Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Eseu  Sageata  4SPACE

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Un oraş creştin. O arhitectură extremă. O proiectare pro bono (2)


Augustin Ioan

07.10.2008
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Citiţi prima parte a acestui articol aici.

Bunul public şi răul privat

Mai nou, dă bine să înjuri proprietatea. Ei, privaţii, ea, proprietatea privată, vor să facă profit, de regulă nemăsurat, ei speculează, ei nu se "arată", să îi ştie protipendada soţietăţii civile, care să îi probozească ea, cum ştie mai bine, căci are şi condei sau voce. Faptul că presa culturală, spre deosebire de ziare şi de periodicele economice, tratează încă neprofesionist dezvoltarea oraşului mă îngrijorează: încă şi încă o dată se confirmă observaţia că intelectualitatea românească publică rămîne în urma societăţii căreia vrea să îi dea lecţii de la "vîrf". Poate că ar fi momentul să aşezăm orice dezbatere despre aşezări pe cîteva principii pe care, dacă le acceptă toate părţile, se va putea discuta, în fine, despre binele public.


Privarea de public

Cu siguranţă, întrebat fiind de adevărul său, fiecare grup va încerca să argumenteze proeminenţa acelui argument al propriei expertize asupra tuturor celorlalte. Dar, cum nu toate au acces la caracterul public al spaţiului public, axiomele sînt parcă invizibile sau, poate, nu sînt rostite prea des:

1. Proprietatea privată este garantată şi, pe cale de consecinţă, la fel trebuie să fie şi exerciţiul netulburat al acestei proprietăţi. Spaţiul privat, de la propria locuinţă la terenul meu, este acea expresie a proprietăţii care mă interesează în economia acestui text.

2. Spaţiul public este locul aducerii în mijloc, în vederea prezentării argumentelor, a negocierii, a schimburilor şi a deciziilor (i.e. răspunsul la întrebarea "unde au loc evenimentele descrise?", dar şi, fizic: bucată de teritoriu). Aducerea în centru se face astfel încît, în principiu, fiecare opinie parţială şi partizană este îndreptăţită la vocea şi la vizibilitatea ei, indiferent cît de puţini sau de pauperi i-ar fi reprezentanţii. Dacă binele public impune grevarea unei servituţi asupra proprietăţii private, trebuie negociată o soluţie de compromis prin care partea privată pierde - sau deleagă - din exerciţiul neîngrădit al posesiunii, dar cîştigă, în compensaţie, ceva echivalent.

Adevărurile fragmentare (ale grupurilor con-locuitoare ale urbei) sînt prezentate în spaţiul public de către reprezentanţi ai cetăţenilor (consilieri locali, fiecare după afilierea sa politică, parlamentari, alţi aleşi) şi/sau de delegaţi ai intereselor expuse (experţi şi lobby-işti: de la ONG-uri - purtătoare ele însele ale unor filamente de interes public, la firme specializate, care promovează deschis unele interese private de grup). Deciziile se iau pe principiul majorităţii celor care au drept de vot (în democraţie) sau pe principiul impunerii puterii asumate sau delegate (în regimurile autoritare, totalitare, în dictaturi).

Derivînd cu necesitate din 1), rezultă că exerciţiul proprietăţii mele trebuie îngăduit, ocrotit şi, mai mult decît atît, garantat, în integralitatea sa, de către comunitatea în mijlocul căreia aleg să îl exercit. Este un contract de coexistenţă, în virtutea asumării şi de către mine a respectării aceluiaşi principiu, atunci cînd el se aplică şi celorlalţi. Dar cum se face că, dacă un hoţ îmi invadează proprietatea, el este (sau ar trebui) pedepsit de lege, dar cînd o comisie de experţi a primăriei sau a statului hotărăşte (fără a mi se solicita opinia) că pe proprietatea mea am voie să construiesc doar un anume procent, sau deloc, sau doar într-un anumit fel, sau doar pentru alţii, aceşti stimabili nu au aceeaşi soartă cu cel pătruns prin efracţie în locuinţă? Un prim răspuns este acela că experţii primăriei sînt delegaţi de către binele public, la constituirea căruia am participat şi eu, cetăţeanul deţinător de proprietate privată, cînd am votat Constituţia, sau Parlamentul (şi, deci, un guvern ce se bucură de sprijinul majorităţii celor aleşi), sau consiliul local al urbei. Un al doilea răspuns este expertiza: o seamă de specialişti sînt mai calificaţi decît noi, plebea, la problemele oraşului. Urbaniştii, spre pildă, ştiu urbanologie, o ştiinţă despre oraş în permanentă criză (dovada o reprezintă uimitele studii despre oraşe altfel, precum Lagos, despre fenomenul de sprawl, despre Noul Urbanism etc.). Drumarii ştiu să ia străzile trasate de urbanişti şi să le dea profil transversal, scurgeri, rezistenţă în timp. Restauratorii vă vor spune că nu trebuie să mişcaţi o iotă de pe casa bunicului şi că trebuie să trăiţi precum dînsul (dacă veţi scoate igrasia şi veţi consolida casa implodată în sine după deceniile de expropriere), pentru că bine şi frumos este ca oraşul vechi să rămînă vechi, cu orice preţ (inclusiv în sens economic), iar oraşul nou nu are decît să plece la periferie; dar nu în parcuri, pentru că, deşi există obligaţia să plantaţi patru arbori la fiecare copac tăiat, mai bine blocăm oraşul decît să urmărim dacă s-au făcut plantările.


PUG-ul tuturor şi PUZ-ul fiecăruia

Pe scurt, experţii statului, ai primăriei, ai regiilor, ba chiar şi experţii pe care îi veţi angaja vor rosti cu glas înalt o seamă de limitări ale exerciţiului dreptului dumneavoastră de proprietate. Majoritatea se vor comporta ca şi cînd ar fi deţinătorii adevărului absolut asupra oraşului. Toţi aceşti oameni cred că binele comun li se datorează, criteriile lor de judecată fiind, ai zice, absolute. Aşa se face, spre pildă, că avem un plan de urbanism general (PUG), adică o lege de dezvoltare a oraşului cu parfum de secol XX (prima jumătate), elaborat de experţi, şi din care actori reali ai oraşului (mediul de afaceri, de exemplu) au fost reprimaţi. Ştim unde cred experţii că trebuie să fie clădiri înalte (cu alte cuvinte, ştim unde trebuie interzisă construirea lor, pe motive exclusiv de "estetică" urbană: pretutindeni altundeva). Dar oamenii - de la cel mai umil cetăţean la cel mai important actor economic - nu sînt reprezentaţi deloc în legile de dezvoltare ale urbei lor. Proprietatea privată "încasează" ce vor alţii pentru ea, dar ea, ca principiu fondator al oraşului, nu este vizibilă nicăieri. Aşa se face că presa consemnează - diabolizînd-o - multitudinea de planuri de urbanism zonal (PUZ) prin care exact acest interes privat se exprimă public. Ce pofteşte proprietatea privată de la oraş? Exerciţiul netulburat al dreptului său, pe care modul în care cineva - un grup onorabil de experţi - l-a exercitat în numele, pe seama şi în locul său nu o mulţumeşte. Vocile reprezentate sînt, în acelaşi timp, voci reprimate: cineva ştie în locul tău şi pe seama ta ce îţi este mai bine. De ce este de condamnat această cerere legitimă, a exerciţiului - în parametrii legali ai binelui public - şi nu interdicţia, pe care corupţia pe de o parte o sabotează? De ce este a priori rău să construieşti înalt? Este greşit să ocupi spaţiul public, în loc de a-l extinde şi în interiorul parterului clădirilor celor noi, dar, altfel, de ce e înălţimea un motiv de insomnie pentru intelectuali? De ce trebuie musai menţinut jos nivelul cutărei "zone de protecţie" ultracentrale, alungînd afacerile la periferie, în zone care nu le sînt proprii, şi condamnînd centrul la ruină şi irelevanţă, dar cu amintiri coşcovite, căci bani pentru atîta ţîfnă nu-s? De ce este criteriul conservării mai important acum decît cel al dezvoltării urbane? Toate acestea sînt întrebări legitime. Dar nimeni nu le dă răspuns, iar autoritatea se comportă de parcă e de la sine înţeles că small is beautiful, că less is more şi alte lozinci recitate pe de rost. Absenţa gîndirii critice este motivul pentru care luăm drept adevăruri pioase propoziţii foarte chestionabile sau care au fost puse în criză şi evacuate din contemporaneitatea profesiunilor respective de ani buni sau decenii.


Principii asumate şi negocierea pe caz

Primul lucru pe care cu toţii îl avem de făcut este să acceptăm principiile enunţate la început. Al doilea lucru pe care îl avem de făcut este să ne aşezăm la masa negocierilor. De o parte, binele public (prin autorităţi, societate civilă şi experţi, dar cu smerenie, căci sînteţi acolo pentru că aţi fost aleşi de cetăţeni, numiţi de aleşii acestora şi plătiţi din banii publici pentru cea mai onestă şi cea mai calificată opinie de expert). De cealaltă parte, proprietatea privată (dar cu smerenie, pentru că aceasta este învăluită de publicitatea spaţiului public, de ex-punerea ei, de contribuţia la binele comun, iar proprietatea imobiliară este cea mai vizibilă şi, deci, mai co-prezentă la constituirea spaţiului public).

Al treilea lucru pe care toate părţile aflate în negociere trebuie să îl asume: dacă binele public impune o servitute asupra spaţiului privat, trebuie ca, obligatoriu şi concomitent, să ofere şi un privilegiu consolator. Te expropriez, fie! Sînt cazuri extreme, de cauză publică, dincolo de orice bănuială; dar o fac la valoarea de piaţă cea mai favorizantă pentru tine (recomand studierea modului în care s-a reconstruit Berlinul după 1990). Nu îţi dau voie să dărîmi cutare clădire, pentru că aduce aminte de strămoşii mei, sau ai noştri, fie! Dar eu mă îngrijesc de restaurarea casei vechi şi/sau îţi ofer condiţii de impozitare blînde pe proprietatea grevată de decizia mea. Nu construieşti deloc pe proprietatea ta, pentru că şi-au pus comuniştii parcuri, uzine, străzi şi blocuri, fie! Dar îţi ofer teren în suprafaţă sau valoare echivalentă altundeva.

Încă nu s-a auzit, în spaţiul public, decît de interdicţiile enunţate mai sus, nu şi de compensările care ar trebui, ca rezultat al negocierii oneste, să le însoţească. Singure, grevările impuse arbitrar asupra dreptului de proprietate sînt tocmai cauzele care produc corupţie pentru a le eluda, ocoli, potenţa. Acum, nici un proces de negociere nu are loc între binele public şi spaţiul privat. Iată de ce justiţia devine spaţiul în care aceste negocieri reprimate se produc. Pentru mîine, negocierea între toţi actorii spaţiului unei urbe este soluţia. Dacă unii blochează deliberat aceste negocieri prin extrapolarea propriului domeniu de competenţă (important, dar sectorial, limitat în economia vieţii oraşului), este hilar să se mai şi plîngă atunci cînd, în mod firesc, dreptul de proprietate blocat îşi cere dreptul la cetate.


Arhitectură pentru caritate

Pentru aproape două decenii în care arhitectura aflată în proximitatea religiei a însemnat în primul rând biserici şi temple noi. O sete de spaţiu sacru - justificată de seceta atee - a dus la construirea câtorva mii de noi lăcaşuri de cult, de toate denominaţiile. Predomină, evident, cele ortodoxe, dar explozia este, poate, şi mai impresionantă atunci când privim (aşa cum am avut recent şansa, documentându-mă pentru un text despre temă) în ograda neoprotestantă. Chiar şi moschei au apărut destule, în Dobrogea dar şi la Bucureşti. Apoi, febra s-a stins, piaţa de biserici s-a stins mai înainte ca o discuţie serioasă, informată să se fi produs, mai înainte ca prietenii mei, teologii cei noi, să fi intervenit, cu autoritatea lor, în dezbatere. Nu intru acum în acest subiect.

Dar a apărut, recent, o nouă dimensiune a acestei proximităţi cu religia. Este vorba despre programele sociale. Nu mă voi ocupa aici deloc de cele care, pentru neoprotestanţi, bunăoară, reprezintă una dintre articulaţiile interioare ale credinţei lor. Voi spune doar că dimensiunea caritativă a început să îmbobocească şi în ograda ortodoxă şi ea începe să aibă implicaţii arhitecturale. De unde am plecat, se ştie. Disputa teologică despre o doctrină socială a bisericii ortodoxe din România încă se poartă. La Bistriţa Vâlcii, cu vreun deceniu în urmă, am certat eu însumi o măicuţă tânără care gonea copiii strânşi ciotcă la cerşit, din incintă (mănăstirea se învecina cu un orfelinat), în loc să îi hrănească şi să îi primenească, bucuroasă că, în fine, credinţa d-sale va fi găsit tărâm optim de ilustrare practică. Dimpotrivă, măicuţa aceea mi-a răspuns că ea se află în mănăstire ca să aibă grijă de Sfântul (i.e. de cuvioasele moaşte ale patronului spiritual al locului), iar nu de mucoşii aceia de afară!

În fine. Timpurile se schimbă. Aderarea la UE a adus promisiunea multor bani, care pot fi accesaţi şi prin proiecte sociale. Mi-e greu să îmi imaginez că poate cineva avea grijă de sărmanii unei comunităţi decât comunitatea însăşi. Dacă sunt doar bani la mijloc, meseria de purtător de grijă singură poate crea şi monştrii de felul femeii care a ucis pruncul plasat în braţele sale de maică ratată. Or, grija comunitară îndeseşte urzeala plasei de siguranţă socială, pentru că tocmai cei în nevoie sunt chiar dintre ai săi, nu străini. Mai mult, această grijă întreolaltă este situată în proximitatea locuinţelor, ceea ce îi asigură vizibilitatea socială şi o fereşte de abandon. Iată de ce au apărut, ici şi colo, proiecte de caritate dedicate copiilor, sau bătrânilor, sau ambelor categorii aflate în căutare de ocrotire. Dacă sunt valide, ambele categorii se pot, de asemenea, ocroti reciproc: la biserica Ghencea, lângă care am locuit doisprezece ani şi povestea căreia am spus-o în serialul de pe TVR Cultural de acum doi ani dedicat arhitecturii ortodoxe din România, un mic adăpost pentru bătrâni este luminat de prezenţa cotidiană a copiilor sărmani ai comunităţii, aduşi acolo spre a rosti Tatăl Nostru mai înainte de a prânzi şi, apoi, de a-şi face temele pentru a doua zi. Totul sub straşnica veghe a bunicilor-surogat, găzduite de micul aşezământ şi fericite de noul lor rost.

Dar tot prin grija unor iniţiative bisericeşti locale, cată să apară aşezăminte sociale în bună regulă, care vor funcţiona prin grija comunităţii, sub veghea preotului paroh. Ele vor putea prelua de la statul în reflux câteva dintre funcţiunile caritative atribuite acestuia. Iată, spre pildă, părintele protopop Stelian Băducu face exact asta la Urziceni şi în satele dimprejur. Identifică nevoile comunităţilor acelora, deloc bogate, accesează fonduri europene şi, să sperăm, va începe curând să construiască. După câte ştiu, nu e singurul care caută, cu arhitecţi din urmă, bunele metode de a da o dimensiune locală expresiei community building. Pentru că, în asemenea locuri, unde singurul magnet social este biserica, împrejurul ei se vor construi mila colectivă şi caritatea şi grija. Sustenabilitatea acestor proiecte depinde integral de această îngrijorare întreolaltă a semenilor pentru cei rămaşi în urmă.

O a doua direcţie de preocupare edificabilă în umbra bisericilor o văd în arhitectura de urgenţă. Sub această sintagmă lucrează de multă vreme grupuri de caritate, care aleargă de la un tsunami la altul, de la un cutremur la altul şi de la un exil la altul, spre a conferi adăpost. Adăpostirea de urgenţă are şi ea, deja, o tradiţie, o colecţie de bune practici şi niţică teorie care să o întemeieze. La noi, catastrofele naturale au evidenţiat problema (n)udă. Statul nu este cel care să ştie şi să poată gestiona o criză instantanee. Nu o poate face în ditamai Statele Unite (vezi cazul Catrina), necum în România, unde nu are autoritate, resurse ori barem bunul simţ de a recunoaşte aceste carenţe. Dar sunt ele carenţe care i se datorează integral statului? Ecouri intre arhitecţi pentru o grupă de lucru în domeniu nu am găsit. Putem, cei de la masterul de spaţiu sacru al UAUIM, publica deja un catalog cu cele mai bune scenarii post-catastrofă pe care, în cei opt ani de funcţionare, mai tinerii mei colegi le-au elaborat sub îndrumarea prof. dr. arh. Florin Bicuşcă şi a mea. Pentru că, repet, nu e vorba despre proiecte de case, de containere, oricât de supra-proiectate vor fi fiind ele. Este vorba mai înainte despre un scenariu care se declanşează instantaneu şi automat şi care funcţionează ceas tocmai pentru că a fost reglat şi supra-repetat înainte. Cine este autoritatea coordonatoare? Unde se stochează kit-urile de adăposturi temporare? Cât de temporar este temporarul, dacă în locuri precum împrejurimile Istanbulului, imediateţea tinde să se cronicizeze, iar adăposturile de la Split au devenit case de lux, cu timpul? Cum se aduc kit-urile în zona de dezastru? Cine şi cât de repede le asamblează/umflă/depliază etc. (procedeele sunt infinite)? Sunt adăposturile de la capătul acestui lanţ lung şi complicat din materiale evanescente şi, deci, de unică folosinţă (precum casele din carton ale lui Shigeru Ban, din Nepal)? Sau, dimpotrivă, sunt ele din materiale rezistente şi se vor refolosi în următoarele tragedii (caz în care trebuie găsită şi o strategie de dezafectare a taberelor, la o anumită perioadă de timp de după catastrofă)?

Nu ştim. Adică statul nu ştie. Nici arhitecţii nu văd în arhitectura pentru caritate o temă palatabilă. Dar ar putea şti instituţii de felul bisericii. Şi ea, ca şi statul, are dublă reprezentare: locală şi naţională. Spre deosebire de stat, are credibilitate şi poate mobiliza ajutorul. Este greşit ca statul să răsplătească lipsa de grijă a autorităţilor locale care, între două catastrofe, nu fac nimic pentru a le alunga pe următoarele. Este greşit ca statul să dea bani celor care nu şi-au asigurat bunurile din lene, ignoranţă sau, pur şi simplu, din construire fără autorizaţie. Arhitectura de la sate este, în măsură covârşitoare, pur şi simplu ilegală. Statul avea mijloace să pedepsească exemplar făptuitorii şi autorităţile locale complice. Nu a făcut-o. E în cârdăşie cu ei. Statul este de-al celor ce ne speculează lacrimile şi mâhnirea în faţa dezastrelor, cheltuind apoi din banii comuni spre a perpetua ilegalitatea.

Ajutorarea trebuie să fie dăruită de colectivitatea însăşi şi doar acelora care au început deja să se ajute singuri. Celor care deja (re)construiesc ei înşişi, să li se dea mâna de ajutor lipsă. Celor care îşi cerşesc viaţa şi agoniseala de la stat, să nu li se mai dea pomană electorală din banii noştri de taxe. Să le dea politicienii din banii lor personali milogilor şi puturoşilor, dacă chiar cred că e bine şi să sisteze generozitatea din punga altora. Să nu mai facă armata diguri celor ce nu şi le fac singuri. Să nu se mai risipească banii publici pentru cazuri televizabile, dar neclare. Pentru că, vai, nimeni dintre cei ce au tot strâns bani, din buget sau dincolo de buget (stat, televiziuni, biserici), nu a catadicsit vreodată să dea socoteală ce s-a făcut cu banii aceia strânşi prin şantaj sentimental de la amărâţi...

A dărui din timpul tău şi din grija ta semenilor este forma cea mai elegantă de a fi arhitect în cetate. Există şi la noi o tradiţie firavă în acest sens, una interbelică. Unii dintre cei ce am lucrat pentru biserici ştim că nici aceasta nu a fost o sursă de îmbogăţire instantanee. De regulă, proiectarea aceasta nu este aducătoare de cine ştie ce profituri şi adeseori arhitecţii sunt rugaţi să lucreze pro bono. Dar ceva din rapacitatea şi din ferocitatea cu care se fac astăzi arhitecturile de speculă imobiliară trebuie compensată, trebuie ispăşită. Bine ar fi ca acelaşi arhitect să practice ambele ipostaze. De laudă ar fi să vedem cum, în ofertă colectivă, OAR sau filiale ale sale să facă, instituţional, oferte de travaliu pro-bono instituţiilor purtătoare de grijă. Bisericilor, spre pildă. Acest lucru, încă şi încă, nu se întâmplă. Grija nu este sistematică, generozitatea nu şi-a găsit articulare colectivă şi nici expresie edificabilă.

Încă nu rentează să fii bun pentru semenii tăi.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer