Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Eseu  Sageata  Evul Media

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Despre asamblaje (agenţii de dorinţă)


Bogdan Ghiu

07.09.2008
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Termenului de asamblaj, care reprezintă deja o dereritorializare a termenului "original" non-tiranic de agencement (Deleuze-Guattari), trebuie să-i adăugăm termenul de maşină. Este vorba, de fapt, de triada (care se împotriveşte "triangulării" oedipiene mama-tata-copilul) asamblaj-maşină-dorinţă.

Mai multe lucruri, de categorii şi chiar din regnuri şi din "lumi" diferite, încep la un moment dat să se "asambleze" virtual, să intre în asamblare, să formeze asamblaje în acelaşi timp punctuale (ocurenţiale, singulare), precare (efemere, temporare) şi infinite (proliferante), să "facă" maşină împreună, adică nu doar să funcţioneze, ci să producă, dovedindu-se productive doar împreună, ca maşini concretizate, actualizate ale "maşinilor abstracte" ale societăţii.

Tot timpul noi visăm să facem maşini şi cum şi cu cine să ne asamblăm nu doar pentru a funcţiona, ci pentru a produce dorinţă.

Ceea ce ne mînă este dorinţa.

Iar plăcerea asamblării este posibilitatea de a enunţa. Or, nu se poate enunţa decît în mod colectiv.

Ce mulţime, ce multitudine, ce "popor" eteroclit, dar ne-preexistent ca atare (nu în componentele sale, trebuie să realizăm (pentru că le visăm) pentru a putea să ne enunţăm?

Niciun asamblaj nu este necesar, nu este protetic, nu este suplementar, nu ţine locul şi nu completează (conform logicii derridiene a "suplementarităţii", care vorbeşte despre tehnica însăşi). Asamblajele, ca dorinţă de maşini, de maşinare şi chiar de maşinaţiune, depăşesc şi înglobează tehnica, constituie, tot în limbaj derridian, o arhi-tehnică, o arhi-teckne, iar tehnologicul hiper-dezvoltat de capitalismul tîrziu nu este decît o caricatură, o simulare a satisfacerii dorinţei de maşini, şi, deci, o neutralizare a ei prin saturare: o epuizare a virtualului prin supra-actualizarea lui, o preîntîmpinare a formării dorinţei şi a exprimării ei prin asamblaje maşinice de dorinţă.

Ne putem asambla pentru că trăim deja asamblaţi, ca asamblaje, şi, în acelaşi timp, putem produce asamblaje mereu noi tocmai pentru că niciun asamblaj nu ascultă de vreo necesitate, este pur contingent.

Prin asamblaje dezirante, noi producem subiectivitate, producem subiectivităţi: subiectivare fără subiect, sau, mai exact, subiectivare care transcende subiectul. A (te) asambla înseamnă a produce subiectivare.

De fapt, subiectivări, la plural: asamblări de dorinţă şi din dorinţă, asamblări şi bricolări productive produse de către dorinţă, avîndu-şi finalitatea în ele însele, nu în afara lor, în propria lor tranzitorialitate: fiinţe de trecere şi în trecere, êtres de passage. A fi "de passage".

Ne individualizăm plurimorf.

Termenul de individuaţie, pre-existent în psihanaliza freudiană, a fost teoretizat de către Gilbert Simondon, care l-a inspirat pe Deleuze şi, azi, pe un filosof critic a ceea ce el însuşi numeşte "capitalismul libidinal", Bernard Stiegler.

Simondon vorbeşte de "cîmpuri pre-individuale", de individuaţie ca proces infinit şi productiv, care nu poate fi niciodată stabil, stabilizat, terminal. În termenii lui Simondon, individuaţia este trans-individuare sau, altfel spus, sistem "meta-stabil".

Bernard Stiegler vorbeşte despre "economia capitalistă libidinală" care, preîntîmpinînd, prin ceea ce, în termeni de neuromarketing, se numeşte "customizarea" sau "personalizarea" produselor şi a serviciilor, apariţia dorinţelor libere, necontrolate, deteritorializante, saturînd dorinţa prin supra-satisfacerea ei, împiedică procesul fundamental al sublimării. El vorbeşte despre "dimensiunea din ce în ce mai estetică a capitalului": "capitalul a devenit, într-adevăr, din ce în ce mai estetic", capitalismul fiind cel care "fabrică modurile de viaţă ale indivizilor", "economia libidinală capitalistă" dovedindu-se astăzi "autodistructivă": "se ruinează pe ea însăşi".

Miza cea mare o constituie, prin urmare, DORINŢA: de-neutralizarea şi re-virtualizarea ei, deblocarea procesului de "sublimare", astăzi telescopat, imediatizat.

Iată de ce sînt importante asamblajele şi, mai ales, conştientizarea stării şi a practicii spontane de asamblare, pentru deblocarea şi ne-fixarea dorinţei.

Asamblajele artistice nu sînt stadii terminale, produse ale procesului de individuaţie, ci, pentru a-l parafraza şi, în acelaşi timp, pentru a-l completa pe Simondon, cîmpuri de (re)activare a dorinţei, cîmpuri de pre-individuare perpetuă: dorinţele nu trebuie să se regăsească, să conducă şi să se termine în produse, dorinţei nu-i corespunde produsul, ci procesul, procesualitatea, efemerul plurimorf.

Prin conştientizarea stării de asamblare perpetuă, contingentă, şi a practicilor spontan-colective de asamblare, noi nu facem, de fapt, altceva decît să încercăm să ne pre-individuăm perpetuu, să ne de-definitivăm, să ne im-producem pentru a relansa productivitatea dorinţei productive.

Asamblajele, deci, ca relansare a potenţialului infinit individualizant. Nu există indivizi, ca stadii terminale şi ca produse ale procesului de individuaţie, ci doar individuaţie ca proces infinit. Mai exact spus, nici nu se poate vorbi de individuaţie. Orice individuaţie autentică este o pre-individuaţie perpetuă.

Miza relansării "de-gramaticalizate" a dorinţei, a libidoului care este întotdeauna maşinic, nu sexual, este o miză politică.

Un asamblaj nu se termină niciodată şi este, în acelaşi timp, "fără lege", o ocurenţă unică. Asamblajele sînt în acelaşi timp infinite şi unice, singulare.


Homo curator

Pentru realizarea de asamblaje, este nevoie de curatori. Vorbind despre "auctorialitatea multiplă" a artelor actuale, Boris Groys remarcă această deplasare a artistului spre curator.

Ce este un curator? Un curator este un consumator activ, care îşi "asamblează" conceptual dorinţele.

În postmodernitate, postura esenţială, căci inevitabilă, este aceea de curator, de artist-curator, altfel spus, de consumator activ.

Producţia s-a automatizat, iar ştiinţele (devenite, toate, "ştiinţe umane", "umaniste", "despre om": nu mai există ştiinţe tari şi fundamentale, ci doar "ştiinţe ale omului") ne-au obiectivat, au extras (analitic) din noi, codificîndu-l (sintetic) şi impunîndu-ni-l (normativ), "Umanul", astfel încît cu toţii trebuie să devenim artişti-curatori, curatori de sine, verbul contemporan, aparent tehnic şi marginal, "a curatoria", regăsindu-şi familia de origine, aceea a verbului "a cura", semnificaţia "curei", adică aceea a anticei "griji de sine" şi "îngrijiri de sine" ca artă existenţială a producerii sinelui.

(Ne) asamblăm tot timpul pentru că asamblajele sînt tratamente.

Arhi-fenomenul contemporan al asamblării şi al producerii de sine ca asamblaje, prin asamblări artefactuale, afectează, în primul rînd, arhitectura, astfel încît nu este deloc o întîmplare dacă ne aflăm aici, întru asamblare şi între asamblaje, la iniţiativa unor arhitecţi şi a unei reviste de arhitectură.

Şi arhitectura (poate în primul rînd ea) se vede, azi, obligată să evolueze spre o curatoriere a spaţiilor deja construite (uneori chiar hiper-construite, ceea ce le face non-constructibile), este, tot mai mult, o arhitectură a stocării, care nu mai visează să de-construiască, ci încearcă să pre-construiască şi chiar să ne-construiască şi să sub-construiască (devenind, astfel, a-arhitectură sau chiar an-arhitectură), asamblînd construcţiile nu ca produse finite, ci, tot mai mult, sub formă (deleuzian-simondoniană) de cîmpuri de dorinţă permanent re-asamblabile, capabile să întreţină şi să menţină deschise procesele creative infinite şi infinit ocurenţiale, singularizabile, de individuaţie plurimorf-precară. Vechea "casă" s-a mutat pe individ, la purtător. Construcţia, deci, ca potenţial al construirii de sine.

La îndemnul lui Luca Piţu, aş fi putut să traduc, barbar-neologistic, agencement nu prin asamblaj, ci prin "agenţiere" sau prin "agentare".

Într-un asamblaj nu este vorba de materii sau de elemente inerte, ci de agenţi, un asamblaj este o reunire electiv-derizantă de agenţi, deci de elemente active care pot funcţiona non-necesar împreună pentru că pot foarte bine să funcţioneze şi separat, dar nu pot funcţiona separat decît pentru că sînt, deja, nişte asamblaje.

Orice asamblaj este o agenţie şi chiar o agentură. Pentru că nu trebuie să fim decît ceea ce nu putem fi, consumatori pasivi, preformaţi în înseşi dorinţele lor, în societatea actuală agenţii, adică elementele active, au devenit secreţi: agenţi secreţi.

Şi pentru că nu pot, sau nu îndrăznesc să traduc în scris agencement prin "agenţie" sau prin "agentură", o fac aici: asamblajele sînt agenţii de agenţi liberi, de oameni care înţeleg să se auto-creeze, chiar dacă ştiu că nicio creaţie nu este ex nihilo, adică fie şi din elemente pre-existente: ne creăm unii din alţii, din produsele şi din activităţile noastre dezirant-maşinice.

În capitalismul cultural şi artistic, care culturalizează şi patrimonializează în permanenţă creaţia, transformînd-o în marfă, agenţii nu pot exista decît în mod secret şi clandestin, ca agenturi.

Ceea ce asamblăm noi permanent, iar artele nu fac decît să ne dezvăluie că facem, sînt nişte maşini sociale, "alter"-sociale, dacă vreţi, în care socialitatea chiar funcţionează, în care societatea chiar merge şi în care dorim să ne "socializăm" cu tot şi cu toate, producînd, sub formă de asamblaje, situaţii de fiinţă non-preexistente, ne-date, cîmpuri de pre-individualizare active şi deschise: agenţii de subiectivare colectivă.

Subiectivări prin asamblare ale agenţilor secreţi de dorinţă din fiecare dintre noi, reuniţi punctual, efemer şi proliferant în agenţii a căror producţie constă în neîntrerupte maşinaţiuni sociale inevitabil clandestine, secrete inclusiv nouă înşine, în calitatea noastră de asamblaje de dorinţă şi de cîmpuri de pre-individuaţie.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer