În sfîrşit, scandal! Noii barbari şi tortura artei

Aşa cum în comunism se putea muri, cultural vorbind, de atîta ocol expresiv, de atîta "sublimare" şi de atîta "simbolizare" artistică (în artă şi prin artă: prezenţa, intervenţia artei se semnala tocmai prin astfel de manevre, de operaţiuni "intelectuale" şi "culte"), şi în postmodernismul "avansat" (sau, i-am putea spune, retardat), în hiper-post-modernismul postcomunist globalizat (suprapunere, coincidenţă absolut fatală de "post"-uri) se poate muri (şi chiar se moare) de "conceptualism", de "intelectualism". Impusă sau nu, ambele "post"-uri istorice au în comun expulzarea fie directă, fie prin "canonizare", prin "hieratizare", a figurativului din artă.

Există însă, mai nou (aşa cum îmi spunea, recent, curatoarea Maria Rus Bojan), o tendinţă re-figurativă în arta contemporană, sau, mai exact, un nou interes (economic sau nu) faţă de figurativismul artistic, care, fără a intra în amănunte suplimentare, şi-ar găsi un "rezervor" de excepţie tocmai în ţările ex-comuniste din centrul şi estul Europei, unde (după observaţia probabil justă a aceleiaşi curatoare), spre deosebire de şcolile de artă din Occident (informaţia rămîne, desigur, de verificat), deprinderea tehnicilor şi a genurilor tradiţionale de pictură, de reprezentare artistică, nu ar fi fost abandonată. Ceea ce pînă mai ieri era considerat, deci, mai curînd drept o arierare şi o izolare artistică, iată că pare a deveni un avantaj, un atu. Din diverse motive, figurarea pare a fi din nou la modă în arta contemporană.

Şi a relansa, totodată, scandalosul în artă. Istoria scandalului artistic este binecunoscută, dar a rămas, tocmai, istorie: arta contemporană nu numai că nu mai scandalizează pe nimeni, dar nici nu mai caută să provoace scandal. Arta contemporană a uitat şi a pierdut scandalul, a renunţat de bună voie la scandal şi la provocare, provocările ei (atîtea cîte mai există) nu mai şochează pe nimeni şi nici măcar nu mai intenţionează să şocheze pe cineva. Artiştii au devenit depresiv-euforici. Strategiile şi tacticile actuale ale artei vizează mai curînd integrarea, insinuarea în mediu şi, mai ales, pe piaţă, intruziunea invizibilă şi chiar trans-vizibilă: în locul manifestărilor critice, posturile dia-critice. Arta contemporană adoptă tot mai des strategii virale şi intruzive, lucrînd sub camuflaj, deghizată în altceva, preexistent, preluînd, adoptînd şi deturnînd elemente şi caracteristici ale mediului, printr-un soi de mimetism generalizat cu intenţii de deviere sau de restituire a ceea ce, în cartea mea Eu(l) artistul, am conceptualizat ca (all)ready art: deja-arta, gata-arta caracteristică "capitalismului cultural şi artistic", "capitalismului libidinal" (B. Stiegler), "capitalismului cognitiv" (Y. Moulier Boutang) sau "logicii culturale a capitalismului tîrziu" (Fredric Jameson). Este vorba de ceea ce am putea numi realism de grad secund, meta-realism sau realism meta-mimetic sau, cu un termen din semiotica peirceană, realism indicial sau realism simptomal. Arta contemporană se intelectualizează galopant, decorporalizîndu-se, atingîndu-şi, cum spunea Yves Michaud într-o carte deja celebră, "starea gazoasă" prin gest şi prin situaţie, tinzînd să devină astfel, pentru a ne recupera, mediul însuşi. Arta contemporană învăluie, trece, dispare, se şterge, este evanescentă, nu mai terorizează pe nimeni, evoluînd "transdisciplinar" şi colectiv spre cercetare.

Hiper-intelectualizarea "conceptualistă" a artei contemporane este una de tip zen, o intelectualizare de tip asiatic (de unde şi succesul multor artişti asiatici, ca şi în economie, în tehnologie în politică, şi în artă existînd un adevărat trend al artiştilor chinezi şi indieni), în care decorativismul se spiritualizează evoluînd spre un fel de feng shui ca ieşire din imagine/locuire în imagine, în imanenţa imaginalului.

Hiper-raţionalizîndu-se, arta contemporană se dez-occidentalizează "asiatizîndu-se", de-metafizicizîndu-se în accepţie europeană pentru a se re-metafiziciza, de fapt, în accepţie extrem-orientală.

În felul acesta, deşi se doreşte tot mai virulentă şi mai efectivă politic, arta contemporană a pierdut orice acces la politic. De mult s-a spus că arta politică nu mai este posibilă.

Şi aceasta deoarece metafizica ontoteologică de tip occidental este una de tip dialectic, dualist-"barbară", istorizantă. Numai dualitatea este, în Occident cel puţin, politică, altfel spus, conflictuală, de tip prieten-duşman (vezi Carl Schmitt). Dez-occidentalizîndu-se şi "asiatizîndu-se" tipologic, arta contemporană nu mai are cum să aibă acces la politic, la politicul, hai să spunem, pentru a relativiza ipotetic, de tip occidental, clasic, dualizant, binar.

Vrînd să se integreze, să se insinueze în mediul dominant pentru a deveni, în capitalismul tîrziu, mediul dominant însuşi, una, mimetic, cu acesta, arta contemporană renunţă la utopiile modernist-avangardiste ale distanţării, ale transcenderii şi ale conflictului, consumate, epuizate de către modernismul avangardist. Pentru a recupera omul, arta caută să se lase recuperată de "sistem", de "sistemul-lume", adoptînd tactica "inamicului interior": tactica re-sidenţei, în vederea unei eventuale post-tactici a disidenţei.

Ea renunţă, prin uzură şi prin demisie istorică, la figurativism, corelativ al distanţării şi al conflictualităţii politice. În lipsa figuraţiei (alegînd să devină ea însăşi, din figurativă, figurantă asumat anonimă în mediu), distanţarea, ruptura şi, deci, conflictul, altfel spus, politicul (de tip clasic) devin imposibile. Toate aceste aspecte sînt legate structural, "fac serie".

Iată însă că, alături de strategiile defigurant-imanentizante caracteristice hiper-postmodernismului retardat, începe să se manifeste o nouă dorinţă, "barbară", re-modernistă, de re-politizare a artei prin figurativism simbolic (sau meta-figurativism). Şi iată că provocarea poate da din nou rezultate, că arta se poate re-politiza, că scandalul redevine posibil.

Figurativismul simbolic provoacă scandal. Fără conflict, fără reprezentare, fără reprezentarea celuilalt, conflictul politic nu este posibil. "Celălalt", duşmanul, trebuie să fie identificat, deci are nevoie să fie reprezentat, ipostaziat.

Figura atrage conflictul. Iar defigurarea, consensul.

Lipsa de figură a epocii prezente este, deja, o mare problemă etico-filosofică. Ca şi depolitizarea care o însoţeşte.

În România, dincolo de subtextele anecdotic şi imediat politicianiste, arta începe să provoace, din nou, scandal. Prin ceea ce am numit meta-figurativism sau figurativism simbolic. Arta, din nou, deranjează, şochează, provoacă, punînd, "barbar", conceptualismul în slujba figuraţiei la nivel simbolic. Fără distanţarea prin figurare, prin reprezentare, nu există scandal.

Fară conflict, nu există artă politică, ci doar subversiune complice, dat fiind că arta are nevoie (o reprezintă indirect) de norma dominantă, pe care o confirmă, astfel, în mod implicit. Prin strategiile ei hiper-postmoderniste de insinuare, intruziune, deturnare, altfel spus, de evitare a conflictului, arta produce nu doar complicitate şi complezenţă de fond, ci, în plus, prin retroacţie, manifestată şi "reprezentată" indirect, norma ("duşmanul") încetează de a mai fi un reper, devenind cîmp, mediu: vag şi insesizabil, inabordabil, imperceptibil, in-figurabil.

Pentru artă şi pentru viaţă, scandalul este singurul sănătos, fiind oricînd preferabil consensului implicit, altfel spus, demisiei şi complezenţei.

Victoria asupra duşmanului presupune distrugerea lui totală, şi în primul rînd distrugerea simbolurilor lui totemice. Totemizîndu-se, simbolurile cultural-identitare se barbarizează. Barbarizării totemice a simbolurilor, care prin identarizare se de-culturalizează, îi răspunde acum, inevitabil brutal şi barbar (conceptualism barbar!), noul figurativism meta-simbolic al artiştilor tineri, care readuc imaginea în artă şi relansează bătălia imaginilor, denunţînd moartea imaginii caracteristică aşa-zisei "civilizaţii a imaginii" în care trăim.

Vreţi imagini? Vă plac imaginile? Sînteţi consumatori de imagini? Poftiţi, atunci, imagini!

Arta reface imaginea. Arta se reîntoarce la imagine pentru a o relansa.

Iar acest lucru pare, din toate părţile, de netolerat: un scandal. Căci noi nu vrem, de fapt, să vedem, nu mai suportăm să vedem, sîntem anesteziaţi de estetizarea ambientală, televiziunea şi, în general, imaginea-de-ecran, imaginea "lichidă", imagine slim-transparentă şi instabilă, imaginea-display omniprezentă blochează, tocmai, prin simulare sintetic-tehnologică, formarea oricărei imagini (fenomenologizarea intenţională a realităţii pe fundalul vag-coercitiv al "lumii), şi atunci arta tînără şi "barbară" vine să lucreze direct la rădăcina simbolică a imaginii, operînd, inevitabil, brutal, din moment ce este vorba de a opera o extirpare şi, mai mult decît atît, o disecţie, care nu mai este pe viu: o reactivare.

O lecţie de anatomie a imaginii. Literal şi în toate sensurile, arta redă corp imaginii, iar această recorporalizare e dureroasă. Doare mai mult decît am fi crezut, şi tocmai de aceea ţipăm: nu vrem să vedem, nu vrem să simţim, nu ne redaţi organele de simţ pe care doar arta, azi, le mai poate, post-tehnologic, suplini. Ce tortură! Lăsaţi-ne gazoşi, gazaţi, transparenţi la mediu, transparenţi, "democratic", unii la alţii (cea mai bună tehnică de supravieţuire: prin disimulare în celălalt).

Imaginea începe din nou, prin artă, să performeze. Redevenind, meta-simbolic, figurativă, arta reîmbracă chipul duşmanului public şi pe acela al ţapului ispăşitor. Fără artă, fără imaginile artei, realitatea este invizibilă. Mulţi şi-ar dori să rămînem fără imagini, pentru a continua să ne mişcăm somnambulic în interiorul imaginilor şi doar ca imagini fluide, sintetizabile, "montabile", "editabile".

Realism mental, arta atacă, cum spuneam, rădăcina simbolică a imaginii. Căci, aşa cum spunea Peirce, simbolicul este nivelul legii. Or, noi trăim tot mai iconic şi, cel mult, indicial, semnele şi imaginile noastre de-semiotizîndu-se şi de-simbolizîndu-se, pretizînd nu atitudine, ci, cibernetic, răspunsuri reflexe (mito-ideologia contemporană a "feed-back"-ului). Instinctiv, "barbar", pentru a reactiva transcendentalul imaginii, arta atacă nivelul simbolic, tot mai atrofiat, al imaginalului.

Şi tocmai acesta este scandalul, căci noi nu mai avem nevoie şi nu mai suportăm o astfel de artă barbară, vulgară, obscenă prin faptul că ne dezvăluie "pînă la os" mecanismele imaginale gripate, făcîndu-ne de ruşine unii faţă de alţii, dezvăluind brutalitatea şi obscenitatea cu care ne lăsăm posedaţi şi fabricaţi, resintetizaţi ca semne ale unui "uman" ideal.

Adevărata artă este tortură prin viziune, obligîndu-ne să vedem ceea ce nu vrem să vedem, să vedem, în general, ceea ce noi, niciodată, nu vrem.

Arta ne ţine, cu forţa, cu ochii deschişi.

Arta trebuie să terorizeze şi să tortureze. Fie adoptînd tactica disparentă a terorismului urban, fie provocînd retina şi creierul la imagini, la apariţie.

Trebuie să vedem, pentru că am ajuns să se vadă prin noi.

Iar acesta este supremul umanism, dintotdeauna, al artei, care nu caută decît să resubiectiveze umanul, ca individ producător nu doar, infantilizant, al propriei "realităţi", ci al propriei istorii.