Răzvan Rădulescu se află în filmări cu primul lungmetraj realizat în calitate de regizor - coproducţia Felicia înainte de toate. Considerat cel mai bun scenarist al momentului, el a lucrat la unele dintre cele mai bune filme din ultimii ani - Marfa şi banii, Moartea domnului Lăzărescu, Niki Ardelean, colonel în rezervă, Hârtia va fi albastră, Boogie (la unele a scris scenariul împreună cu Cristi Puiu, la altele împreună cu Radu Muntean şi Alexandru Baciu).
Este scriitor, absolvent al Academiei de Muzică (a şi montat o operă), a predat scenaristică la o şcoală de film din Germania, a făcut layout pentru reviste, a scris articole pe teme muzicale şi literare.
Alţi cineaşti au apelat la ajutorul său - Radu Gabrea l-a solicitat să scrie împreună cu Alexandru Baciu scenariul la Călătoria lui Gruber, iar Anca Damian i-a cerut sfatul pe scenariul la Întâlniri încrucişate. Ambele filme au avut avanpremiera în luna iunie, la Festivalul Transilvania 2008, şi aşteaptă să intre în sălile din ţară.
Iulia Blaga: Ce înseamnă să fii scenarist profesionist în România? E legat de banii pe care îi primeşti, de numărul ofertelor, de timpul pe care-l aloci sau de cât de bine scrii?
Răzvan Rădulescu: Nu cunosc niciun scenarist profesionist, nu am întâlnit niciunul până acum şi mi-aş face iluzii să cred că sunt scenarist profesionist eu însumi. Când mă gândesc la profesionişti, mă gândesc la medici care operează, sau la mecanici auto la care te duci când nu-ţi mai merge maşina, sau la constructori cărora le ceri să-ţi ridice o casă, sau la tipografii care îţi scot o revistă.
Oamenii ăştia fac, în mod precis, ce aştepţi de la ei să facă şi, când li se întâmplă să eşueze, eşecul lor are claritatea mijloacelor lor. E greu să-ţi imaginezi un chirurg care, în timpul unei intervenţii pe rinichiul stâng, să se uite la pacient şi să-şi spună: "de fapt, pacientul meu e cam asimetric la faţă, are şi buzele destul de subţiri şi, dacă tot e anesteziat la mine pe masă, ia mai bine să-i îndrept nasul şi să-i injectez nişte silicon în buze, pentru că o să fie un exemplar uman mai împlinit când se trezeşte."
Sau imaginaţi-vă că mergeţi cu Loganul în service şi omul de acolo vă spune: "Eu vă înlocuiesc garnitura de chiulasă, da' vă propun să schimbăm şi caroseria cu una de Skoda, pentru că arată mai bine."
Ca scenarist, fie că pornesc de la ideea unui regizor şi scriu un scenariu, fie că citesc un scenariu şi încerc să-l repar, aşa fac: încerc să aduc lucrurile în zona de funcţionare a valorilor mele estetice şi morale. Nu spun că nu există parametri tehnici ai unui scenariu şi că nu poţi deveni expert în domeniu. Cred însă că scenariile în care parametrii tehnici sau structurali precumpănesc sunt accesoriile unei industrii cinematografice. În România nu e cazul.
I.B.: Ai afirmat la un moment dat că nu scrii decât despre lucrurile pe care le ştii. Dar Călătoria lui Gruber (de Radu Gabrea) nu e un film de actualitate, nu se referă la lucruri pe care le-ai trăit. Care a fost atunci provocarea?
R.R.: Acţiunea din film se întâmplă la trei zile după pogromul de la Iaşi, iar filmul este o poveste despre compromisul moral pe care îl face artistul pentru a-şi putea permite o viziune ordonată despre lume. Am scris scenariul la Călătoria lui Gruber împreună cu Alexandru Baciu, după ce am acceptat amândoi, cu iluzia profesionalismului, să facem script consulting pe un scenariu deja existent - o adaptare fantasmagorică după cele trei pagini referitoare la pogromul de la Iaşi din '41 din Kaput, de Curzio Malaparte.
Au fost două lucruri care ne-au intrigat: primul - câteva semnale disfuncţionale subtile ale textului literar au revelat, după ce ne-am documentat, o completă incongruenţă între adevărul estetic al literaturii pe care o face Malaparte acolo şi adevărul istoric; al doilea - un simplu exerciţiu de onestitate ne-a dezvăluit că, în condiţii de criză (noapte, mulţimi cu torţe, sânge pe trotuar, împuşcături, vaiete şi urlete), ne-ar plăcea să ne plasăm mai curând de partea călăilor decât de partea victimelor, că am alege să-i alergăm noi pe alţii decât să fim alergaţi, şi să dăm noi cu bâta decât să ni se dea nouă cu bâta în cap. Ceea ce e fundamental uman sau fundamental animalic, luaţi-o cum vreţi, şi este, mai cu seamă, fundamental înspăimântător.
Începând din acel moment, lucrurile au fost clare: povestea trebuia spusă din unghiul de vedere al puterii; Malaparte a devenit candidatul ideal: un scriitor angajat, cu grad militar, protejatul lui Mussolini, un artist sensibil şi suferind, alergic, lăcrămos dar demn, pe scurt un protagonist care, deşi fascist din convingere, să-ţi fie drag aşa cum trebuie să-ţi fie orice protagonist.
Tot atunci am decis că nu trebuie să vedem nicio scenă de progrom, niciun evreu, nicio baltă de sânge. Să nu auzim niciun icnet şi niciun geamăt. Dacă vedeţi aşa ceva în film, asta înseamnă că regizorul fie nu a înţeles ce am vrut (şi ce am crezut că am convenit cu toţii că vrem), fie a considerat, la un moment dat, abordarea prea radicală. În fine.
I.B.: Te sperie postura de regizor debutant? Te-ai consultat cu alţi regizori români în legătură cu Felicia înainte de toate? Le-ai cerut sfatul?
R.R.: Am aceleaşi îndoieli pe care le am şi atunci când mă apuc să scriu. Ce mă sperie este amploarea întreprinderii şi responsabilitatea pe care ţi-o iei în faţa atâtor oameni. De câte ori mă gândesc la echipă, la actori şi la banii investiţi, mi se taie genunchii. Am vorbit mult cu Radu Muntean şi mi-a dat tot timpul sentimentul că sunt îndreptăţit să încerc să regizez un film şi că nu încalc vreun teritoriu. Destul de recent, am avut o discuţie despre Felicia... cu Cristian Mungiu.
I.B.: În cât timp scrii un scenariu? E o muncă bine plătită în raport cu efortul? "Se merită"?
R.R.: Câteodată în câteva zile, câteodată în câteva luni, nu e nicio regulă. Scriu repede, dar pe urmă îmi trebuie timp să mă adun, şi mi se pare că scriu, de fapt, rar. Plus că sunt multe etape: discuţi o poveste, faci un treatment, modifici treatmentul, pe urmă scrii scenariul, pe urmă revii, schimbările duc la alte schimbări. Nu cred că pot scrie mai mult de două sau trei scenarii pe an.
Cât despre bani, aceştia sunt în tranşe - o parte vin ca avans, alţii după treatment, câte o tranşă la fiecare draft şi ultima jumătate când filmul intră în producţie, ceea ce, de obicei, se întâmplă un an sau doi mai târziu. Mărturisesc că nu înţeleg mare lucru din banii pe care îi primesc, dar probabil că sunt destui, de vreme ce reuşesc să trăiesc din ei.
I.B.: Eşti solicitat nu doar să scrii scenarii, dar şi să dai sfaturi pe scenarii gata scrise. A mai evoluat modul de a se scrie scenarii în România faţă de cum era acum 9-10 ani? A fost Marfa şi banii un punct de cotitură?
R.R.: Nu ştiu dacă e chiar aşa. Sper că nu e adevărat. Şi nu spun asta din răsfăţ sau aroganţă: la o autoritate nu te poţi raporta decât cu disconfort şi antipatie. Dacă e să mă antipatizez cu cineva, aş prefera ca asta să se întâmple natural - fie din evoluţia relaţiei, fie visceral, la prima vedere.
Nu am nicio autoritate să spun dacă a evoluat modul de a scrie scenarii în România ultimilor 10 ani. Am citit şi citesc multe scenarii de o mediocritate atemporală. Pe de altă parte, oameni care să scrie bine există tot timpul. Scenariul la Marfa şi banii a fost primul scenariu scris în format Final Draft, în care Cristi (n. red.- Puiu) şi cu mine am respectat cu stricteţe o regulă foarte simplă: nu consemnăm decât ce se vede şi ce se aude. În acest sens, a fost un punct de cotitură.
I.B.: Ce scenarii ale unor filme româneşti de dinainte de 1989 te inspiră?
R.R.: Îmi plac foarte mult trei filme de dinainte de '89: Reconstituirea, Moromeţii şi Secvenţe. Dar nu ştiu cum au arătat scenariile lor.
I.B.: Cum sunt studenţii la film din Germania faţă de cei din România?
R.R.: N-am cunoscut studenţi din România. Universitatea de Arte din Karlsruhe este, pe de altă parte, atipică, inclusiv pentru Germania, ca program pedagogic şi criteriu de organizare.
I.B.: Te uiţi la ştiri în fiecare seară? Citeşti ziarele? Urmăreşti talk-show-urile?
R.R.: Nu, la toate trei întrebările. Din când în când, citesc presa pe net. Nu mă uit la televizor. Există un strat de informaţie curentă care e filtrat de comeraj şi colportare: mă întâlnesc cu prieteni, se comentează lucruri, se aude prin târg.