29.09.2008
Dimineaţa asta e un frig teribil în van-ul în care dorm de o săptămână.

E dimineaţă, poate 4, 5 dimineaţă pe stradă. Tremur. Lipită de zidul unei case străine, pasional, îmi clănţăne dinţii de frig.

Sacul de dormit, achiziţionat cu schepsis din supermarketul care a împânzit lumea celor care au pretenţia de a călători pe gratis, nu mă ajuta deloc în dimineaţa asta de toamnă prematură.

Aveam pe mine o geacă subţire, o bluză în dungi, o glugă verde. Eşarfa indiană mă ajuta să-mi păstrez luciditatea. Tot un fel de toamnă prematură şi ea.

Mă pun să fac ceai verde cu iasomie, în memoria transpiraţilor asiatice. Te rog, lasă-l să fie de cicoare! Aprind primusul şi-l pun pe bancheta din faţă. Aprind aragazul şi-l las să fiarbă blocurile din faţă. Aşa e bine. Sigur, bem, doar, acelaşi ceai! Vântul nu intră până aici. Avea pregătită o intrare prin spate, cu schepsis pentru rememorare... Poliţaiul de treabă ne invită în curtea securizată şi autorizată. Refuzăm cu tact. Nu ne facem obligaţii. Da, bătaia las-o pentru rândul trecut, acum e momentul de strângere. În braţe, în dans, în băutură, în uzură. Ne scuzăm independenţa fără ură şi ne forţăm izolarea în camioneta îngheţată neperturbată, aha. Eram independentă. Nu mă cunoştea nimeni acolo... Confortul mental se compensează cu inconfortul material. Să înveţi să renunţi ca să poţi face ce te taie capul. M-am trezit când am văzut bucle cunoscute. Fortul meu devenise dugheană. Acum. Am plecat. Brusc. Start.

Pilotul deschide uşa care începe să cedeze cu suspans. Ne scoatem capetele în aerul respirabil. Ne întindem pe asfalt, mâncăm cu mâinile murdare, nu ne spălăm pe cap. Stăm conectaţi la frecvenţe înalte. Acolo nu mai contează că nu eşti parfumat. În plus, aici nu ne ştie nici Dracul. Suntem în siguranţă, în plină pădure centrală, în linişte virginală, în plină forfotă istorică şi stradală.

Atunci când nu mai cunoşti străzile, când pierzi colţurile şi laşi paşi, cleşti şi ciuperci de societate otrăvitoare să lunece pe lângă tine mine, nu mai contează că eşti cultural sau pe bit, că o arzi în grup sau tu singur la chibritul bunului tău plac secat, poate, de învârteli nesocotite, neîncheiate şi ne-stemate. Eram în siguranţă. Strada ne dezbrăca. Istoric, pentru tot cartierul. Tot un fel de dans-metavals-sus.

Întreb băiatul de la barul cu trance-ul ardelean şi cu Lhasa carpatică: "Aici nu ştiu pe nimeni. Pot să te ştiu pe tine?", şi-i las un bilet cu mulţumesc pentru muzică şi spaţiu vital. După, mâncăm gogoşi cu brânză dulce şi stafide. În ploaie, pe scările unei căsuţe medievale, vorbim de sincronism şi ataraxie. "Sper să nu ajung ca omul de la masa vecină, plictisit de propriul copil de patru ani." Între timp, ajungem la literele de pe deal. Sunt iluminate din spate. "Mai bine rămâneam pe drum, fără să descoperim vârful pe care domneşte falsitatea unui lucru deja inutil", îmi spune pilotul din nou, în timp ce încerc să-mi văd de bucata umflată şi pudrată de Braşov. Desenele din locul plin de fum pentru nefumători îmi aduc înapoi plăcerea momentului neprogramat.

Tu unde stai? Pe o mediană. Pe colţul acela stătea omul în negru şi bărbos pe deasupra. Ionescu? îl ştii?... îi ziceam... îl ştii, îl ştii! capitalele sunt numai cuiburi pentru cercuri larg-restrânse, adunate din cauza serilor cu vânt şi pucioasă expirată. Si până la urmă ajungem la limbajul binar de 0 şi 1, adică 2. oricum, drum. Nici noi nu fumăm... mint.

Cel mai extenuant lucru e să n-ai nimic planificat. Azi ai voie să faci orice. Tu alegi.

Cel mai extenuant este refuzul. Câteodată şi oprirea. Azi nu ai voie aşa. N-ai cum s-alegi.

Iar când ai ieşit demult din ideea de discernământ, să te întrebi şi să încerci minutul cu degetul, pare cel mai greu task non-corporat.

Discernământul meu este voinţa ta. Arată-mă cu degetul şi minutele mele vor deveni contorsionat intrări. Să nu vorbim de tASCuţişuri. Aici, doar luminişuri.

Vorbim despre câmpuri energetice, aluaturi, condimente, limbi materne, tăieturi ombilicale, traume intelectuale. Dar nu, nu vorbim nici unul. Tăcem... ce înseamnă traume? ce aluaturi, suntem condimente şi limbile noastre ne-materne. Aşa, ombilicul nostru respiră. Salturi după salturi în suspensia energiei intelectual-neintelectuale-reverberat-naturale.

Aici nu ştiu pe nimeni. Pot să rămân aşa? Nu o salut decât pe tanti de la simigerie, nu dau de cercuri binevoitoare, nu explic de ce am ieşit la plimbare, ce planuri de viitor am, ce-mi rezervă astrograma, cât am diurna pentru deplasare, cât mai costă un bilet de tren accelerat. Îmi permit.

În seara aceea, nu vroiam să cunosc pe nimeni. Am dat buzna într-un cerc de 4 colţuri, cu furie. Îmbrăţişam nu oameni, grupul. Nu am putut să rămân aşa. Cercul, deşi binevoitor, s-a retras. A rămas numai centrul, tot atunci, de dimineaţă.... dar tot nu explicăm, ne plimbăm, fără planuri de viitor, nu nu, diurna e doar apa plată rece sau caldă şi ultima astrogramă poate un nume japonez necunoscut... accelerat necunoscut. Aici,aşa, ne ştim. Pot să rămân aşa?

Citesc idei New Age, mă cred pe teritoriu Incaş, cred că fiecare gest are un sens, fixez o frunză până pică. Pentru că pe accelerat nu ni se serveşte lumină, stau pe hol şi aud cum vine iar oraşul care mă ştie enervant de bine. Trântesc copertele cărţii cu profeţii SF. La fix. Mă trezesc iar pe afişul din Unirii. Cu pişcături de purici pe picioare, încerc să mă fac că nu văd feţele cunoscute care încep cu salutatul ocular încă din staţie. Gata. Am ieşit din anonimatul boschetarian şi tot filmul mi se sparge cu tam-tam în cap. Acum nu-mi mai pot experimenta eul. Ei mă ştiu de la şapte ani. Splendid solitude. Hai, ceau!

...când scriu aşa, pe ultimele rânduri, articol articol, ştiu că suspensia durează doar atât cât e firul. Fie el şi translucid legat de tavan... trântesc teatrul radiofonic şi o agăţ sadic pe Alice în cui. In cuiul mă-sii că restul îl cunosc atât de bine... ştiu că, acum, feţele cunoscute o să rămână ascunse. Ştiu că acum nu mă pişcă decât o mângâiere. O adiere. Senzual-curată-a-nceput-poate-în-urmă-cu-mai-bine-de-şapte-ani-atunci-când-drumul-ducea-experimental-cu-ciocolată-şi-dimineţi-de-duminică-înspre-splendida-solitudine-a-omului-cu-barbă-negru-albastră-tam-tam-făcea-pianul-şi-hip-hop-arde-momentul-acum. Bucureştiul. Mă ştie. Dar şi eu mă ştiu. Ne experimentăm încă o dată. Reîntâlnirile dinainte de CEA----laltă----Urmă de sens. Anonim.

1 comentariu

  • @
    [membru], 24.10.2008, 00:34

    Gândul gândeşte privindu-se-n câte oglinzi? Uneori paralele, de câteva ori cuburi şi grinzi...
    În timp ce "Eşarfa indiană" deja fu luată de vânt...


Publicitate

Sus