Stieg Larsson
Bărbaţi care urăsc femeile (Millennium 1)
Editura Trei, 2008
Traducere de Elena-Maria Morogan


Citiţi un
fragment din această carte.
*****
Un talent teribil: Stieg Larsson
Oricât de antipatic
mi-ar fi Pascal Bruckner, pentru o dată sunt obligat
să-i dau dreptate.
"Unul dintre rarele romane poliţiste care
m-au făcut să mă trezesc în miezul nopţii pentru a continua lectura" - scrie el pe coperta noii apariţii de la Editura Trei,
Millennium I: Bărbaţi care urăsc femeile (traducere de
Elena-Maria Morogan).
În ce mă priveşte,
n-am fost nevoit să mă trezesc în toiul nopţii din bunul motiv că nici
n-am apucat să adorm. Am citit acest prim volum din trilogia
Millennium de-a lungul unei duminici, iar în pauza de prânz, când soţia
m-a înălţat la rangul de supraveghetor de tigaie, ştiţi ce am făcut? Cu o mână întorceam şniţelele şi cu cealaltă ţineam cartea, continuând lectura.
Aşa priză la suspansul unei cărţi nu am avut decât de trei ori în viaţă: pe la 18-20 de ani, când
i-am descoperit pe Conan Doyle, Agatha Christie şi Simenon, apoi spre 30, când
m-au zăpăcit John Le Carré şi Chandler, după care, în anii '90, când la Nemira a explodat Stephen King,
m-am trezit literalmente sorbit (între altele) de Christine, nărăvaşa maşină de lux
care-şi devoră şoferii.
Bărbaţi care urăsc femeile nu vasăzică banalul misoginism cultivat de donjuanii macho pentru care feminitatea
nu-i decât un pretext de etalare a virilităţii. Şi nici un ieftin eufemism pentru homosexualitate. Nu. Este ambalajul unei suite de orori în care tatăl - violator sadic şi asasin în serie - îşi abuzează sexual fiul şi fiica, după
care-l iniţiază pe cel dintâi în ororile
sado-criminale, îndemnându-l la incest întru barbara continuitate a blestemului. Totul
petrecându-se (cu buna ştiinţă a mamei, o ţâfnă acră) în sfera unei rămuroase familii din
high-life, unde, cum ne învaţă tradiţia, aproape fiecare urăşte pe fiecare, unelteşte, dezbină şi ascunde vinovăţiile gunoiului moral sub paturile niciodată inocente.
Evident că ziaristul Mikael Blomkvist - noul nostru Marlowe - este angajat, ca la Chandler et Comp., de bătrânul şef al clanului, obsedat cale de patru decenii de misterioasa dispariţie a nepoatei (fetiţa siluită de tată şi frate şi care nu se putuse salva decât prin paricidul urmat de fuga din ţară), urmând să rătăcească prin labirintul familial duhnind a sânge, pornind pe piste false, sabotat de pânzăria relaţiilor vinovate ş.a.m.d.
Nu vă speriaţi de divulgarea merchezului, fiindcă trama - chit că te înnebuneşte prin tensiune şi complicaţii sentimentale - este moft faţă de frumuseţea şi complexitatea relaţiei profesional-afective din cadrul cuplului detectiv.
Mikael, ziarist de investigaţii financiare, bărbat frumos, cincuagenar iubit, soţ nereuşit, dar amant împlinit, ins onest la modul păgubos, cu un
savoir vivre de necontestat, însă devastat de un scandal soldat cu un proces definitiv compromiţător pentru cariera lui, se trezeşte angajat de bătrânul şi bogatul bunic, dar are nevoie de asistenţă calificată. Astfel apare în scenă Lisbeth Salander, farmecul contrariant şi hipnotic al cărţii, o hackeriţă genială de 24 de ani, 40 de kilograme şi cu sâni de puberă, fiinţă nesupusă, haioasă şi hachiţoasă, care, spre stupoarea ei, se vede atrasă de şarmul comprehensiv,
tandru-patern şi îndelung ezitant al gazetarului detectiv de ocazie. Talentul autorului tocmai aici izbucneşte: încet, încet, ajungi oarecum să te dezinteresezi de intriga poliţistă şi detaliile sumbre, pentru a fi captat în manejul erotic, când suav-odihnitor, când picant-surprinzător, al protagoniştilor.
Din acest unghi, finalul
propriu-zis m-a necăjit. Nu
vi-l divulg, dar e frustrant. Mă alin cu gândul că abia suntem la primul volum
dintr-o trilogie de aproape două mii de pagini (apropo, sper ca traducătoarea şi editorii să nu ne ţină flămânzi prea multă vreme), astfel încât cei doi să mai aibă şanse de reacomodare.
Stieg Larsson, gazetar suedez, a murit de inimă la 50 de ani, în 2004, imediat după ce
şi-a predat cele trei volume.
S-au vândut două milioane de exemplare în Suedia, în Norvegia prima sută de mii
s-a epuizat în două zile, iar în Franţa cică se vând în medie 3.000 de exemplare zilnic. Păi, atunci, de mine ce să mai zic?