Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Proză scurtă  Sageata  CompletAbil

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Prin pădurea plaiului


Manu Anghelescu, Maria Balabas

22.09.2008
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
"Am încercat să-l contactez pe Christos dar era într-o şedinţă". Prima chestiune care îmi atrage atenţia într-un cadru cu monitoare şi birouri, după un drum prin ploaie, într-o camionetă de melc transcendental. Era vorba de o şedinţă cu greci şi americani.

La Plai am venit pregătiţi să cântăm... ne pregătisem intens, condus 10 ore, muzică în stil King Crimson, Can, Schulze... Klaus maria Schulze. Da...

Era prima noastră cântare în alt spaţiu decât apartamentul nostru de la etajul 10, plin cu vecini strigători la cer sau la noi, după anumite ore lipsite de fumul somnului.


De la orezul bio din grădina unui Eden imperial şi beethovenian, pe care de data asta nu-l mai asimilez fără să-mi pun întrebări, până la crochetele cu caviar şi sos de mentă din hotelul galactic, săptămâna asta a fost un ierbar profan. Din gust în crustă şi din ritm în atimp, o societate este indicat a se cunoaşte din faşa suburbiilor până la aberaţia luxurilor inutile.

Prima seară ne-a prins conducând cuviincios nişte pungi de plastic pline cu cabluri prin pădurea cea plină de plai. Eram foarte serioşi în acţiunea noastră cam confuză şi cumva, ciudată, de a "ne, hmm, aduce instrumentele la scenă"... ajunşi acolo, ne-am panicat brusc când a venit mixerul. Ideile mele pline de muzică s-au spulberat instant în faţa unei cutii mici şi pline de butoane... habar n-aveam cum ar fi ca microfoanele să intre în respectivele mufe şi cum ar fi ca toate butoanele să funcţioneze în spiritul înalt al artei noastre.

Mai exact, individual şi strict personal, mi se pare că nu am ştiut şi nu vom învăţa niciodată, ca rasă, să spunem NU atunci când depăşim o limită a acelui simţ care mai păstrează o dâră de sacru şi care ne dă toate semnalele de care avem nevoie pentru a ieşi din rutinele de care tot noi ne plângem. O dependenţă care creează frustrare nu este sănătos a fi ignorată.

Mda... în faţa scenei alţi artişti pregăteau o poveste jongleristică... noi ne vedeam de întunericul nostru silenţios şi, dintr-o dată, când eram mai porniţi ca niciodată să cântăm (mixerul era încă un mister, monitoarele păreau să fie o portiţă de scăpare, restul...) vine rezolvarea: organizatoarea sună şi spune "îmi pare rău, arta trebuie să aştepte, mâine, doar mâine puteţi cânta, ce să vă fac, dj-ii lalalalaaa, voi alalhalal, lasă că mâine o să fie frumos, vă aducem şi microfoane, vă aducem şi mixerul, vă aducem, hai plecaţi şi voi..."

De la spectacolul de mimă din acelaşi restaurant unde mâncarea se iroseşte pe bani grei în timp ce nimeni nu vede nici cu ce se hrăneşte din plictiseală, nici ce se joacă pe scenă pe post de desert mimetic, până la ceaiul verde care clocoteşte a Zen pe primusul locului stabil din peisajul în continuă metamorfozare. De la caniculă la muson, de la conferinţe de presă, pungi cu ceşti de sisteme sanitare informatizate, foi goale dar branduite, pliculeţe de zaharină, leduri wireless, laptopuri suspendate, la saci de dormit, mămăligă cu curry, pantaloni petrecuţi, şosete croşetate de tibetani refugiaţi, tricouri de căpătat, beedes şi viniluri de ascultat pe cer întunecat. Vă plac extremele poate la fel de mult ca şi mie. Dar ştiu că nu poate ţine mult această joacă cu artificiile, mai ales când cârpeala începe să-şi dezvăluie vidurile.

Aşa că ne-am întors puţin mofluzi la maşină, din nou cu pungile pline cu boluri cântătoare nepaleze, cu efecte de chitară, pedale, narghilele leleleeee...

Na, că a venit şi a doua seară, seara cea de sâmbătă cântătoare. Prin pădurea plaiului, plimbam pungile. Plimbam posibilităţile de sunet. Ne plimbam pe noi înşine şi după-amiezile noastre înfocate pline cu Alice, Ghilgameş, Confucius, Haiku, verbe în latină şi rock'n'roll. Plimbam experimentul nostru social-sonor aşa cum probabil, înaintea noastră, strămoşii din muzeul satului purtau colacii din poartă în poartă.


Îmi vreau focusul înapoi. Îmi vreau chilia intactă, fără ferestre care să-mi dea senzaţia de libertate. Ca şi colegul călător, vreau înapoi în închisoare, în ashrám, în mânăstire, în apartamentul încuiat pe dinăuntru. Ca şi copii care nu au ieşit niciodată din pântecul tapetat cu promisiuni. Retragerea, reducerea, minimalizarea, izolarea. Dar parcă asta urmează după fiecare utilizare acidă de energie care mai bine să o iroseşti aşa decât să contribui la crearea de noi găuri negre, bombe atomice, anunţuri publicitare, maşinării care îţi dau trăiri de control şi idei de Superstar, ca Jesus Christ şi the Bright Side of Life.

Lângă scenă am aflat. Microfoanele vor veni. Să termine numai, Mariza, şi vin repede... da' mai mult de o oră n-aveţi cum cânta. Pleacă băieţii înapoi acasă şi voi rămâneţi cu vocile în suspensia inexistenţei amplificării.

Zicem "sigur"... noi oricum improvizăm. Timpul, lumina, sunetul, noi... improvizaţie, fără plan, fără scheme. Aveam, ce-i drept, nişte cărţi. Confucius. Wagner. Rock şi roll...

Înaintea noastră, iar jonglerie. 10 minute. Urmăm noi.

În fugă urcăm febril microfoane, clapă, chitară, boluri, tobiţe, muzicuţe, trepiede, scaune verzi de plastic, frontale, stingem reflectoarele începem să cântăm, mi-e puţin greu pe scaunul cam prea jos, mi-e cam frig cu două pulovere, mihai din spate, stă cu spatele la tot, cântă spaţial la chitară, îl aud pe lucri cum intervine la muzicuţă, mă ridic în picioare, zic la pian, vântul începe să bată, la bongosuri mircea spicy mircea, la voce io, la frontală tot eu, la clapă mihai, la sintagme vremea şi la muzică cineva necunoscut schimba registre şi tonuri şi gestică, aşa cum se practică în lumea asta a sunetelor cum ne-nţelegem noi să curgem unul din celălalt şi împreună aşa a fost şi cu performanceul, nu mai ţin minte foarte multe lucruri, ştiu că la un moment dat mihai m-a prins de picior şi a zis 2 minute ce să mai spun, cum să termini un ritm aşa repede, am pus o pedală, un cluster, am mai auzit de pe fundal un icnet muzicuţist şi

s-a cam terminat, băieţi.

În cinci minute microfoanele dispăruseră, pungile se umpluseră la loc cu relicve de electricitate, istorie şi sunet, noi mai comentam cu pădurarii care înduraseră frigul să ne asculte, am fumat un fum şi o stea noroasă, ne-am cărat pungile înapoi prin urzici şi...


... ca să închei în mod circular. Nu Christos era în şedinţă ci mintea mea. În vecii vecilor, Inch Allah. Cu Shiva online, pe săptămâna viitoare. A bientôt, Jah bless ya all...
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer