarăşi îl scoteam din teacă şi trăgeam, şi de data asta întindeam la maximum şarpele de oţel, trimiţându-l departe în adâncimea spaţiului întunecat, pipăind cu el ca să aflu capătul întunericului, ascultând pocniturile articulaţiilor lui delicate în vreme ce se întindea, iar capul i se îndepărta tot mai mult de cochilie. În cele din urmă îi îngăduiam să se întoarcă acasă treptat, eliberându-l doar un piculeţ şi stop, alt piculeţ şi stop, încercând să ghicesc - pentru că nu vedeam nimic, literalmente nimic - cât de multe pulsaţii pac-pac vor mai fi până să aud acel tlac hotărât al blocării finale, care însemna că şarpele a dispărut de la cap la coadă înapoi în pântecul din care îi îngăduisem să iasă.

Cum a ajuns brusc în posesia mea melcul cel bun? Nu-mi amintesc dacă l-am înşfăcat trecând pe lângă el, în călătoria mea de cavaler rătăcitor, într-una dintre meandrele labirintului, sau dacă degetele mele au dat peste el în cuşca aceea, după ce bolovanul fusese rostogolit înapoi ca să astupe gura mormântului meu.

Ne putem închipui fără să greşim că, după ce s-a gândit bine, tanti Greta a hotărât că ar fi mai bine din toate punctele de vedere, să nu le spună nimic părinţilor mei. Cu siguranţă că nu găsea nici un motiv ca să-i îngrijoreze după aceea, când totul s-a terminat cu bine. Poate că s-a temut că o vor considera o bonă pe care nu te poţi baza pe de-a-ntregul, şi astfel îşi va pierde o sursă de venituri modeste, dar regulate.

Între mine şi tanti Greta, povestea morţii şi învierii mele din magazinul de îmbrăcăminte arăbesc nu a fost pomenită niciodată, n-a fost nici măcar vreo aluzie. Nici măcar o ocheadă complice. Poate a nădăjduit ca amintirea să se şteargă cu timpul şi să ajungem amândoi să credem că n-a fost decât un vis urât.

Poate că a fost chiar un pic ruşinată de excursiile ei extravagante prin magazinele de îmbrăcăminte: după acea dimineaţă de iarnă nu m-a mai făcut niciodată complice la delict. Poate că a reuşit chiar, mulţumită mie, să se vindece întru câtva de dependenţa de rochii. După câteva săptămâni sau luni am fost luat de la tanti Greta şi trimis la grădiniţa doamnei Pnina, pe strada Zephaniah. Dar încă vreo câţiva ani am auzit slab, de departe, sunetul pianului lui tanti Greta, în amurg, un sunet stăruitor, singuratic, dincolo de zgomotele străzii.

Nu a fost vis. Visele se topesc cu timpul şi lasă locul altor vise, în vreme ce acea vrăjitoare pitică, acel copil bătrân, întruchipare a vulpii ucise, încă mai rânjeşte la mine cu dinţii ei ascuţiţi, printre care se vede un incisiv de aur.

Şi nu e doar vrăjitoarea: mai e şi melcul de metal pe care l-am adus din pădure, melcul pe care l-am ascuns de mama şi de tata şi pe care uneori, când eram singur, îndrăzneam să-l iau şi să mă joc cu el sub pătură, provocându-i erecţii lungi şi retrageri fulgerătoare în adâncimea bârlogului lui.

Un bărbat cu pielea de culoarea cafelei, cu pungi mari sub ochii blânzi, nici tânăr, nici bătrân, având în jurul gâtului un metru de croitorie verde şi alb, cu capetele spânzurându-i pe piept. Se mişca parcă obosit. Faţa lui cafenie era lată şi somnoroasă şi un zâmbet sfios a pâlpâit o clipă şi s-a stins sub mustaţa lui cenuşie şi moale. Bărbatul s-a aplecat deasupra mea şi mi-a spus ceva în arabă, ceva ce n-am înţeles, însă am tradus totuşi în cuvinte în inima mea: "Nu-ţi fie teamă, copile, nu-ţi mai fie teamă".

Îmi amintesc că salvatorul meu avea ochelari de citit pătraţi, cu rame cafenii, care nu se potriveau unui vânzător dintr-un magazin de îmbrăcăminte, ci mai degrabă, poate, unui tâmplar îndesat, în vârstă, care fredonează în vreme ce merge cu paşi târşâiţi, cu un muc de ţigară stins între buze şi o ruletă veche iţindu-i-se din buzunarul de la piept.

Bărbatul s-a uitat o vreme la mine, nu prin lentilele ochelarilor, care îi alunecaseră pe nas, ci peste ele, şi după ce m-a cercetat atent şi şi-a ascuns alt zâmbet sau umbra unui zâmbet sub mustaţa îngrijită a dat din cap pentru sine de două-trei ori şi apoi s-a întins şi mi-a luat mâna, care îmi îngheţase de teamă, între mâinile lui calde, ca şi cum ar fi încălzit un pui îngheţat, şi m-a scos din ungherul întunecat, m-a ridicat sus în aer şi m-a strâns destul de tare la piept, şi atunci am început să plâng.