Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Călătorii  Sageata  Jurnal de călătorie

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Circuit iberic complementar - partea a II-a


Radu-Ilarion Munteanu

25.11.2008
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Citiţi primul episod al acestui jurnal.A cincea dimineaţă, plecăm spre Madrid, prin Zaragoza. Zona de contact între circuitul sudic, din 2004 şi cel actual, închis pe malul atlantic al Portugaliei, drum parcurs de data asta în sens invers, iată încă o complementaritate, am o zi la îndemână ca să văd în ce măsură va fi semnificativă, în planul experienţei interioare. Autocarul cu care vom întreprinde circuitul e sub nivelul celui cu etaj care ne-a servit până acum. Dincolo de diferenţa tehnică, fusese un autocar de "două stele cu distincţie", defel de mirare, şoferul fiind fiul patronului. Acesta, cu care deja mergem, ar fi de "două stele cu dispensă". În fine. Cel puţin şoferul, care poartă dezinvolt apelativul Xabi, pare mai apropiat. Deloc impresionat de asemuirea cu Xabi Alonso, mijlocaşul de bandă al Barcelonei şi al campioanei europene din vara asta, preferă să spună că în localitatea lui de baştină sunt mulţi români, care muncesc aici, copiii cărora se joacă cu ai lui. Asta după ce strecurase că diminutivul lui e basc, adică euskadi, nu catalan, căci x se citeşte ş în catalană, h în spaniolă, dar ch în limba bascilor.

Către catedrala Nuestra Señora del Pilar nu se poate ajunge decât imediat după trecerea podului peste Ebru, fie că veneai dinspre Madrid, fi că vii, ca noi, acum, dinspre Barcelona. Unghiurile de fotografiere sunt inevitabil aceleaşi, timpul prea puţin pentru orice altceva decât vânturarea în jurul pieţii din faţa catedralei, spatele fiind latura care acoperă fluviul. Rup simetria, renunţând la vizitarea celeilalte catedrale, nu doar ca urmare a inapetenţei Feliciei pentru "pietroaie" ci, într-o anume măsură, nu neapărat mare, şi din spirit polemic, ţintit către ghidă, care, nu numai că mi-l stimulează, dar găsesc locul acestei nuanţe relaţionale în contextul general al poziţionări mele faţă de acest tur secund: cei doi ghizi se înscriu în complementaritatea imprimată ca paradigma experienţei în curs, de către ironicul meu înger păzitor. În nici un caz unul mai bun ca altul, ambii respectabili, ambii de ţinut minte, ambii destul de eficienţi. Dar greu de găsit fiinţe mai opuse. Ca fire, ca înclinaţii, ergo, ca discurs. E, deci, momentul să fac un raţionament probabilistic, sau, mai degrabă, de plauzibilitate: ce e mai probabil, ca această complementaritate să fie rodul hazardului pur, sau al sforilor trase de micul dumnezeu al întâmplării, cum îmi alint eu, uneori, îngerul? Răspunsul e evident. Indiferent de accepţiunea asupra noţiunii de înger păzitor, probabilitatea hazardului pur e foarte mică. Cu alte cuvinte, după ce ai eliminat "imposibilul" (ghilimelele sunt necesare!), ceea ce rămâne, oricât de fantezist ar fi, e plauzibil.

Căci am ajuns încă odată la marmura soclului statuii lui Goya, ce închide piaţa din faţa catedralei "Spaniei", în drum spre catedrala "Zaragozei". Pe care scrie: La fantasia, abandonada de la razon, produce monstruos. Pero, unida a ella, es la madre de las artes. Este "fantezia" operării cu noţiunea de înger păzitor una abandonată de raţiune? Domnilor preşedinţi şi draga mea prinţesă neagră, ce-ai înlocuit frunza ta de viţă cu o frunză de arţar, aceasta e întrebarea. De acum, trebuie să fi clar pentru orice cititor, va merge mai departe prin pădurea de simboluri a relatării călătoriei mele, pe propriul său drum. La fel merge-vor personajele naraţiunii. Eu ştiu de acum exact pe ce drum merg. Când scriu, ce credeaţi? Iar asta şi datorită absenţei totale a celor două duhuri transparente, musul Ariel şi Prinţesa Neagră a Frunzei de Arţar. Reacţia logică la dispariţia lor e clarificarea netă a raporturilor mele cu meleagurile cutreierate. Şi cu propria raţiune, care, ţinând minte totul, nu abandonează nici o fantezie.

Sigur că cei doi ghizi, la 4 ani distanţă, s-au raportat şi ei în mod complementar la fraza lui Goya. Ceea ce nu înseamnă decât că fraza poate fi citită în cel puţin două moduri. Doamne fereşte de frazele care nu admit decât un singur mod de lectură.

Complementaritate şi la Madrid, dpdv hotelier. Asta fiind de acum problema agenţiei, independent de ghizi.

Ziua rezervată Madridului fu încoronarea relativă a celor deja mai bine de 5 ani pe drumuri. Prima şi, poate, singura când încheiarăm pace separată şi ne supuserăm testului, dur în esenţa lui, a definiţiei personajului lui Čapek, de a încerca să ne suportăm reciproc în deplină izolare socială. În mijlocul Madridului. Timp de o zi-lumină. Ajuns în faţa tastaturii, îmi folosesc limpezimea câştigată a minţii, observând că inerentele certuri sunt, după peste 32 de ani, forme de cooperare. Reuşirăm a recupera, ironic de complementar, tot ce nu făcusem acu' 4 ani, în 2 zile şi în 7 persoane: vizitarea Palatului Regal şi a catedralei adiacente, numită de madrileni Metropolitană şi închinată Santei Maria la Real de la Almudena, patroana Madridului. Aşa cum Nuestra Señora del Pilar e patroana Zaragozei, dar, cumva, a întregii Spanii. Iar La Moreneta a Catalunyei. Trepte pregătitoare, evident aşa va fi gândit proiectantul turului, pentru întâlnirea de la Fatima.

Dar, înainte de a părăsi Madridul, către părăsirea Spaniei, două vorbe despre încheierea periplului bisolitar. Hotelul unde furăm cazaţi, prezentat ab initio ca "central, dar nu ultracentral" se dovedi dincolo de harta primită gratuit de la recepţie, care ar fi trebuit să marcheze măcar marginea cea mai apropiată de hartă, pentru orientare. După ce ne-am repatriat cu un taxi, al cărui cost fusese anticipat cu extremă precizie de ghidă, am aflat că alt cuplu, mai în vârstă, ajunsese per pedes apostolorum, bazat pe o orientare autonomă corectă. Cartierul de blocuri în care hotelul era plasat aduce aminte de titlul unui mai vechi film românesc, Dincolo de râu. Cumva, hotelul ar fi central in cartierul de blocuri respectiv, mărginaş. De acolo aveam să regăsim autostrada de sud-vest, trecând pe sub anexele stadionului Vicente Calderon, al lui Atletico, a doua echipă a Madridului, apoi suntem uluiţi văzând că autostrada traversează, pur şi simplu, o periferie de blocuri. Trecem, după prânz, printr-un orăşel curat, Merida, situat pe Guadiana, al patrulea fluviu iberic pe care-l întâlnim, după Ebru, pe care-l traversasem în urma cu 4 ani, la ieşirea din Targona, în drum spre Valencia, urmând să-l reîntâlnim la Zaragoza, atunci, ca şi acum, apoi Guadalquivirul, la Sevilla, Tajo, la Toledo, urmând a-i admira estuarul imperial, ce scaldă, de fapt chiar traversează Lisabona. Rămâne să întâlnim şi cel mai nordic fluviu, Duerro, sub numele portughez Douro, la vărsarea în Atlantic, lângă Porto. Peste fluviu, un pod superb, proiectat de Calatrava, figura majoră a arhitecturii spaniole contemporane, ideal punct de întâlnire cu autocarul, la plecare. Aflu între timp, de la o prietenă, că şi la Ierusalim e un pod proiectat de Calatrava. Ghida anunţase o surpriză. Suntem surprinşi oarecum de anonimitatea graniţei, mai discretă decât o limită de judeţ de la noi, dar asemănătoare cu ce vedem prin filme şi seriale că sunt graniţele de stat americane: un simplu panou. Dar diferenţa de ţară se constată la prima staţie de servicii de pe teritoriul portughez. Faţă de simplele benzinării la care se adaugă un restaurant, întâlnite pe traseul autostradal Barcelona - Zaragoza - Madrid - Merida - Badajoz (ultimul oraş spaniol înainte de graniţă), cele portugheze nu numai că au structura completă, tradiţională, din Europa bătută până acum, dar sunt singurele, din afara Austriei mereu elegante, pe care proiectanţii s-au străduit să le facă să semene cu nişte case, iar nu nişte antrepozite, privite din afară. La prima caut un CD cu Amalia Rodriguez, numai ca să nu zic că am trecut prin ţara ei fără s-o bag în seamă. Deşi încărcătura CD playerului uitat acasă începea cu melodiile ei celebre. Găsesc la preţ suficient de mare ca să nu mă tenteze, youtube să trăiască. Poate aş cumpăra mâine în Lisabona un CD sau DVD cu toate albumele ei, în format mp3, dar ştiu ca nu voi avea timp. Lăţimea anonimă a ţării trece cu surpriza anunţată - o proiecţie cu Cartea Junglei, pe care o savurez conştiincios. Ghida a câştigat puncte, cel puţin în faţa mea şi îşi măreşte scorul când plusează, cu regie rafinată, mai întâi coloana sonoră de la Carele de foc, apoi cea de la 1492, Cucerirea Paradisului, sincron cu trecerea podului Salazar, redenumit 25 aprilie, în cinstea dezastruoasei revoluţii a garoafelor, o intrare într-adevăr triumfală în Lisabona. Chiar dacă ştie că ştim că El Amirante a plecat din Paros, şi nu din Lisboa, sau din Porto. Turul de oraş debutează cu mânăstirea Ieronimilor, unde mă întâlnesc, la biserica mânăstirii, în premieră, cu goticul manuelin, apoi, la limita întunericului, pe malul estuarului, încerc să valorific luminile de proiecţie, să pot fotografia monumentul dedicat lui Enrique Navigatorul şi al eroilor beneficiari ai învăţăturii marinăreşti acumulate de prinţ. Mai departe nu mai ascult nimic, limita oboselii zilnice se cere respectată. Camera de hotel iese proporţional cu numărul de stele la socoteală, în comparaţie cu cea din periferia Madridului, încât urcăm la restaurant, pentru o cină paralelă cu nucleul celor care plătiseră cinele in avans. Chelneriţa mărturiseşte cu humor că ascultă în bucătărie meciul Benficăi, e încă 0-0. Dar înainte de a adormi, după ce descărcasem pozele în laptop, văd cele 2 goluri cu care lusitanii îi bat pe napoletani. Aşa că mâine voi purta, dign, tricoul interist.

Lisabona a câştigat prima rundă cu Madridul, fie că e vorba de primul Madrid, cel de 2 zile jum'ate, cu experienţa din Prado, fie cel de acum, cu palacio Real şi catedrala sa. Şi dincolo de trăirile respective. Absente în capitala lusitană. Ca momente subiective, ce definesc esenţa acestor file, Madridul conduce cu 2-0. Relaţia cu Lisboa fu una de la situs la călător. Trebuie, deci, să admit că ultima are un spor de personalitate. Madridul mi-a apărut mai cosmopolit, unul din multele oraşe europene, unul din cele câteva bătute cu piciorul, respirate şi rememorate. O senzaţie ca cea provocată de Lisaboana nu mai întâlnisem de 27 ani, de la întâlnirea cu Budapesta. Dacă pe drumurile circulare, de fapt eliptice, care taie Dunărea pe câte două poduri simetrice, mă simţisem mai acasă decât în oricare oraş românesc, cu excepţia celui natal, Lisabona mi se impune ca un pământ exotic, dar simultan familiar, populat de o rasă omogenă, multicoloră, plurisomatică, dar cu un inconfundabil aer comun. Poate greu de definit în cuvinte, dar lesne sesizabil. Dacă, dincolo de personalitatea proprie, consacrată, ca să zic aşa, obiectivă, Roma, Parisul, Madridul, Florenţa, îmi prilejuiseră experienţe de contact intim, intense, în puncte specifice, ca Vaticanul, Domul invalizilor, Prado şi palatul regal ori campanilla lui Giotto şi Piaţa Signoriei, Lisabona e primul oraş care mi se oferă in integrum, cu ţărmurile, colinele, clădirile, statuile, bisericile şi populaţia sa. Experienţa de contact civilizaţional e, fireşte, mai difuză, dar mai amplă. Admit că zilele următoare îmi vor estompa şi îmi vor accentua simultan senzaţia, sau, mai degrabă, nexusul de senzaţii conjugate. Destul de probabil, contactul cu Atlanticul efectiv îmi va revela un spor de personalitate a aşezării umane, iar populaţia Coimbrei, să zicem, se va dovedi, sub rezonanţa emoţională interioară cu cântecul omonim al Amaliei Rodriguez, a avea aceeaşi marcă identitară, accesibilă exclusiv simţurilor, definind, pur şi simplu, portughezul, abia acum descoperit. Portughezul care îşi vede senin de ale lui şi te ignoră, permiţându-ţi o măsurătoare neafectată de un principiu Heisenberg sui generis. Metaforic. Spre deosebire de catalanul, de andaluzul, de castilianul, hai să zic spaniolul de pe stradă, care, ca şi grăbitul japonez, se opreşte dacă te vede cu harta în mână, să te ajute. Ascunzându-şi, tot ca efect heisenbergian extins la scara inefabilului uman, propriul fel de a fi şi de a respira. Dincolo de asemănarea somatică aparentă a japonezilor, dincolo de diversitatea, tot somatică, a spaniolilor.

Contrast spectaculos, peste care vibrează o armonie subtilă, pe malul estic al estuarului Tejo, ansamblul proiectat de arhitectul spaniol Calatrava, gara Oriente, cuplată cu terminalul de metrou al liniei vermelha, un minicartier adunat în jurul a două blocuri gemene, de câteva zeci de etaje, excelente puncte de reper pentru vizitator, o esplanadă pe ţărm, de la intrarea pe podul Vasco da Gama, de 16 km, până la Centrul Oceanografic, cu un acvariu poate mai puţin spectacular decât cel de la Barcelona, dar sigur mai bogat şi mai sistematizat, competitiv cu cel de la Tokyo, nu mai discutăm de cel de la Constanţa. La ieşirea din acvariu, o gălăgie veselă: o cohortă de adolescenţi de ambele sexe, în uniforme sobre, negre, cu însemne incluzând drapelul naţional, unii cu... ţucale pe cap. Se dovedesc a fi bobocii, tocmai botezaţi de clasele terminale, la Academia Militară. Chiar de nu-i vorba de academia navală, nu pot să nu conjug mental ritualul cu o tradiţie seculară de cuceritori ai mării, de urma ăi ai prinţului care căpătase nobilul epitet de navigator. Chiar dacă armata jucase, de facto, un rol ambiguu în dezastrul - mă încăpăţânez à outrance să-l socotesc astfel - revoluţiei garoafelor, care aruncase ţara în haos, la patru paşi de infinitul cu minus al bolşevizării şi destabilizase cel puţin jumătate de continent african. Minând la bază cele două state albe din acea jumătate. Poate că aceşti tineri vor contribui la o revitalizare a NATO, la o restructurare benefică a armăturii susţinătoare a valorilor nontotalitare. Tabloul gălăgios şi vesel mă va urmări mult timp.

În fine, după amiază, o plimbare în parcul Edward VII, înclinat, din nordul pieţii Marchizul de Pombal, primarul Lisabonei la cutremurul din 1750, considerat, pentru energia şi raţionalitatea reconstrucţiei, salvatorul Lisabonei. Alt grup de tineri gălăgioşi, redus la scară: îmbrăcaţi în culoarea Yellow Label a ceaiului Lipton, făceau un exerciţiu de promovare. Am căpătat câte un pahar cu ceai, pe care l-am încălzit în mână până aproape de reatingerea zonei, după ce câştigasem un mic pariu personal, că de la drapelul portughez înălţat la capătul nordic al parcului înclinat se vede estuarul Tejo, la sud de careul Pieţii de Comerţ. Ochi de mare prins în fotografie.

Să fie, mă întrebam, revenind spre hotel, tocmai când treceam prin faţa discretei statui a fostului preşedinte brazilian Castelo Branco, viaţa acestei nu odată de neînţeles generaţii următoare, prinsă între ritualul asumării responsabilităţii protectiv-instituţionale şi dansul reclamei comerciale, fără de care curenţii economici nu curg? Sau, doamne, aşa a fost dintotdeauna? Căci Vasco da Gama n-a căutat drumul spre Indii, ocolind, complementar, Africa, pentru a lărgi aria cunoaşterii geografice (meritul ăsta îi aparţine vizionarului prinţ poreclit Navigtorul, cu portulanele adunate în biblioteca lui), şi nici ca să contribuie la scăderea preţului "scump ca piperul" al celebrelor mirodenii, de care prea puţin rafinata gastronomie apuseană nu se mai putea lipsi. Ci din trivialul dar vitalul motiv al îmbogăţirii. Îmbogăţire care îmbogăţi lumea, căci îmbogăţirea destulor barbari o şi sărăceşte mereu. Grecii, doxarii, alţi marinari de geniu, au descoperit dialectica înaintea lui Hegel, cu atât mai mult înainte ca Marx s-o vulgarizeze, făcând-o instrument de sărăcire.

Ştiu, înainte de a mă apuca, în liniştea camerei de hotel, să scriu şi de încerc aceste senzaţii pregnante. Deoarece ştiu că ele s-ar dilua mult, fără să-şi piardă natura, în momentul în care aş vedea primul cartier de blocuri, la o periferie continentală a Lisabonei.

Ei, bine, le-am văzut. Era inevitabil. Ziua următoare, în drum spre vest, spre Atlantic. Micile rotocoale de pe hartă, sugerând sate, sunt grupuri izolate de blocuri. O dimineaţă însorită se consumă pentru a atinge două puncte: Cabo de Roca, extremitatea apuseană a megacontinentului eurasian, unde se fac poze şi unde primim, conta unei taxe modice, o diplomă, certificându-ne prezenţa, cu sigiliul primăriei din Sintra. Pe care sigiliu se pot vedea, straniu, simbolul conjugat semilună-pentagramă, replicat simetric. Celălalt punct, tot la Sintra, palatul de vară al lui Manoel I, regele care a dat numele unei epoci şi al unui stil arhitectural hibrid, cu elemente renascentiste de baroc (de exemplu combinarea boltelor semidiscoidale cu cele ogivale, şi acestea însă cu îmbinarea racordată, nu unghiulară. Informaţia că acum zona e oarecum rezervată protipendadei, coroborată cu poziţionarea palatului, ar sugera o permanenţă, în numele lui nil novi sub sole.

Aş fi menţionat că la Sintra şi-a trăit ultimii ani de viaţă Carol II, mort la Estoril, nu departe, dacă nu m-ar fi oripilat, cu 5 ani în urmă, evidenţa aducerii rămăşiţelor pământeşti ale Lupeascăi în cimitirul mânăstirii de la Curtea de Argeş, spre răsucirea în morminte a şirului de călugări, dacă nu şi a persoanelor regale ale căror morminte înnobilează biserica mânăstirii. În termenii drepturilor atemporale ale omului, omul Carol II avea dreptul să-şi lege viaţa de cea numită Duduia, în camarila regală, dar, dacă şi-a luat răspunderea s-o păstreze alături ca rege, falimentându-şi, ab initio, cariera regală de 10 ani, dacă jalnicul urmaş biologic nelegal, căruia diluarea jurisdicţiei regale internaţionale i-a acordat aiurea titlul de prinţ, avea şi el dreptul să militeze pentru acest transfer de rămăşiţe pământeşti, în ipoteza implicării lui (cine altfel?), ruşine autorităţilor statale sub egida cărora s-a maculat situl istoric Curtea de Argeş, dar mai ales ruşine BOR, pentru a fi aprobat falsul. Poate, la limită, Carol ar fi avut ce căuta alături de nobilii săi înaintaşi regali. Însă fără Lupeasca, aşa cum suna, în epocă, acrostihul am uitat cărui poet consacrat. Sau, dacă nu se putea despărţi de ea nici dincolo de moarte, ar fi trebuit ca în memoria lui să se renunţe la aducerea la Curtea de Argeş. Că să nu spun să renunţe post mortem. În numele responsabilităţii, dar întâi de toate al decenţei.

va urma
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

ARHIVA RUBRICII

Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro Elveţia - Circuit alpin (III), Radu-Ilarion Munteanu (2.0/5 - 1 vot)
Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro Elveţia - Circuit alpin (II), Radu-Ilarion Munteanu
Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro Elveţia - Circuit alpin (I), Radu-Ilarion Munteanu (1.0/5 - 1 vot)
Sageata Oraşul care miroase a balsam de rufe, Anca Mureşan (5.0/5 - 5 voturi)
Sageata Roma (II), Sanda Golopenţia (4.0/5 - 2 voturi)
Sageata Toate articolele din această rubrică


RUBRICILE CATEGORIEI

Sageata În căutarea fericirii (Jurnal de călătorie în jurul lumii)


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer