Părăsim autodromul, oarecum deconcertaţi. Dar şi intrigaţi. Ce dumnezeu trage Naiba la sticle, din cisterna gospodăriei comunale? Chiar apă?
Neapărat, trebuie să anchetăm situaţia la faţa locului, drept care ne îndreptăm în direcţia indicată de Brişcă, spre baraca de tir. Însă deplasarea masivului nostru grup se petrece în condiţii extrem de complexe.
Populaţia bîlciului a sporit sensibil, aproape dublîndu-se, dacă nu chiar şi mai mult. Nenumăraţi oameni au venit direct de la lucru, să-şi facă aprovizionarea de iarnă. Însoţiţi de neveste, soacre, copii şi nepoţi, gineri şi nurori, naşi şi cumetri, şefii de familie vizitează fiecare baracă, fiecare stand al producătorilor sosiţi de la cîmpie, fiecare gheretă a Centrocoopului.
Bineînţeles, nimeni nu cumpără încă nimic, pînă nu dă un ocol complet al iarmarocului, pentru a depista varza cea mai frumoasă, cartofii cei mai mari, sfeclele cele mai dolofane.
Zeci de camioane, căruţe, dube şi alte mijloace de transport marfar continuă să invadeze bîlciul, sosind cu tone de roşii pentru bulion, gogonele pentru murături, aparate de radio şi televiziune, pînzeturi şi stofe, confecţii şi mezeluri, mere, pere şi nuci, din cele timpurii, biciclete, motorete, maşini de cusut şi de călcat, un imens magazin universal în aer liber.
Muntenii descinşi din părţile Ardealului, mari meşteri în prepararea afumăturilor, descarcă din desăgile lor şunci întregi cît roata unui "Trabant", hălci de slană dată cu boia şi afumată, cîrnaţi ruginii, groşi şi strălucind de grăsime, tobe şi cartaboşi, tot ce ne poate furniza porcul, cel mai drag prieten al omului în prag de iarnă.
Spre surprinderea mea, deşi sîntem ghiftuiţi ca nişte ţîfoi, observ în ochii unora din însoţitorii mei scînteieri din cele mai bizare. Că n-or fi rîmnind la cîrnaţuri şi slane!
Dar nu-i las pradă ispitelor, ci-i rog să silească la drum, deoarece avem toate şansele să-l pierdem pe Gulliver Naiba.
Totuşi, ni se ivesc în cale fel şi chip de drăcovenii, în jurul cărora lumea dă buluc, iar ţaţele nu se pot stăpîni a nu-mi pune întrebări interminabile, care duc toate la unul şi-acelaşi lucru, anume cum să facă să-şi încerce şi ele norocul la jocurile mecanice, dar de hazard.
La ghereta cu "bowling", cina Moşca şi fina Frusina îmi fac praf, pe puţin, vreo patruzeci de lei. Noroc că se-ncinge prea mult motorul agregatului şi responsabilul întrerupe distracţia, pînă se mai răceşte entuziasmul mulţimii.
- Măi copile, hai să mai stăm o ţîrîşică! - mă roagă ţaţa Catariţa. De ce să tragă numai ele la bile? Eu nu mi-s om?...
O conving să ne deplasăm mai departe, după ce-i promit o haltă la "pokerul mecanic".
Sinistră idee!
În clipa cînd zăresc aparatele, prietenii mei se instalează imediat la rînd. Iar după ce le dau monede de-un leu, pentru care a trebuit să schimb la casă o hîrtie de-o sută, încep să tragă cu toţii la "şaibă". Se bucură ca nişte copii, mai ales cînd le ies cîştiguri de doi lei, şase sau chiar zece.
Ca o culme, ţaţa Catariţa trage trei aşi şi agregatul începe să ţăcăne ca o mitralieră, turnînd în căuşul metalic cîştigul cel mare, de 200 de lei. După ce numărăm banii, constatăm unele defecţiuni în sistemul electronic al maşinii, deoarece găsim numai 182 monede.
- Îi jucăm pe toţi - strigă entuziasmată ţaţa Catariţa, împărţind cîştigul tuturor membrilor echipei, dar păstrîndu-şi pentru sine partea leului -, îi jucăm pe toţi, pînă-i sărăcim, fir-ar să fie ei de americani!
Milica Manzur, care joacă împreună cu Iermolai Bîc, dar pe banii mei şi-ai ţaţei Catariţa, trage cu schimbul de maneta diabolicei maşini. Din cînd în cînd, exclamă de ne ţiuie urechile:
- Am cîştigat! Am cîştigat şase lei! Formidabil! Mai dă-ne zece lei, nene maestrule, şi după aia plecăm!
Nea Gheorghe a lui Staragică joacă de unul singur. Concentrat, bagă leul şi priveşte încordat la figurile tabloului de cîştiguri. Se hotărăşte greu. Să scoată trei rigi sau trei dame? Nu vrea să pară lacom... În cele din urmă, se decide, înşfacă maneta cu amîndouă mîinile, ca pe-o coadă de baros, şi trage, icnind. Roata tamburului se-nvîrteşte zgomotos, parcă sărită de pe bile, iar cînd se înţepeneşte, Staragică răcneşte în culmea încîntării:
- Am ghicit-o! Ştiam că n-o să iasă nimic! Dar acum, îi nenorocesc, mai vîr un leu şi-mi scot toţi banii, treizeci de lei în cap!...
Ioana lui Colarete, femeie cu grija banului, îi dă cîte un leu lui Patruzec, să joace pentru ea. Bărbatul, încălzit de febra aurului, trage în disperare "la şaibă", convins că va da lovitura cea mare. Însă, de fiecare dată, dă cîte un leu.
Larma cea mai spectaculoasă are loc în jurul maşinii la care "lucrează" fina Frusina. Vajnica ţaţă a atras în preajmă-i majoritatea clienţilor din baraca hazardului. De cînd s-a îmbogăţit cu banii oferiţi de ţaţa Catariţa, nu se mai uită la leu. Introduce moneda, trage delicat, de parcă i-ar fi teamă să nu demoleze instalaţia, şi aşteaptă plăcuta rafală de mitralieră. Ţăcăne mecanismul atît de cumplit, încît mă întreb dacă fina Frusina mai are unde să-şi ţină monedele.
Deoarece mi-am terminat mărunţişul primit de la ţaţa Catariţa, mă îndrept şi eu spre ciorchinele de oameni adunaţi lîngă Frusina. Ovaţiile care izbucnesc, o dată cu sosirea mea, anunţă un nou cîştig:
- Iar a scos trei aşi!
- Şi mai înainte a tras de două ori cîte trei crai!
Dispozitivul ţăcăne în disperare, păcănind ca ţeava de eşapament a unei motociclete de curse.
După ce izbutesc să răzbat prin îngrămădeală, o-ntreb pe fina Frusina, cu gîndul să-i atrag atenţia că norocul e orb şi nu ţine cît lumea şi c-ar fi bine să-şi ia banii, să mai avem de unde plăti şi alte distracţii.
- Cît ai cîştigat, fină Frusino?
- Mult, tovarăşu creator! - gîfîie ea, fericită.
- Cît?
- Nu ştiu, că nu văd bine ce scrie acolo!
- Ai jucat înainte, fără să-ţi iei banii din căuş?
- Da. Ce să mai stau să-i număr... Lasă-i să se strîngă!...
În timp ce maşina ţăcăne, numărînd mecanic pînă la 200, atît cît se cuvine pentru cei trei aşi, mă plec să citesc suma înregistrată pe indicator. Paralizez. 650 lei!
- Gata, ţaţă Frusino! Ajunge! Să nu-l mîniem pe bunul Dumnezeu! Luăm banii şi plecăm... Ştii matale unde...
În acelaşi timp, se opreşte şi dispozitivul de zgomot. Îi cer ţaţei batista, care-i cît un prosop, să turnăm banii în ea, şi vîr mîna în bunkerul unde s-au adunat monedele. Numai să ţină batista, că trebuie să fie la vreo cinci kile de metal.
Mîna, însă, mi se înţepeneşte. Pentru că nu simte nimic metalic. Căuşul e gol, pustiu, vid...
Scandalul pe care-l provoacă fina Frusina e de groază. Responsabilul tremură gelatinos, încercînd să spună ceva.
- Unde-s banii mei, hoţule? - orăcăie fina Frusina.
- Dumneata ştii să citeşti? - reuşeşte în cele din urmă să îngaime bietul cetăţean.
- Cum să nu!
Nu pricep ce urmăreşte individul. Mă uit şi eu la tablou: trei aşi de toată frumuseţea!
Responsabilul, care mi-a urmărit direcţia privirii, mă atenţionează:
- Citeşte mai sus, dolofanule! Mai sus! Ce scrie acolo?
Fără să vreau, mă aud silabisind:
- De... fect... Defect!
Mi se face o milă cumplită de fina Frusina, dar şi de banii perduţi. Nu cei pe care ar fi trebuit să-i numere maşina, ci de monedele, multe, pe care le-a înghiţit.
Fina Frusina, nedumerită de tristeţea mea, mă întreabă blînd:
- Tovarăşu creator, ce s-a-ntîmplat? Am cîştigat prea mult şi nu-i voie? Sau nu mai are hodoroaga asta de melniţă bani?
A fost nevoie tot de intervenţia mea, care nu suport violenţele, să-l apăr pe responsabilul maşinilor de vindicta publică. Am reuşit, doar cu cîteva vînătăi la braţul stîng, să potolesc năvala mulţimii, ascunzîndu-l în spatele meu. Iar braţul vătămat era tot proprietatea mea.
Cînd am părăsit "pokerul mecanic", cu vreo patru lei din cei o sută, m-am gîndit că-i mult mai uman celălalt poker. Mai ales dacă nu-l joci pe bani, ci pe fasole. Dacă ai carte bună, te poţi alege şi cu-o cratiţă de iahnie...
La baraca "flipperelor", ne-am distrat mult mai frumos. Adică fără emoţiile unor cîştiguri datorate hazardului. Căci bani tot am dat. Dar din cealaltă hîrtie de-o sută. Şi tot în monede de-un leu. Însă ţaţa Catariţa, care nici nu vedea prea bine, dobîndise o asemenea îndemînare, încît nu mai vroia să părăsim localul, pînă ce nu va atinge suma de 100 000 puncte.
Noi, ceilalţi, care deşi vedeam perfect, mai cu ochelari sau fără, n-am reuşit decît s-atingem suta. Dar, de lei... Şi iar am plecat mai departe. Cu speranţa că, de astă dată, nu ne vom mai opri decît la hambarul cu puşti. Unde, dacă vom avea noroc, poate că-l vom surprinde pe domnul Gulliver Naiba în exerciţiul funcţiunilor sale magice, dar şi-n acelea, mai noi: deturnător de comori.
După-amiaza frumoasei zile de septembrie începe să se deterioreze. Ori din pricina îmbulzelii, ori din cauza aventurilor comise cu stomacurile supraîncărcate, simţim că ne topim de căldură. Timpul improbabil, aşa cum fusese prognosticat pentru întreaga lună, virează spre aspectul celor mai toride zile din iulie, cînd se înregistrează 36 de grade Celsius, în locul celor opt fronturi de ploi anunţate, dar care nu se prezentaseră.
Curg apele pe noi, de parcă am fi la baia de aburi. Batistele fiind de multă vreme transformate în biete otrepe şuroind de sudoare, sîntem siliţi să oprim, din zece în zece metri, la chioşcurile de răcoritoare. Care răcoritoare, gheaţa absentînd cu desăvîrşire, sînt un soi de ceaiuri calde, dar gazoase. Asta, în cazul fericit cînd mai există Pepsi, Ci-co sau alte improvizaţii locale, îmbuteliate.
Însă microgestionarii gheretelor, plini de iniţiativă precum şi de milă faţă de populaţia însetată, fabrică la faţa locului, din apă potabilă şi diverse siropuri inidentificabile, cele mai originale răcoritori. Absolut nenocive. Fără de care nu şi-ar mai putea economisi banii pentru o Dacie 1300.
Microgestionarii, nefiind străinaşi, ci recrutaţi din forţele locale, de pe la Cîmpina, Breaza sau Ploieşti, sînt cunoscuţi de-ai prietenilor noştri, domiciliaţi în Colţiilupchii.
Profit de împrejurare şi, la fiecare pahar băut, întreb mereu:
- Nu l-aţi zărit cumva pe Gulliver Naiba?
- Cum să nu! Adinenea a trecut pe la noi...
Din răspunsurile colectate la cel puţin cincisprezece chioşcuri, ar rezulta că Naiba îi dă o mînă de ajutor responsabilului cooperativei, Lae al lui Parşolea, care asigură aprovizionarea gheretelor, servindu-i drept curier itinerant.
Însă, de la alte zece tarabe, aflate în subzistenţa unor organe comerciale exterioare, aflăm că bătrînul se afla la baraca de tir.
Astfel, reuşim să fim complet derutaţi, însă şi cu încă o hîrtie de-o sută, "măritată". Sîntem mulţi, însetaţi şi dornici de informaţii detectivistice...
Pe măsură ce ne apropiem de baraca de tir, ne întîmpină rafale de împuşcături, din ce în ce mai intense.
- Ce de lume, omule! - se cruceşte verbal Iermolai Bîc.
Într-adevăr, mulţimea ce se-nghesuie în jurul "hambarului cu puşti" întrece orice aşteptări.
- Machea or mai fi locuri? - devine Geca Zbanţ neliniştit. Ce mă fac? Neapărat trebuie să pun mîna pe-o puşcă... Şi, dacă-i pe-acolo nenorocitul ăla de felcer de măsele, că trebuie să fie prin preajma bătrînului Naiba, îl împuşc...
- Stai blînd, măi Geca - îl liniştesc eu -, nu-s puşti cu gloanţe, ci c-un fel de ace mai groase... Geca Leoveanu-Zbanţ nu-şi pierde curajul, pentru că mă bate pe umăr prietenos, de-mi simt articulaţia dislocîndu-se, şi mă asigură: - Şi ce crezi tălică, maestre, c-o să steie rău cu vreo cîteva ace dintr-ăstea în fund?
(va urma)