Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Dialoguri  Sageata  Interviuri

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Nu mai cred în teatre în care există culise!


Gina Şerbănescu, un interviu cu Istvan Teglas

26.09.2008
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Nume: Istvan Teglas
Profesie: actor, performer
Data naşterii: 11.10.1981
2000-2004 Universitatea de Artă Teatrală - actorie (Târgu-Mureş)
2004-2005 Teatrul de Stat - actor (Timişoara)
2005-2006 Studioul M - teatru experimental - actor, dansator (Sf. Gheorghe)
2006 Freelancer

Spectacole (cele mai importante):
Evantaiul, de Carlo Goldoni, regia: Csaba Kiss - Teatrul Studio, Budapesta (Ungaria)
Paraziţii, de Marius von Mayenburg, regia: Sorin Militaru - Teatrul 74, Târgu-Mureş
Dokk, adaptare după Woyzeck de Georg Büchner, regia: Peter Uray - Teatrul de Miscare Panboro, Budapesta (Ungaria)
Free, adaptare după Pana de automobil de Friedrich Dürrenmatt, regia: Florin Vidamski - Studioul M, Sf. Gheorghe
Povestiri din oraşul invizibil, spectacol de mişcare, regia: Vava Ştefănescu - Teatrul Studio Figura, Gheorghieni
Bal, spectacol de teatru dans, regia: Yvette Bozsik (Ungaria)- Teatrul Naţional de Operetă, Bucureşti
O vară fierbinte pe Iza, regia: Mihai Măniuţiu, coregrafia: Vava Ştefănescu - Teatrul Naţional, Cluj Napoca
Logodna, spectacol experimental, regia: Anca Mihuţ, Opera Naţională, Bucureşti
Urban Kiss, spectacol de teatru-dans, regia şi coregrafia: Răzvan Mazilu, Teatrul Naţional de Operetă
Corp şi anti-Corp, spectacol de mişcare, regia şi coregrafia: Andreea Novac

Pentru un interviu, se impune de obicei un chapeau de prezentare... Pentru Istvan nu se poate "întreprinde" această metodă tradiţională, pentru că el scapă tiparelor într-un mod nu întotdeauna comod. Într-o lume populată cu prea mulţi actori care nu ştiu adesea ce ar putea face în scenă cu corpul lor, Istvan este un actor (cu diplomă de actor!) care abordează dansul cu mai mult talent decât unii dansatori profesionişti (adică tot cu diplomă!). Fie că l-am văzut în O vară fierbinte pe Iza (coregrafia Vava Ştefănescu), Urban Kiss (coregrafia Răzvan Mazilu), Corp şi anti-Corp (coregrafia Andreea Novac), Istvan Teglas mi-a inspirat o sinteză aproape perfectă între esenţa artei actorului (constând într-o sinceritate dată de extragerea celui mai potrivit sens al cuvintelor complet interiorizate) şi materializarea mesajului în corp. Eu cred că cea mai bună prezentare a lui Istvan aparţine unui amic de al meu care, necunoscând background-ul lui Istvan (şi crezând, desigur, că e dansator profesionist şi, sincer, nici nu era prea greu), mă întreabă în timpul recentului spectacol al lui Chris Simion, Călătoria, văzându-l pe Istvan dansând şi rostind textul piesei adaptate după "Pescăruşul Jonathan Livingstone": "Istvan e şi actor?"

Gina Şerbănescu: Când ai jucat prima oară un rol?
Istvan Teglas: La un bal mascat în clasa a doua... Am jucat rolul unui lup... De fapt, costumul era pentru altcineva, dar am făcut eu în aşa fel încât să fie al meu...

G.Ş.: Şi cum ai ajuns să dai la teatru?
I.T.: Până în clasa a zecea nici nu m-am gândit să fac asta... Nu aveam nici o legătură cu teatrul, ci mai mult cu dansul, căci dansez de când mă ştiu. Dansul funcţiona pentru mine ca o terapie, ceea ce se întâmplă şi acum, nu dansez doar de dragul artei, ci şi pentru a elimina tot ce e negativ în mine. O profesoară de-a mea, care a fost un fel de mentor pentru mine, m-a stimulat să dau la teatru... Cu dansul nu prea aveam în ce direcţie să o iau, aveam deja 17 ani, la şcoala de balet nu voisem să merg sub nici o formă... Şi cum nu mă pricepeam la nimic, am zis să mă duc la teatru. Până sa ajung la teatru nu eram bun la nimic în mod special... Aveam, desigur, multe idei, scriam poezie, mă mişcam în zona artei, dar nu eram realmente bun în ceva, cel puţin aşa credeam, nu simţeam că mă regăsesc în ceva... Pe de altă parte nimeni nu avea prea multă încredere că aş putea face realmente ceva, pentru că treceam probabil drept un tip ciudat şi cam atât... Deci, mă hotărâsem să dau la teatru, dar când am terminat liceul, mi-am dat seama că eu nu întruneam cerinţele impuse de examenul la actorie şi m-am gândit să renunţ... Dar tot acolo am ajuns, dintr-un singur motiv: nu aveam ce altceva să fac... La examen m-am dus ca un om care nu are ce să piardă şi care, graţie acestui fapt, dă tot e are mai bun în el... Cel mai interesant a fost examenul de canto... Eu nu pot să cânt prea bine, deşi am voce... Aşa că am dat mai mult o probă de coregrafie, comisia a fost cumva "furată" de coregrafie, uitând că eu dau un examen de aptitudini vocale...

G.Ş.: Al câtelea ai intrat, Istvan?
I.T.: Primul... şi a fost pentru prima dată când am simţit că pot sa fac şi eu ceva realmente...

G.Ş.: Şi debutul tău în teatru...?
I.T.:... S-a petrecut la Târgu Mureş la teatrul Ariel, era un one man show... În traducere, spectacolul se numea Un inventar al anotimpurilor...

G.Ş.: Şi ca dansator? Când ai început să te manifeşti ca dansator, că acum, vrem nu vrem trebuie să te cam privim ca pe un dansator profesionist...
I.T.: Mulţumesc, dar nu prea îmi place să fiu "categorisit".

G.Ş.: Sunt convinsă, dar nu prea am încotro... Ai început să te manifeşti din ce în ce mai pregnant ca dansator...
I.T.: Când am ales actoria, credeam că am lăsat dansul în urmă şi că voi folosi abilităţile de dansator exclusiv în vederea teatrului... După ce am terminat facultatea, am plecat la Timişoara unde am stat o stagiune, după care am plecat la Sfântu Gheorghe, iar dansul a ajuns să însemne singurul stimulent care m-a păstrat în zona teatrului...

G.Ş.: Dar hai să o spunem... de câte ori ţi-ai dat tu demisia, Istvan?
I.T.: Chiar vrei să ştii?

G.Ş.: Da, de fapt ştiu, dar vreau să ştie toată lumea!
I.T.: De trei ori. În patru ani. Prima oară am rezistat o stagiune la Timişoara, la Sfântu Gheorghe am rezistat doar jumătate de an, după aceea doar trei luni... după cum vezi, perioadele se scurtau...

G.Ş.: De ce? Nu îţi plăcea în sistem?
I.T.: Nu e vorba de faptul că nu îmi plăcea în sistem, că nu mă interesează dacă îmi place sau nu ceva!... Într-un spectacol, chiar dacă nu îmi place, dacă ideea regizorului e bine întemeiată, dacă are un sens, fac eu într-un fel să îmi placă în acel context... Dar sub nici o formă nu fac ceva în care să nu cred. În urmă cu ceva vreme mă întrebam tot timpul, atunci când iniţiam ceva, dacă merită, indiferent ce aş fi făcut, dacă are sens... Acum nu mă mai întreb atât de des pentru că am ajuns la o anumită vârstă la care îmi dau seama intuitiv dacă un lucru merită sau nu să fie făcut... Dar cred că fiecare artist trebuie să îşi pună zilnic problema sensului a ceea ce face, să se întrebe permanent de ce există... E foarte greu să trăieşti aşa, nu e calea cea mai uşoară, dar nu se poate altfel, sau cel puţin eu nu pot altfel... Mi-am dat seama astfel că nu pot trăi decât la extreme... Întotdeauna m-au inspirat doar situaţiile limită, când eram prea liniştit creaţia nu funcţiona foarte bine...

G.Ş.: Cum ai ajuns să dansezi în Bucureşti?
I.T.: Păi, tot graţie acestui mod de a trăi la extreme... Ce alt actor maghiar ar fi venit la Bucureşti de la o zi la alta, într-o altă lume, practic, într-un loc în care se vorbeşte o limbă diferită de cea în care jucase până atunci?... Dar eu mi-am dorit să fiu un artist care să nu se manifeste într-o limbă maternă, de fapt eu cred într-un teatru în care orice limbă ar trebui să coexiste cu alta. Mi-a fost şi mai clar acest lucru atunci când am văzut spectacolul lui Alexander Hausvater, Athenee Palace Hotel... Eu nu vreau să aparţin unei limbi anume şi caut mereu modalităţi de expresie în acest sens... Revenind la întrebarea ta: cum am ajuns să dansez în Bucureşti? Eram într-un punct al vieţii mele în care simţeam că nu mai fac nici un gest normal pe scenă, că nu manifest decât crispare şi mă gândeam foarte serios să renunţ, simţeam că fac un compromis mult prea mare dacă rămân într-o formă de teatru în care nu credeam, pentru că pur şi simplu, dacă aş fi continuat, nu mai eram eu însumi. Preferam să mă duc acasă la Baraolt şi să lucrez la magazinul de pantofi al mamei mele. Când eram hotărât să mă întorc acasă, am primit un telefon de la un prieten, care m-a anunţat că Vava Ştefănescu face la Gheorghieni un spectacol de mişcare şi are nevoie de băieţi în spectacol şi ar fi indicat să mă duc. În primă instanţă, nu am vrut, dar după accea m-am întrebat de ce nu mi-aş da încă o şansă... Şi aşa am ajuns la Gheorghieni... Eram după a doua demisie... La teatrul din Gheorghieni am spus foarte clar că nu vreau să fiu actor, că sunt aici doar ca să joc în spectacolul Vavei Ştefănescu... Dar a trebuit să mă angajez, pentru că teatrul nu prea avea actori. Evident, am ajuns să fac înlocuiri în trei spectacole. Făceam naveta, practic pentru că mai aveam de jucat un spectacol şi la Sfântu Gheorghe... Ce am lucrat cu Vava a fost total diferit faţă de ceea ce fusesem eu obişnuit să fac. Iniţial nu îmi "ieşea" prea bine şi credeam că nici aici nu o să reuşesc şi prin urmare nu ştiam în ce direcţie voi merge... Dar în cadrul unei improvizaţii dintr-un workshop ţinut de Vava în vederea spectacolului, s-a petrecut efectiv un declic, sesizat concomitent şi de Vava şi de mine... E important că şi Vava mi-a dat libertatea de a merge spre ce vreau, spre ceea ce mă conduea modul meu de a mă exprima care se bazează în principal pe intuiţie... Într-un fel, trebuie să îi mulţumesc Vavei pentru că m-a eliberat de toate frustrările pe care le acumulasem până atunci lucrând în sistem. Şi mi s-a reconfirmat că, indiferent ce măşti aş purta în viaţă, sunt eu însumi mai ales prin dans, prin mişcare... Şi, de fapt, revenind la ajungerea mea la Bucureşti, ea s-a petrecut şi datorită Vavei Ştefănescu, care după ce am terminat lucrul la spectacolul de la Gheorghieni, mi-a spus că ar fi trebuit să vin în Bucureşti. Şi am venit acum doi ani, în aprilie, la CNDB, de Ziua Internaţională a Dansului, cu un solo creat de Vava... Şi, deşi venisem pentru câteva zile cât dura manifestarea dedicată Zilei Internaţionale a Dansului, am rămas de tot...

G.Ş.: Eu am avut revelaţia manifestării tale necondiţionate prin dans când te-am văzut alături de Vava Ştefănescu în O vară fierbinte pe Iza dar şi atunci când te-am urmărit la repetiţie, la Operetă, când ai început să lucrezi cu Răzvan Mazilu la solo-ul tău din Urban Kiss... Am avut aceeaşi senzaţie şi când am văzut acel moment în spectacol, aşadar nu mi-ai dat iniţial senzaţia că eşti la repetiţie, ci direct în spectacol....Acel solo mi-a transmis, cel puţin mie, acelaşi sentiment atât la repetiţie cât şi la premieră.
I.T.: Pentru mine, bucuria reală a creaţiei e dată mai mult de repetiţii decât de spectacolul finit... La spectacol, joci pentru bucuria publicului, repetiţia este a ta, bucuria îţi aparţine în totalitate... Şi mai e ceva... Dacă eu cred în ceea ce fac şi cred în omul cu care lucrez, îmi iese aproape din prima aşa cum trebuie să fie...

G.Ş.: În ce fel de teatru crezi?
I.T.: Nu mai cred în teatre în care există culise... Eu simt nevoia să fiu într-un spectacol de la un capăt la altul, nu neapărat să joc permanent, dar să fiu tot timpul prezent în spectacol. Cred, desigur, că poţi fi în culise şi să te concentrezi atât de bine încât să dai energie şi celor aflaţi în scenă... Dar nu îmi place să joc în spectacole cu pauze... Un spectacol e o lume care, prin pauze, sau prin agitaţia din culise se fragmentează. Şi asta se leagă de întrebarea fundamentală a teatrului... De obicei - şi chiar din şcoală ni se spune asta - marea întrebare e "De ce?"... Eu cred însă că întrebarea reală e "Cum?... " Răspunsul la întrebarea "De ce?" e dat de însuşi faptul că eşti acolo, în lumea din scenă, el conţine şi întrebarea şi răspunsul...

G.Ş.: Cum vezi tu, de fapt, arta actorului?
I.T.: Eu funcţionez ca un amator... Prin asta înţeleg că nu vin spre ceea ce vreau să creez cu pretenţii de cunoaştere, cu clişee, cu atitudini prestabilite, ci mă manifest pur intuitiv, aşa cum simt. Uneori, totul se petrece atât de instinctiv, încât îmi văd personajul din afară, ca şi cum ar fi o realitate paralelă cu mine, dar adevărată în acelaşi timp.

G.Ş.: Te-am văzut de curând în spectacolul Corp şi anti-Corp, lucrarea de licenţă a Andreei Novac şi mi s-a părut extrem de semnificativ ceea ce întrupezi acolo... Cum ai ajuns să lucrezi cu Andreea?
I.T.: Andreea mă văzuse în spectacolul Viaţa mea sexuală, de la Teatrul Naţional, a văzut "un corp" (chipul meu nu era prea clar) de care avea nevoie pentru spectacolul ei şi aşa am ajuns să lucrăm împreună... Am început lucrul în noiembrie anul trecut. La început a fost altă distribuţie, doar eu fost singurul care a rămas din distribuţia iniţială. Solo-ul meu cu care se deschide spectacolul a rămas, de altfel, din varianta gândită pentru distribuţia iniţială.

G.Ş.: Tu spui că atunci când creezi ceva o faci intuitiv. Cum a fost în cazul acestui spectacol?
I.T.: Pur şi simplu, Andreea venea cu ideea şi eu manifestam ideea aceea prin expresie corporală şi trebuie să spun că a fost o perioadă norocoasă, ştii, o perioadă din aceea în care simţi cum inspiraţia vine din tine şi spre tine şi e bine să nu laşi să treacă asemenea clipe fără să le fructifici.

G.Ş.: Înţeleg că e o experienţă foarte specială pentru tine...
I.T.: Fără îndoială, era lucrul cel mai bun care mi se întâmpla de când eram în Bucureşti! Şi tocmai de aceea continuăm să lucrăm împreună...

G.Ş.:... pentru programul de rezidenţă Artistne(s)t de la Bacău, din toamna aceasta...
I.T.: Da... dar proiectul la care lucrăm acum e mult mai greu... Andreea nu vrea să "vorbească" despre nimic în acest spectacol pe care îl vom crea, pentru că, indiferent despre ce am vorbi, orice naraţiune am întreprinde, am da în clişee... Nu vom vorbi despre nimic anume, dar va fi un exerciţiu de sinceritate.

G.Ş.: Tu ai putea să îmi spui pe cine admiri foarte tare, există cineva care funcţionează ca model artistic în viaţa ta?
I.T.: Da... Monica Ristea, o actriţă extraordinară din Târgu Mureş, cred că este cea mai talentată actriţă pe care am văzut-o vreodată, cu un talent extrem de special. Orice face această doamnă pe scenă este de un firesc incredibil... Mi-aş dori să ajung să manifest acest firesc al ei pe scenă... Să te afli în contextul scenic şi să exişti! Despre asta e vorba! Asta îmi spunea Andreea Novac la o repetiţie. Nu trebuie să faci nimic pe scenă, trebuie pur şi simplu să exişti.

G.Ş.: Îmi spuneai odată că doamna Monica Ristea este un spectator minunat prin simpla prezenţă.
I.T.: Întocmai! Când eram în anul II şi am jucat one man show-ul meu de debut la teatrul Ariel am invitat-o, fără ca ea să ştie cine sunt. Şi a venit! Şi prin prezenţa ei în public, mi-a dat o energie fantastică, atâtea emoţii constructive şi, graţie prezenţei ei în public, ca spectator creativ, spectacolul a ieşit de zece ori mai bine decât putea să iasă.

G.Ş.: Ce crezi tu despre talent, Istvan?
I.T.: Talentul? Nu mă interesează talentul! Ceea ce te face artist nu e talentul, ci întrebarea esenţială care te macină şi nu te lasă să dormi, neliniştea care te confruntă mereu cu propriile tale limite şi ne-limite! Talentul te limitează adesea la neliniştea dată de faptul că nu ţi-a ieşit ceva şi repetiţie! Şi ce dacă nu ţi-a ieşit la repetiţie? Întreabă-te ce nu ţi-a ieşit în propria viaţă! Arta adevărată din astfel de nelinişti ia naştere!

Notă: Primele 5 fotografii au fost realizate de Ionuţ Staicu, iar ultimele 3 de Sorin Romanescu.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




2 comentarii

  • un actor ce promite, o voce de AUR
    giulia, 13.07.2011, 13:08

    am fost la GODOT pt maris manole ( imi place foarte mult ) dar aici l-am descoperit pe ISTVAN TEGLAS. se va vorbi mult de el
    giulia

  • Regasire resemnata
    lorinczami [membru], 02.09.2009, 21:58

    Dragul meu István,nu ştiu de vei citi cîndva acest comentariu, dar ţin să-ţi amintesc şi de trupa de teatru amatori din Baraolt, unde am petrecut chiar momente foarte plăcute. Ar fi trebuit la primele răspunsuri referitoare la cum ai ales teatru să le aminteşti. Te pup şi nu uita că noi nu te uităm, şi sunt mîndră de tine.

Spacer Spacer