(Philippe Tréhet şi Răzvan Mazilu, Foto: Ronan Legendre)
Gina Şerbănescu: Unde căutaţi inspiraţia?Philippe Tréhet: În viaţă, în relaţiile cu oamenii, în lume, pentru că sunt un om al lumii şi nu trebuie să mă închid într-un turn pentru a crea ceva, pentru a scoate la lumină o poveste, pentru a avea ceva de împărtăşit. Când am creat spectacolul Une ville pour mourir, am fost inspirat de bombardamentele din Beirut. Acel spectacol şi-a găsit punctul de pornire în acele evenimente. Mi-am dorit apoi să creez o lume diferită şi aşa s-a născut Le couloir de Galilee, după care mi-am propus să merg mai departe şi a luat naştere spectacolul Les Mysteres de Nouveaux Monde. Uneori, aşa se naşte creaţia, ea poate porni de la un fapt brut, concret, istoric şi poate, încet-încet, să ajungă într-un punct, într-o lume care, de fapt, nu există!
G.Ş.: Moartea ocupă un loc privilegiat în creaţiile dumneavoastră. Mi se pare interesant că aţi ales să transmiteţi semnificaţiile morţii prin intermediul corpului, care este, de fapt, realitatea pe care moartea o "şterge"... Ce ne puteţi spune despre relaţia dintre moarte, dans, corp, în special corpul care dansează şi transmite semnificaţia morţii?
P.T.: E adevărat, moartea e o temă fundamentală în spectacolele mele... Dansul lasă urme, amprente invizibile, iar acest fapt mi se pare extrem de apropiat de realitatea morţii... Din nefericire, am fost confruntat cu multe morţi şi am înţeles că modul în care trăim cu cei care nu mai sunt este dat de modul în care suntem "traversaţi" de urmele pe care ei şi care ne străbat spaţiul... Întocmai ca dansul, care traversează realitatea... Nu îmi e uşor să recunosc, dar trebuie să o spun, am creat lucruri care s-au petrecut ani mai târziu. Nu ştiu de unde a venit acea idee de creaţie, de ce am ales tematica respectivă, ea era în mine, mi s-a impus probabil şi am văzut-o ulterior manifestată în viaţa concretă, am trăit-o dincolo de realitatea scenei. În raport cu acest fapt îmi pun foarte multe întrebări, pentru că e un subiect chinuitor de reflecţie să înţelegi de ce se manifestă prin tine, ca idee pentru creaţie, un lucru care urmează să ţi se întâmple în aşa zisul plan concret al vieţii... Aşadar, sunt convins că moartea e o trecere, o etapă, nicidecum un final. E ceva ce traversează... Întocmai ca dansul, e o realitate care (ne) traversează, o realitate provizorie, efemeră, ca gestul... Pentru mine aceasta e relaţia, înrudirea dintre dans şi moarte... Una dintre relaţii, de fapt... Moartea e de fapt viaţă, face parte din viaţă şi nu o pot privi ca pe un final absolut.
G.Ş.: Cum se realizează legătura dintre limbajul coregrafic şi discursivitatea mesajului, cum se face osmoza între ceea ce este gândit şi ceea ce este materializat? Care dintre ele se manifestă în primă instanţă?
P.T.: Primul este întotdeauna sensul, emoţia transmisă de acest sens, cu poezia sa ori, din contră, cu realismul sau brutalitatea lui, care vine să prindă materialitate. Avem deci sensul, apoi materia în care se concretizează sensul, din care creşte, aproape intuitiv, "scriitura" scenică, forma internă a materiei... Ele generează scriitura, configurează limbajul coregrafic, mişcarea, drumul, stilul. Apoi, prin mijloace stilistice şi printr-o detaşare încerc să rafinez, să configurez mai ferm ceea ce vreau să prezint.
G.Ş.: Care este importanţa corpului, în special a corpului dansatorului? Dumneavoastră vedeţi corpul ca expresia unei unităţi, sau este separat de suflet/spirit, credeţi în această separaţie? Sau consideraţi că omul este unitate nedisociabilă?
P.T.: Atâta timp cât omul este în timpul său, în prezentul său, în viaţă, cred în ideea unităţii...
G.Ş.: Eu văd dansatorul ca pe întruparea unui mesaj, iar aceasta este o unitate.
P.T.: Da, desigur... Dar cred că atunci când cineva dansează, senzaţia primară este că dansează doar cu corpul său, dar pentru mine ceea ce se înfăţişează efectiv este sufletul său, mai mult decât corpul său. Dacă ne oprim doar la corp, ne confruntăm cu o materialitate brută, cu soliditatea substanţei sale... Prin contrast, dansul nu are nimic de-a face cu acest tip de soliditate, el este o formă de energie care îşi are originea dincolo de materialitatea corpului. Ceea ce e frumos în cazul dansatorului este că tocmai corpul său e instrumentul pentru manifestarea acestei energii opuse materialităţii, tot ceea ce el face se petrece prin acest instrument...
G.Ş.: Dar atunci când dansează, corpul nu este un instrument, este încarnarea unui sens!
P.T.: Desigur, dar dansatorul utilizează corpul său ca pe un vector, un vector extrem de fragil, prin care se petrece o perpetuă sublimare...
G.Ş.: Trebuie să vorbim şi despre semnificaţia vieţii personale, a elementelor autobiografice în planul creaţiei. Şi mă gândesc acum la două spectacole ale dumneavoastră, Trahison şi Le Cage în care elementul autobiografic este foarte prezent. Credeţi că viaţa personală trebuie înfăţişată pe scenă în mod brutal, sau printr-o transfigurare?
P.T.: Nici una dintre variante nu e cea definitivă... Dacă privim în ansamblu o creaţie inspirată de un fapt autobiografic avem de a face cu o transfigurare, cu un receptacul al unei experienţe foarte intime. Un artist nu poate impune publicului imaginea unei suferinţe foarte personale, pentru că acea experienţă îi aparţine doar lui şi nimănui altcuiva. A-mi prezenta experienţa mea, a o mărturisi brutal, e o formă de psihoterapie, iar scena şi publicul nu au acest tip de funcţie... Un act artistic trebuie să fie generos, pentru a permite şi celorlalţi să ia parte la el...
G.Ş.: Şi numai aşa am, ca spectator posibilitatea de a mă regăsi acolo, poate că acea suferinţă pusă în scenă este şi a mea...
P.T.: Da, dar asta numai pentru că acea suferinţă, a fost "digerată", transfigurată şi numai aşa permite oglindirea biografiilor celorlalţi... Dacă ar fi prezentată prea concret, prea realist, istoria celorlalţi s-ar confrunta astfel cu o duritate impenetrabilă... Desigur fondul este brutal, dar forma pe care o îmbracă trebuie să fie rezultatul unei transfigurări... Punctul de pornire este un fapt brutal, dar prin modul în care este înfăţişat celorlalţi trebuie să fie găsite porţi care să poată fi deschise.
G.Ş.: Cum s-a născut proiectul cu Răzvan Mazilu şi cum se numeşte el?
P.T.: Umbre de lumină şi este un solo pe care eu l-am coregrafiat şi Răzvan îl interpretează... Acest proiect a venit exact în momentul în care aveam nevoie de el, deşi nu eram foarte conştient de asta... Răzvan mi-a propus să vin să lucrez cu el la acest proiect. El văzuse o creaţie de a mea cu ani în urmă în Japonia, a mai existat o propunere de proiect din partea lui acum câţiva ani, dar din păcate nu am putut atunci. I-am trimis o listă de întrebări, îl văzusem deja la Paris, în toamna trecută, în Block Bach, un spectacol care mi-a plăcut foarte mult, pe care l-am simţit foarte aproape de mine. Apoi a venit propunerea de proiect din partea lui Răzvan. I-am trimis un set de întrebări care aveau mai puţin legătură cu piesa pe care urma să o creez, ci mai mult cu posibilitatea ca, prin ele, să îl cunosc mai bine pe Răzvan... S-a configurat astfel ideea unui solo, un tip e spectacol pe care nu îl fac în mod curent, de obicei gândesc coregrafii pentru mai mulţi dansatori... Am creat solo-uri doar pentru mine şi pentru încă doi dansatori... Acest proiect a venit la momentul potrivit, pentru că ultimii patru ani au fost extremi de dificili pentru mine în plan personal iar acest proiect mi-a oferit posibilitatea ca prin intermediul unui alt dansator, al lui Răzvan, să spun foarte multe lucruri, mai ales că e vorba de un artist cu un univers apropiat de ceea ce încerc să transmit prin modalităţile mele de expresie. Deşi este creată pentru Răzvan, această piesă autobiografică mă reprezintă într-un foarte mare măsură. Ea reprezintă, de fapt, o sinteză între două biografii, a coregrafului şi a interpretului...
G.Ş.: Cum aţi descrie colaborarea cu Răzvan?
P.T.: În cazul lui Răzvan mi-am dat seama foarte repede că eu, în calitate de coregraf, trebuie să acord o atenţie sporită laturii sale pronunţat-creative, iar această atenţie trebuie să fie diferită de aceea pe care o acord altor dansatori cu care lucrez. Asta pentru că Răzvan este un artist care are nevoie să aibă o înţelegere instantanee a ceea ce interpretează. Răzvan lucrează global, contextual, în fiecare clipă şi simte nevoia de a înţelege spontan ideea creaţiei în întregul ei. Răzvan este un artist foarte talentat care, dincolo de acest talent foarte special, se dovedeşte o persoană cu un pronunţat simţ al dăruirii.