Cooperativa Artistică de Producţie şi noua avangardă artistică

Nimeni, din cîte ştiu, n-a îndrăznit (încă) să le numească aşa, nici măcar în Occident, dar sînt tot mai multe şi reprezintă o (firavă încă) tendinţă de ultimă oră: colectivele de artişti, reunirea unor artişti din domenii diferite în colective de mici dimensiuni, asocierea şi reunirea lor sub titulaturi ca de trupe de muzică sau ca de ansambluri teatrale sau coregrafice, cu accente proletaroide. Tendinţa poate fi confirmată şi prin modul în care îşi formulează rubricile privind identitatea aplicanţilor diferitele stabilimente care acordă burse, stagii sau finanţări de proiecte artistice, care, alături de "numele artistului", au început să adauge, alternativ, şi "denumirea colectivului".

Nu este nimic ironic în titlul articolului de faţă. Astfel de "microcomunisme" artistice nu fac decît să "legalizeze" o situaţie de fapt deja banală în arta capitalistă contemporană, pe care teoreticianul Boris Groys a teoretizat-o, recent, deşi într-un sens cumva altul, privind însuşi statutul a ceea ce a încetat să se mai numească "operă" de artă, prin sintagma "auctorialitate multiplă". Artele se combină, artiştii se asociază pentru a lucra şi a produce împreună, integrat: nimic, deja, mai curent.

Şi totuşi, ceva cu totul nou îşi face apariţia. O nouă sinteză, o nouă alianţă, o nouă depăşire şi reformulare. Dincolo de faptul că astfel de asocieri privesc arte, pînă de curînd, individuale, precum artele vizuale, este vorba de deplasarea intereselor artiştilor, de cele mai multe reuniţi în astfel de C.A.P.-uri, şi a formelor de expresie ale artelor spre cercetarea ştiinţifică şi spre mediul de afaceri. Artiştii se reunesc, şi îşi reunesc artele, formulîndu-şi acţiunea sub forma unor concepte şi a unor proiecte integrate, care îşi propun să acţioneze, deocamdată nerăspicat, în locul şi ca sinteze "inefabile" ale tehno-ştiinţelor tradiţionale, vînzîndu-şi produsele asemenea unor institute de cercetare sui generis.

Forma conceptelor artistice, care prelungesc şi dezvoltă în nişte direcţii, iată, nebănuite conceptualismul de fond al artei contemporane, se apropie tot mai mult de forma conceptelor ştiinţifice. Artele de integrează unele cu altele şi, împreună, în societate depăşind artisticul propriu-zis, prin proiecte utilitare, de utilitate publică şi de urgenţă imediată.

Iniţiativele sînt deci, de cele mai multe ori, de ordin politic, vizînd economicul şi socialul la nivel global. Această nouă depăşire şi reintegrare a artei, acest nou mimetism simptomal al artei contemporane au lor pe fondul şi în contextul noii "mode" mondiale a discuţiilor privind macro-politicile de "dezvoltare durabilă", care, sub imboldul şi la presiunea proiectului şi chiar ale utopiei ecologiste, au început, din sînul ştiinţei economice înseşi - veritabilă revoluţie epistemologică a acesteia -, să depăşească perspectiva modernistă tradiţională privind dezvoltarea prin reformularea în termeni de capital a tot mai multe domenii, sectoare şi laturi ale umanului: după teoria "capitalului social", a cărui conceptualizare, deja clasică, i-a adus autorului ei, economistul (totuşi) neoclasic Gary Becker, premiul Nobel, economiştii teoretizează frenetic, de cîteva decenii încoace, "capitalul social", "capitalul cultural", "capitalul natural" etc., reuşind să impună această grilă pînă şi unor instituţii globale precum Fondul Monetar Internaţional sau Banca Mondială.

Neintenţionînd să intru, aici, în nişte detalii care depăşesc atît intenţia articolului de faţă, cît şi (cel puţin pentru moment) competenţele propriu-zise ale autorului lui, trebuie, totuşi, spus că această "revoluţie epistemologică" care, în ciuda multor rezistenţe, este pe cale de a schimba din temelii economia şi politica la nivel macro, sînt, cum se spune, "cu dus-întors". Deşi pare o extensie nepermisă a "imperialismului economicist", "capitalizarea" avansată a umanului poate duce la o salvare prin integrare a lui, cultura şi natura şi, în general, părţile considerate tradiţional ca "neproductive" şi chiar, pentru a hiperboliza, ca "părţi blestemate" ale umanului, încep să fie privite, brusc, într-o lumină mult mai favorabilă, ca adevărate motoare economice, fiind nu doar recunoscute şi integrate ancilar în procesele economice, ci fiind puse să producă efectiv beneficii, în primul rînd sociale, dar şi private: arta aduce bani, aceasta este ultima veste. Ceea ce poate conduce însă, în mod evident, la o salvare perversă a lor, altfel spus, la o denaturare de fond, printr-o nouă instrumentalizare politico-economică. Este ceea ce eu numesc "capitalismul cultural şi artistic". Dacă politicul şi economicul încep să recunoască bazele raţionale ale "economiei generale" aşa cum o numea, provocator, G. Bataille în Partea blestemată, dacă, altfel spus, capitalismul se auto-revoluţionează, această revoluţie nu trebuie, totuşi, lăsată doar în seama tehno-ştiinţelor şi a politicilor aservite capitalului, căci s-ar putea dovedi, ca întotdeauna în istorie, doar o strategie de putere.

În aceste condiţii, este normal ca artele să se simtă în acelaşi timp favorizate şi ameninţate, mirosind deopotrivă ocazia (şansa) şi primejdia istorice. Şi, prin urmare, refuză să rămînă doar la stadiul de obiecte şi de teme de discuţie, afirmîndu-şi deschis intenţia de a intra în joc ca subiecţi, ca parteneri de discuţie, reformulînd însăşi epistemologia ştiinţifico-politică.

Se poate, deci, vorbi de o nouă avangardă artistică. Depăşind opoziţionismul miştocăresc-deturnant şi "manifestaţionismul" "situaţionisto"-altermondialist care, deşi legitime şi, mai ales, necesare, nu mai sînt de mult creative şi reprezintă deja - atenţie, artişti români! - o inerţie, o modă depăşită, iar din punct de vedere al acţiunii politice, mai mult o complicitate spectaculară comodă şi lucrativă, artele încep să se ia, modest, în serios, şi intră în joc, încep să producă alternative conceptuale la nivel mare, afirmîndu-şi diferenţa prin însuşi modul de a conceptualiza problematicile "glocale". Dintre toate marile civilizaţii ale istoriei, modernitatea a fost singura care nu s-a lăsat integrată, sintetizată şi reprezentată simbolic de către artă, ci de către ştiinţă, care s-a dovedit, tocmai prin hiperbolizarea "raţionalismului" ei, cel puţin la fel de ruinătoare pe cît de benefică, ajungînd să-şi distrugă însuşi beneficiarul. Epoca integrării sub semnul ştiinţei se apropie, din fericire, de sfîrşit. Într-o societate sănătoasă, artele trebuie să fie cele care dau tonul, care imprimă mişcarea, care stabilesc articulaţiile, care "leagă" lucrurile. Altfel se atrofiază şi societatea, şi artele: ca acum.

Deşi foarte clare, lucrurile sînt, încă, la început. Arta reface atitudinea epistemologică a ştiinţei tradiţionale, nefăcînd, de fapt, decît să elibereze ştiinţa din instrumentalitatea ei economico-politică actuală. Artele eliberează ştiinţele din ancilaritatea dominării lor ca simple instrumente de dominaţie.

În final, drept exemple, cîteva denumiri de astfel de "C.A.P."-uri artistico-ştiinţifico-politice de ultimă generaţie: Bureau d\'hypothèses, Espace En Cours, Usine des Taillandiers, Mains d\'Oeuvres sau grupul Ars industrialis, format de către filosoful Bernard Stiegler. Termenii proletaroizi din aceste titulaturi nu fac decît să ilustreze (alt vast domeniu problematic actual de investigat) teoriile privind "capitalul imaterial" (de la A. Gorz pînă la Y. Moulier-Boutang), pe care le voi discuta cu altă ocazie şi în alt cadru.

Şi tot spre exemplificare, cîteva proiecte ale unui alt asemenea "C.A.P.", intitulat Société réaliste, care va organiza, la începutul lunii octombrie, în deschiderea Bienalei tinerilor artişti de la Bucureşti, un colocviu:

Marka: "Marka is the umbrella title under which Société Réaliste develops an enquiry about the relations between the objectual money and the specific history of geopolitical strategies inherited from Charlemagne. Starting from the etymological origin of the word marka, meaning sign of a frontier in Gotic language, that gave words such as march, margin, trademark, to mark, etc, this ongoing research tries to confrontate various range of signs through the historical constitution of the European empire, from its Carolingian militaristic conception to its contemporary economical shape."

EU Green Card Lottery: "To address the issue of global immigration management, Société Réaliste has devised a three-part project consisting of a website, a promotional campaign and a physical installation. The EU Green Card Lottery website mimics a very specific type of website - parasite websites - which exploit aspiring migrant workers hoping to apply for the American Green Card Lottery system. These sites encourage migrant candidates to apply to the U.S. State Department Lottery through them and pay for this service which is actually free. These parasite websites are designed to resemble official U.S. Sites complete with Star-Spangled Banner, bald eagle, statue of Liberty, etc., but are really just frauds - another component of the vast engine of the migration business. The EU Green Card Lottery promotional campaign drives people to the website. Usually displayed in various contexts, the physical installation is a meticulously created and totally fictional EU Green Card Lottery Registration Office. The idea is to stay as close as possible to what could be an official EU program, in order to engage with the main problems and principles of the generalized migration business."

Ponzi's: "PONZI'S is an application of the pyramidal scheme in the field of contemporary art. This project aims to be a tool for developing and integrating art to its background by converting it to a profitable activity for artists, art venues and audiences. Following this profit-making principle, in economic terms as well as ethical ones, Ponzi's allows to imagine new perspectives for contemporary art democratization and its higher adherence to social realities. Ponzi's is not only an art corporation: it is also a new attitude facing the social and economic responsibilities of the artist. Developed and finished in five exhibitions, Ponzi's has now the form of its explicitation."


Transitioners: "Transitioners is a trend design agency, specialized in political transitions. Transposing the principles of prospective design, generally used by professionals in the field of fashion, to the field of politics, Société Réaliste questions the revolution (transition?) as a central category for contemporary Western society. How can a democratic transition be produced? What is the role of design in the permanent conversion of political flux into mythology? How can the effect of an event on citizens be transformed into a controlled affect? Depending on present atmosphere, Transitioners defines the general climate, in which future social transformation movements will take place, in order to maximize their efficiency. By examining the evolution of revolution as a form, the project offers visual and semantic tools ready to be used by whoever wishes to: logotypes, color charts, lexical fields, etc."

Proiecte ironice, dar concepte globale, care "delirează" altfel "mondialul". Pliindu-se, într-un sens mimetic primar, non-reprezentaţional, pe dinamicile sociale actuale, ele introduc în modul ştiinţifico-politic tradiţional (fie şi postmodern) de a conceptualiza brutal, alienant raţional descrierea realităţii şi intervenţia în realitate, ele introduc flexibilitatea şi manualitatea artelor, tactilitatea lor generală ca verigă intermediară peste care, de obicei, atît politicul, cît şi economicul, într-un mod grosolan neadaptat, sar, producînd, în ciuda eventualelor bune intenţii, dezastre dincolo de perspectiva imediată. În ciuda raţionalismului ei, epistemologia ştiinţei şi a politicului nu vede dincolo de imediat, fiind oportunism pur. Artele introduc tocmai supleţea, reuşesc să apropie harta de teritoriu, în sensul nivelului mediu, între local şi global, între particular şi general, acolo unde ştiinţa politică îşi stabileşte de multă vreme, epistemologic, punctul critic, "gaura neagră", "pata oarbă". Ele acţionează, astfel, tocmai în sensul pragmatismului originar, aşa cum fusese el conceput de către Peirce înainte de a fi fost deturnat, ca retro-acţiune "triadizantă", "intermediantă", prin intermediul "semnelor interpretante".

Încă timidă, deplasarea post-reactivă a artei spre acţiunea politico-economică global şi ştiinţific "durabilă", devenirea ei întru cercetare merită urmărită, fie şi pentru că marchează o netă (re-)intelectualizare a artei şi o ieşire a ei din impasul "ejaculativ" (termenul îi aparţine creatorului pragmatismului şi al semioticii, acelaşi C.S. Peirce, care îl defineşte ca pe un stadiu zero al expresiei, "exprimînd doar sentimentul". Cînd o vom fi depăşit, ne vom da seama că faza actuală a artei contemporane este una pur sentimentală şi chiar doar senzitivă, marcată chiar de un anumit sămănătorism şi păşunism postmodernist: arte minore nu doar ca forme asumate de expresie - ceea ce este absolut legitim şi extrem de interesant -, ci ca anvergură intelectuală).

Însăşi tema BB3, a Bienalei Bucureşti de anul acesta, organizată de grupul (tandemul) Pavilion, cartografierea, a marcat (deşi nimeni n-a remarcat-o) această evoluţie a conceptualismului artei contemporane spre conceptualizarea (alter-)ştiinţifică şi spre acţiunea (meta-)politică vizînd "sustenabilitatea", ca depăşire a reactivismului şi a opoziţionismului care au transformat tot mai mult arta contemporană în ceea ce Ion Barbu numea "poezie leneşă" (chiar dacă se referea la "decorativistul" Arghezi).

Artişti români, vreţi să vă sincronizaţi? Aceasta este contemporaneitatea adevărată a artei: cercetarea.

Există, oricît n-ar vrea artiştii "ejaculativi" imediaţi, artă mare. Iar aceasta vrea să devină, tot mai mult, ştiinţă, numai astfel putînd spera să devină o artă majoră (în sens kantian), altfel spus o "artă liberală" de sine stătătoare, nedependentă de subvenţii şi de politicile culturale naţionale sau transnaţionale, o adevărată afacere socială aducătoare de independenţă. Chestiune valabilă şi pentru intelectualii dependenţi de toate puterile deodată, cu atît mai mult în contextul, încă incipient, al (re-)intelectualizării artelor.

Vremea şmecheriei generalizate şi a cuminţeniei intelectuale începe, sper, să apună. Pe ruinele aerelor şi a boemiei "bienalist"-"stradale" a formelor ei călduţe de expresie actuale, arta contemporană, radicalizîndu-şi conceptualismul, se neo-proletarizează, începînd să producă un capital imaterial tot mai substanţial: capitalismul, ca "orizont indepasabil" (aşa cum păruse, la un moment dat, marxismul pentru Sartre), nu poate fi lăsat să se "revoluţioneze" singur la infinit. A făcut-o, deja, în locul nostru şi pentru noi, vreme îndelungată, dar această "auto-revoluţie" s-a automatizat şi dă semne de oboseală, de sfîrşire, de lipsă de imaginaţie: se roteşte în gol. Politica, economia, ştiinţa merită salvate şi relansate artistic, printr-o nouă redefinire, mult mai ambiţioasă şi mai fină, a artei înseşi. Capitalismul automatizat dă tot mai multe rateuri şi produce tot mai mult accidente.

Mutaţia este şi una, deja, formală, marcînd ambiţia de depăşire a unui prag şi a unei scări, prin extinderea şi prin deteritorializarea ariei şi a capacităţii de implicare a artei, cu "armele" ei specifice. Instalaţiile artei îşi depăşesc statutul (totuşi) strict obiectual de exponate, devin instalaţii inter-instituţionale, montaje trans-disciplinare, asamblaje zonale, reţele de senzori de evidenţiere problematică, displayuri de diagnosticare in situ a simptomelor şi a evoluţiilor sociale, intervenţii cartografiant-decodificante în flux, atrăgînd în performanţele lor actori sociali dintre cei mai diverşi, asemenea unor "agenţii" transfrontaliere, şi modificînd, în felul acesta, înseşi modurile, deja "gramaticalizate", de manifestare ale societăţii civile, printr-o nouă "gramatică" a formelor de intervenţie civică şi de formulare a politicilor publice.

Din simplă replică decorativă, estetizantă, de loisir ("capitalizare" şi "productivizare" a timpului liber), aşa cum încă este, arta pare a fi hotărîtă să intre serios în joc la nivel "geo", introducîndu-şi instinctele şi creativitatea în modurile politico-economice înţepenite de problematizare a socialului în curs de globalizare. Căci globalizarea nu va reprezenta niciodată un termen final, ci va constitui cîmpul şi terenul unor fenomene şi al unor procese dinamice, de înfruntare şi de mutaţie permanentă. Globalizarea se trăieşte, din fericire, în moduri local diverse. Iar "local" nu mai înseamnă de mult doar "teritorial", ci "singular" şi "nodal", din diferite (unele neaşteptate) puncte de vedere. Globalizarea este şi un revelator şi un producător de probleme, care are nevoie de o artă devenită ea însăşi, din exponat (fie şi extra-convenţional), display social: mediu de vizibilizare şi de perceptibilizare a viului uman de un alt ordin şi de o altă calitate decît cele tehno-ştiinţifice, impersonal automatizate, de supraveghere şi de semnalizare, care nu fac decît să hiper-semiotizeze umanul, reducîndu-l la statutul de simple semnale (cel mai adesea de alarmă).