13.09.2003
Mă întorc la Huştiuliuc. La singura întîlnire de grad zero pe care am avut-o cu el, singura întîlnire în care am şi schimbat cîteva vorbe. Odată l-am găsit pe marginea şanţului, într-o poziţie de om căzut dintr-un avion: pe burtă, cu o mînă prinsă sub el, cu cealaltă, încleştată în firele de iarbă, ca şi cum s-ar fi agăţat cu disperare de un colac de salvare, ca să nu se ducă la fund. I-am dat tîrcoale împreună cu prietenul meu Petrică, ca rechinii, însă nu aveam curaj să ne apropiem prea mult. Puţea îngrozitor. L-am strigat, dar nu a arătat nici un semn că ne-ar fi auzit. Nici nu părea să respire. Fără să-mi comunice şi mie intenţiile, Petrică s-a desprins în viteză de lîngă mine şi i-a tras un şut în fund. Am fugit pe sub gard în curtea mea, ne-am contopit cu peisajul. Linişte. Am trecut nou în drum, pe sub gard, ca şobolanii. Huştiuliuc părea mort. Ne-am prins cu degetele de nas, l-am împins cu picioarele şi l-am întors cu faţa în sus. Din mîna prinsă sub el a căzut o sticlă de ţuică, aproape goală. Cît ne-am mai învîrtit pe-acolo, am găsit o broască într-una din bălţile şanţului. L-am descălţat de-o cizmă şi i-am plasat broasca în ea. Apoi ne-am dus la joacă. Pe seară, l-am găsit în acelaşi loc. L-am zgîlţîit eu de umeri: "Hei, bădie, scoal' şi te du acasă!". S-a ridicat bezmetic, şi-a încălţat cizma şi a pornit legănîndu-se la vale. După vreo douăzeci de metri, s-a oprit brusc, s-a descălţat de cizmă, a scuturat broasca turtită, a luat-o în mînă şi a aruncat-o înspre mine: "Te bag în Dumnezău mă-tii!".
Urmînd raţinunea ascunsă după care Dumnezeul mamei mele a făcut lumea, Huştiuliuc, prostul satului, avea un singur prieten, Costică Toderică, nebunul satului. Costică Toderică era din aceeaşi breaslă cu tatăl adoptiv al lui Iisus. Umbla fluierînd pe uliţele satului, în căutarea unor clienţi cărora să le facă geamuri şi uşi sau orice obiect care ţinea de meşteşugul tîmplarului nostru. De exemplu, şi acum cînd mă duc acasă, mănînc pe una dintre măsuţele făcute de Costică Toderică. Măsuţa e faină, atîta doar că are un picior mai scurt şi, dacă vrem să nu ne zboare ciorba din farfurie în timp ce mîncăm, cineva trebuie să ţină permanent cotul apăsat pe unul dintre colţuri. De Costică Toderică nu scăpai decît dacă îi făceai o comandă. Cu toţii îi plăteau această taxă de protecţie. Nu cred să existe casă în satul nostru, care să nu aibă o uşă trapezoidală, o fereastră strîmbă, o masă sau un taburet cu un picior mai scurt. Eu unul am fost fascinat de veselia lui de cînd l-am cunoscut. N-am întîlnit un om mai vesel decît el. Iar veselia lui a durat mult şi bine, pînă acum vreo cîţiva ani, cînd s-a înzdrăvenit de-a binelea la minte. Dacă plecarea lui Huştiuliuc la loc cu verdeaţă nu a reuşit să-i curme din pofta de viaţă, moartea mamei sale l-a adus pe Costică Toderică cu picioarele pe pămînt. Deşi trăieşte şi astăzi, vorbesc de el la trecut, pentru că acum este un cu totul alt om, unul obişnuit care păşeşte trist, cu capul în jos.

0 comentarii

Publicitate

Sus