Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Eseu  Sageata  4SPACE

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Încă o bienală despre care nu se scrie nimic în presa culturală


Augustin Ioan

04.11.2008
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
O nouă bienală bifată, cel puţin la fel de optimistă ca şi precedenta: arhitectura de obiect şi de clădire de birouri s-a actualizat semnificativ, în sensul că măcar premiile nu mai sunt plasate, vorba lui Mircea Eliade, în illo tempore. Acel timp, apoteotic, a fost, multă vreme după 1989, răstimpul interbelic, pe care chiar şi bienalele l-au curtat, la început. S-a văzut că, spre schimbarea de deceniu, ne-am apropiat de anii şaizeci, măcar cu premiile. Astăzi, casele şi birourile bune din bienală sunt, barem, chiar dacă întârziate încă în raport cu ce se discută şi se experimentează astăzi, din decenii trecute de curând.

A reduce retardarea temporală a arhitecturii care se practică în România de azi (şi pe cea culturală, dar acesta este un proiect epopeic şi generaţional, are de-a face în primul rând cu şcoala şi abia apoi cu breasla) este un proces mai rapid decât îmi imaginam, căci are de-a face cu expunerea nemijlocită la practica din occident. Ceea ce văd, plimbându-se, arhitecţii români (uneori, chiar şi clienţii lor mai procopsiţi) în vest se multiplică prin sciziparitate şi acasă. Dar ceea ce văd, în absenţa comentariului critic şi, mai ales, a literaturii de specialitate la zi, este practica trecută, edificată deja. Prin urmare, copiem, sau măcar ne lăsăm impregnaţi de practica occidentală, dar doar de aceea deja edificată. Experimentul, care ţine de o zonă încă invizibilă public, căci nevalidată prin edificare, nu trece dincoace. De altfel, mai avem o scuză: febra imobiliară, care tocmai s-a stins la fel de brusc cum s-a şi aprins, nu ne-a dat voie să medităm. O vom face acum, după ce am otrăvit fântânile şi ne-am retras în munţi, ca să ne îmbogăţim...

Dar, de meditat, oare cine va medita pentru noi, adică în locul nostru? Secţiunea de carte, de publicaţii, sau de ce vor fi fiind ele, arată, prin comparaţie cu restul bienalei, ponosit. Sunt câteva titluri, între care strălucesc colecţiile de eseuri ale Profesorului Alexandru Sandu şi teza de doctorat a mai tânărului meu coleg de colecţie Paideia (şi de facultate, de bună seamă), recent repatriatul Cosmin Caciuc. Premiul, însă, îl ia albumul Alvaro Siza, al amicilor de la Igloo. Nici vorbă, este o carte arătoasă şi necesară. Dar ea este, totuşi, doar un catalog de expoziţie, care abia aceasta trebuia semnalată cumva ca fiind un eveniment - şi pe bună dreptate! Ea, cartea, nu este încă o carte românească: este, totuşi, numai o traducere a unui material important, dar importat. Nicio contribuţie critică originală băştinaşă nu o îndreptăţeşte să fie recuperată culturalmente drept un instrument autohton. Pe scurt, nu există valoare adăugată pe plan local. Asta nu îi ştirbeşte din valoarea ei în sine ca instrument de amintire a expoziţiei care, ca toate expoziţiile, s-a dus acolo unde se duc toate expoziţiile atunci când se duc.

Dar, ca şi în cazul anualei OAR Bucureşti, când s-a premiat tot un catalog de expoziţie, cel pentru remarcabilul eveniment Bubi Georgescu, întrebarea rămâne aceasta: expoziţiile acestea ce aclamă, când e vorba de carte? Ce valori promovează? Ce e o carte, la urma urmei? Căci autorilor li se cere să facă din cărţilor lor... panouri de expoziţie. Juriile nu citesc nici măcar panourile, necum cărţile. Căci, dacă le-ar citi, ar avea dubii să nu aleagă cartea profesorului Sandu, ci - merituosul catalog al unei expoziţii care, abia aceea, ar fi trebuit premiată sau cumva menţionată, aşa cum s-a întâmplat la anuală. Despre dezvoltarea spiritului critic, al inovaţiei teoretice, despre tenacitatea publicării de serii de cărţi, nici vorbă.

Secţiunea de publicaţii a expoziţiilor anuale şi bienale pe care le organizează în România arhitecţii români au ajuns cenuşăreasa acestora şi o secţiune caraghioasă. De aceea am ales să nu mai particip la asemenea evenimente. La bienală era deja a doua, la ultima anuală, nu ştiu de ce, am crezut că e frumos să onorez munca tuturor colaboratorilor din cele 5 (cinci) titluri propuse. Astfel făcute şi astfel jurizate, expoziţiile sunt umilitoare. Autorii de carte aleg să onoreze cu munca lor intelectuală o breaslă care - instituţional, cel puţin - nu este interesată în această dimensiune a culturii sale profesionale.

Dacă aş continua să particip, aş valida un sistem eronat de a gândi publicaţia de arhitectură şi, în plus, mi s-ar reproşa că sunt ranchiunos pentru că niciodată, de când se fac bienale şi anuale în România, nimeni nu a observat că niciuna din cărţile mele nu a fost premiată. Nu pot să nu recunosc că mă îngândurează această cecitate a propriilor mei colegi. Când atât de mulţi nu îţi validează munca, e un motiv de preocupare. Mă reconfortează numai faptul că ea se publică în Occident, ceea ce mă face să sper că - măcar pentru alţii, străini - sunt util. Recunosc, pe de altă parte, că, în câteva - puţine - rânduri, premiile au fost pe deplin binemeritate de cei care le-au luat. Dar cred că, retrăgându-mă definitiv din această formă stranie de competiţie, îmi păstrez şi abilitatea de a putea comenta critic rezultatele şi cauzele care le generează.


Bienala de Arhitectură, Bucureşti, 2008
Muzeul Ţăranului Român / MNAR / Galeria Etaj 3/4 a Teatrului Naţional din Bucureşti
organizată de Uniunea Arhitecţilor din România şi revista Arhitectura
15 octombrie - 15 noiembrie 2008
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer