Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Eseu  Sageata  4SPACE

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Tatuaj


Augustin Ioan

14.10.2008
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Într-o recentă carte numită Camouflage, Neil Leach, colegul meu de generaţie mai norocos (arhitect, profesor la mai toate facultăţile de arhitectură care contează) scrie, printre altele, despre tatuaj ca despre o formă de camuflare a primitivilor într-un univers simbolic şi anatural care le putea deveni astfel prietenos, sau barem neutru. Nu insist prea tare, devreme ce traducem cartea lui Neil pentru colecţia Spaţii Imaginate a Editurii Paideia şi nu aş vrea să vă stric plăcerea lecturii (până atunci însă, Uitaţi-l pe Heidegger!, Paideia, 2006, vă va putea ţine de urât). Câteva consideraţii fugare, însă, despre blending in ca fenomen social, dar şi pentru a explica de ce nu am să mă tatuez niciodată.

Prin urmare, semnele sălbăticirii cuprind şi intervenţiile (dureroase, nădăjduiesc) asupra corpului. În primul rând, ele sunt necreştine (sau pre-creştine). Pentru creştini, trupul este container făcut după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu şi "templu al Duhului Sfânt", pe care, spune acelaşi Sfânt Paul, "Slăviţi, dar, pe Dumnezeu în trupul vostru şi în duhul vostru, care sunt ale lui Dumnezeu" (1 Cor.6, 19-20).

Cu alte cuvinte, intervenţiile asupra corpului sunt, din punctul de vedere al credinţei, "corijări" ale designului divin - horribile dictu! Să presupunem însă că nu toţi cei ce se tatuează sunt creştini (altfel decât în sensul botezării obligatorii, de la naştere). Este, deci, dreptul lor să nesocotească acest imperativ al "alienării de sine" pe care ni-l impune credinţa, căci "voi nu sunteţi ai voştri" (Sf. Paul, ibidem).

Dar mai am un argument împotriva tatuării: stigmatul social care şade asupra acestei îndeletniciri. Ca şi argoul (slang), tatuajul desemnează apartenenţa la subclasele sociale, la grupuri infame, declasate. Erau, pentru puşcăriaşi, de pildă, o formă de a face vizibil nu doar "stagiul", ci şi statutul. De ce şi-ar dori puberii, silfidele, toţi pruncii aceştia stricaţi la cuget de iresponsabilitate şi de junk-food, să aparţină acestor grupuri sociale declasate? Cum e posibil să discuţi în România cartierelor de blocuri despre gangsta-rap şi despre variate East Coast vs. West Coast, când nici o iotă din realităţile sociale pe care le "celebrează" muzica declasaţilor de acolo nu se potriveşte cu statutul, deloc de deplâns, la o primă vedere, al copiilor acestora care înjură, scuipă, îşi urăsc părinţii şi societatea asta care, nemernică fiind, e totuşi ani lumină peste ce se petrecea înainte de 1989? Unde sunt educatorii, exemplele luminoase pe care ar fi să le dea celor educaţi? Unde sunt modelele reale (nu cele de neon, carton, beton) ale celor aproape două decenii post-decembriste? De la cine să înveţe aceşti deşucheaţi nu doar bună purtare (civilizaţia fiind softul cetăţii, modul în care ea se comportă şi care îi îngăduie să evolueze sau, în absenţa-i, să degenereze), ci şi gentileţea, delicateţea gesturilor între grupuri, vârste, sexe?

Ce revoltă a fondului rău împinge Europa să îşi saboteze valorile, credinţele fondatoare, statutul de - volens nolens - avanpost al civilizaţiei? Şi ce s-a petrecut cu tot acest efort al modernităţii de a împinge colectiv grupurile sociale să evolueze, să aspire, devreme ce, iată, chiar revistele de cultură acreditează un semn al descompunerii timpurilor, cum este tatuajul? Suntem, fără putinţă de tăgadă, într-o epocă de sălbăticire colectivă. Regresul efortului secular de culturalizare massivă este vizibil în toate ţările civilizate, iar la noi este copleşitor. Probabil că nu prăbuşirea "masselor largi populare" înapoi la condiţia de "întreţinuţi" ai bunurilor simbolice degradate furnizate de societatea de consum ar trebui să ne preocupe prea mult, ci abandonul grupurilor cultural(izat)e. Chiar şi în epocile cele mai înfricoşătoare, de felul celor ale marilor migraţii de la sfârşitul antichităţii, supravieţuiau oaze de cultură, de trans-scriere - în oceanul general de inutilitate dimprejur - de manuscrise. De data aceasta, ştergerea este generală, iar sălbăticirea va fi ceva mai stranie, câtă vreme este dublată de o manipulare tehnologică fără precedent. Tehnologie înaltă şi cultură absentă: data trecută a luat omenirii optimist cinci secole (până la gotic), pesimist şapte-opt (până la renaştere) ca să îşi revină. Dar chiar şi atunci, comparând produsele renaşterii cu originalele greco-romane, senzaţia stranie pe care o avem este aceea a comparaţiei dintre avionul de paie replicat de cutare trib aborigen australian şi avionul care le traversa orizontul, diametral...

Căci discutarea unui fenomen de massă ca fenomen "neutru", dacă nu de-a dreptul simpatic înseamnă a-i conferi drept de cetate, a-i da un pedigree şi, poate, chiar mofturi artisticoide...
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer