Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Revista presei  Sageata  Atelier literar

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Fulgerul mental


Voicu Bugariu

15.09.2003
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
          Într-o dimineaţă de aprilie, ziaristul Raul Popescu se îndreptă către cabinetul unui psihiatru la modă. Vârsta sa de mijloc nu-l împiedica să se îmbrace tinereşte şi să poarte părul cam prea lung. Tălpile lui plate îl obligau să meargă oarecum nefiresc. Gimnastica medicală, făcută zilnic cu disperare, nu reuşea decât să-i atenueze acest neajuns.
          Clădirea policlinicii era un bloc făcut din prefabricate. Avea două etaje şi ferestre mari. La intrare, o copertină şi nişte trepte. Raul Popescu ajunse repede la etajul întâi, într-un hol limitat de mai multe uşi. Acolo se aflau două bănci lungi, tapiţate cu un material plastic de culoare maro. Înainte de a se aşeza, Raul întrebă:
          - Cine este ultimul, vă rog, la doctorul Ambrozie?
          - Eu sunt, zise o femeie la vreo patruzeci de ani.
          Era o persoană destul de elegant îmbrăcată, foarte grasă, cu mâini mici. De călugăriţă, îşi aminti jurnalistul o expresie dintr-un roman.
          Privindu-le, Raul avu una dintre ideile lui literare neconcretizate: să facă un personaj feminin cu mâini firave, neputincioase şi picioare de dinozaur, ultramusculoase, aproape înfricoşătoare, dar fascinante.
          Femeia avea părul negru, strălucitor, despărţit printr-o cărare trasată pe mijlocul ţestei. Privirea ei era fixă, întrucâtva înfricoşătoare. Desigur, din cauza acestui zâmbet îngheţat. O grimasă, de fapt.
          Singurul loc liber se afla tocmai lângă ciudata fiinţă. Banca - foarte comodă. Jurnalistul îşi reprimă un uşor suspin de satisfacţie.
          Gândindu-se cum să răspundă la întrebările psihiatrului, Raul îşi propuse să aducă vorba despre condiţia celibatarului trecut de o anumită vârstă.
          Trecu un timp. Femeia de lângă el se ridică şi intră în cabinet. Când ieşise pacientul aflat înăuntru?
          Peste puţină vreme, femeia reapăru. Raul aruncă o privire întrebătoare către ceilalţi pacienţi, aşteptând o eventuală contestaţie, apoi intră.
          Doctorul Silviu Ambrozie avea vreo cincizeci şi cinci de ani. Era un bărbat arătos, cu un zâmbet, aprecie Raul, atrăgător. Părul, pe jumătate încărunţit, dar des, era pieptănat înspre spate şi lăsat suficient de lung pentru a oferi o oarecare impresie de nepăsare romantică.
          - Mi s-a spus că aveţi o problemă mai deosebită şi nu propriu-zis o suferinţă, spuse medicul. Amicul dumneavoastră mi-a spus. Aşa este?
          Raul se mulţumi să încline aprobator din cap, aruncând aproape în acelaşi timp o privire ambiguă înspre asistenta pahidermică, aşezată în stânga medicului. Aceasta, implantată la capătul biroului, scria ceva. La intrarea lui Raul nu-şi ridicase privirile.
          Medicul pricepu că pacientul său se sfiieşte să vorbească în prezenţa unei terţe persoane şi făcu un gest discret, îndemnându-l pe jurnalist să aibă răbdare. Situaţia, sugerau privirile lui amabile, urma să se amelioreze de la sine.
          Într-adevăr, ca şi cum ar fi fost sugestionată, asistenta se ridică anevoie şi, fără să spună vreun cuvânt, ieşi din cabinet.
          - Ar trebui să vă fac o fişă, spuse medicul. Dar poate nu este cazul. Nu?
          - Nu ştiu, ezită Raul. Într-adevăr, din moment ce nu...
          - N-o să vă fac, admise celălalt. O să purtăm numai o discuţie şi nimic altceva. Bine?
          - Da. Deşi poate n-o să mai ziceţi aşa, după ce-o să mă ascultaţi...
          - Ei, nu, de ce? He, he, unii ar dori, aşa, dintr-un snobism mai special, să sufere de o afecţiune psihică, dar nu le este dat. Sunt condamnaţi, pur şi simplu, la normalitate...
          - Condamnaţi?
          - Păi, nu? Dacă nu reuşesc să scape cu nici un chip din cercul propriei lor normalităţi psihice? Nu sunt condamnaţi?
          Dezinvoltura prietenoasă a medicului îl binedispuse pe Raul. Într-adevăr, îşi zise, este aşa cum l-a descris cunoscutul meu. Comunicativ, deloc arogant.
          - Nu sunt adeptul unor metode fixe de investigaţie, zise Ambrozie. Când am în faţă un pacient nou, încerc să mă comport şi să vorbesc după inspiraţia momentului. Majoritatea colegilor mei mă socotesc un diletant. Ce-i drept, unul destul de norocos...
          Raul surâse cu simpatie.
          - ... drept urmare, n-o să vă întreb de bolile mai importante ale ascendenţilor dumneavoastră. Mă mulţumesc cu nişte întrebări simple. Aşa cum se discută în tren.
          - Şi care ar fi prima?
          - Previzibilă. Sunteţi căsătorit?
          - Nu, spuse Raul cu un mic surâs stânjenit, de parcă s-ar fi jenat că nu poate să dea un răspuns stenic de tipul bineînţeles, am doi copii mari.
          - Şi câţi ani aveţi?
          - Patruzeci şi şase. La vară.
          - Şi cum vă simţiţi? Vă prieşte celibatul?
          Medicul părea în continuare amuzat.
          - Păi, cum?! Mulţumitor.
          Raul privi cercetător. Dorea oare doctorul Ambrozie să audă una dintre teoriile lui? I se păru că da. Continuă:
          - Importantă nu este atât umplerea unei existenţe, cât realizarea unei forme de viaţă. Familia este instituţia ideală, s-ar zice. Dar oamenii singuri? La ei apare un paradox. Ei sunt liberi să-şi construiască o formă de viaţă, dar sunt de regulă victimele unei angoase, dată de presiunea posibilului. Altfel spus, omului i se atenuează capacitatea de-a opta. Pentru ceilalţi optează împrejurările. Dacă reuşeşti să reduci sau chiar să anihilezi angoasa, lucrurile se normalizează. Totuşi, este greu aşa ceva. Societatea nu-i încurajează pe celibatari. De altfel, am venit aici dintr-un motiv legat de celibat.
          Se opri, ca şi când ar fi aşteptat o întrebare. Continuă:
          - Problema mea este... Nu reuşesc să-mi păstrez actuala formă de viaţă.
          Raul îşi răsuci palma dreaptă într-un gest de îndoială. Un fel de semi-renunţare.
          - În ce fel? întrebă medicul.
          - Forma mea de viaţă a fost scrisul. Lucrez la un ziar, scriu articole. Pentru un jurnalist realizat ca familist, meseria poate să rămână ceva secundar. Aşa se şi întâmplă în cele mai multe cazuri. Respectivul nu se lasă cu toată greutatea, ca să zic aşa, pe meserie. Pe când eu... De pildă, dumneavoastră... Aş putea paria, aveţi copii mari, reuşiţi. Probabil doi. Mă înşel? Nu. La mine forma de viaţă s-a sprijinit doar pe profesie, dar într-un fel mai special. Ca şi alţi jurnalişti, am cochetat cu literatura. Am publicat o carte de reportaje şi câteva fragmente de roman, prin revistele literare. În ultimii cincisprezece ani m-am sprijinit foarte serios pe o schemă mentală. "Gestez" un roman, într-o bună zi mă voi apuca foarte serios de lucru, voi reuşi ceva deosebit.
          În privirile medicului, sclipiri de complicitate intelectuală. Raul continuă:
          - Am făcut mari eforturi. Am fişe, planuri, am scris nişte fragmente pasabile. Degeaba. Ceva s-a deteriorat. Sau n-a existat niciodată? Treaba nu merge. Am citit mult, ştiu dacă un text sună bine sau este o făcătură tristă. Proza mea este jurnalistică şi banală. Asta-i situaţia. Până acum vreun an, iluzia mea era intactă. Sunt în stare să scriu un roman adevărat, îmi trebuie pentru asta doar un concediu lung. Azi nu mai am nici-o iluzie. Ce fac? Iată de ce am venit aici.
          Vreme de un minut nu se auzi decât ciripitul unor vrăbii în copacul înverzit din faţa ferestrei. Medicul zise:
          - Aveţi o problemă filozofică şi nu una medicală. Aşa cred. Vreţi să aflaţi cum să vă măriţi forţa creativă. Desigur, altfel decât prin psihotrope şi neurotonice.
          Raul, jenat, încuviinţă prin gesturi.
          - Stimulentele nu sunt rele, totuşi, spuse medicul. Balzac bea multă cafea. Ştiţi asta.
          - Nu m-ajută, spuse jurnalistul cu o notă de exasperare în glas. Am o condiţie fizică destul de bună. Trăiesc foarte ordonat. Laşitate clasică de celibatar, nu? Nu fumez, nu beau. Nici cafea nu consum. Degeaba. Orice scriu iese jurnalistic, bombastic, fără nici un haz.
          - Poate sunteţi subiectiv.
          - Posibil. Din păcate, de la o vârstă încolo nimeni nu-ţi mai spune că scrii prost. Practic, singur trebuie să decid. Nu cred că mă înşel. Proza mea este realmente slabă. Ce să mai...
          - Nu prea ştiu ce să vă spun. Poate încrederea în forţele proprii... Trebuie fortificată.
          - Am încercat. Nu merge. Este o tocire obiectivă a sensibilităţii. - Medicul schiţă un zâmbet -. Mai aveţi timp?
          - Am. Mă interesează chestiunea. Este ceva original. Cunosc mulţi scriitori, dar n-am mai avut un asemenea caz. Aţi vorbit despre un proces obiectiv. Cum îl resimţiţi?
          - Locuiesc la parter. În faţa ferestrei mele se află un copac, cu un cuib de turturică. Zilele trecute a bătut un vânt foarte rece. Cuibul este foarte şubred. M-am temut pentru pasăre. Tipic pentru un temperament melancolic, nu? Ei bine, crengile şi chiar trunchiul se îndoiau, dar pasărea nu se mişca, de parcă ar fi fost legată. Admirând-o, mi-am dat seama: S-a dus prospeţimea trăirilor, nu mai reuşesc să mă pasionez. Ştiu destule despre literatură, despre viaţă, dar liantul emoţional nu-l mai am. Mi-am pierdut şi plăcerea de a mă exprima.
          - Aţi căpătat, în schimb, capacitatea de a conceptualiza.
          - Aşa pare a fi. Bine ar fi să le am pe amândouă, simultan.
          - Faust, murmură medicul, parcă numai pentru sine. De fapt, reveni el repede la modul său obişnuit de a vorbi, ar exista ceva. Aţi auzit despre hipnoza regresivă? Se pot reînvia trăiri vechi ale subiectului. Mă întreb dacă v-ar folosi. - Deveni uşor nostalgic -. Am trăit şi eu ceva asemănător. Am descoperit că omul îşi păstrează sub formă de aluviuni toate vârstele anterioare, psihologic vorbind. Memoria seamănă cu o structură geologică. Nu am o imagine pentru a vă sugera simultaneitatea. Da, eu însumi am trăit uneori cu intensitatea unor vârste trecute sau, dacă vreţi, la lungimea lor de undă. Probabil ar trebui să luptaţi pentru a retrăi un asemenea moment. Marii artişti reuşesc aşa ceva şi la bătrâneţe. Poate că fiecare deţinem acest mecanism.



          În sala de aşteptare nu mai era nici un pacient.
          Popescu o luă încet spre ieşire. În timp ce cobora scara, îşi privi ceasul şi avu o clipă de panică. Trecuse atât de mult timp?
          Se îndreptă spre staţia de autobuz. Un vehicul îl depăşi. Îşi învinse tentaţia de-a alerga după el. Nu, de această dată se afla într-o stare de spirit specială, nu se grăbea.
          Îi plăcea locul unde se afla. În dreptul staţiei era un bloc decorat cu semnele zodiacale. Se uită lung la cele duble. Ceva în genul lor îl interesa. Voia să obţină un dublet de vârstă, o călătorie spre sine însuşi, dar aflat într-un alt timp. Mai întâi ceţoasă, ca o fantomă, apoi deodată clarificată, în minte i se ivi o expresie; unde o auzise sau o citise? Fulgerul mental. Îşi aduse aminte de unde-o ştia. Pentru a se naşte, fulgerul are nevoie de două sarcini electrice deosebite. Aşa ceva i-ar trebui şi lui. Între capacitatea de-a conceptualiza şi darul de-a avea trăiri, să se ivească un fulger, o iluminare destul de lungă pentru a-i permite să-şi scrie romanul.
          Privi înspre stradă. Autobuzul sosi, roşu, vâjâitor. Înghesuiala nu conta. Şi nici hoţii de buzunare.
          În biroul său nu era nimeni. Colegii plecaseră în documentare sau se retrăseseră în vreo încăpere unde nu suna atât de des telefonul, să scrie nişte texte "foarte urgente".
          Se aşeză. Ora unu şi jumătate. Minute în şir telefonul rămase mut, fapt neobişnuit. Ridică receptorul. Nu cumva aparatul era deranjat. Nu.
          Uşa se deschise lent, apăru o fată cu părul tăiat scurt, înaltă, blondă, subţire. Filiformă, s-ar fi spus. De fapt, perfect de bine făcută. Slăbiciunea era aparentă.
          - Bună ziua, zise tânăra cu glas plăcut, cu unele accente adolescentine, adorabile. Cu cine aş putea să vorbesc?
          Popescu îi răspunse la salut, rămânând aşezat. Fata continuă:
          - Am scris ceva şi aş vrea să aflu...
          Rămasă lângă uşă, scotoci în geanta ei largă şi scoase nişte hârtii împăturite.
          - Ce este? se interesă Popescu. Un articol?
          - Nu este articol.
          - Atunci? Dar, se mobiliză Raul, de ce stai acolo? Vino mai aproape, te rog.
          Ieşi din spatele biroului şi se apropie de ea, zâmbind amabil.
          - Parcă ai fi un manechin, spuse el prietenos. Vino, te rog, ia loc!
          Aduse un scaun şi îl aşeză în faţa biroului. Fata se aşeză cu o mişcare natural-graţioasă şi el îşi reluă locul.
          - Ia să vedem!
          Fata îi întinse foile. Popescu le despături. Erau scrise de mână. Majuscule exagerate, semn de vitalitate şi de orgoliu. Unele trasee erau bizare. O privi mai atent. Frapa scurtimea buzei de sus. La orice zâmbet, dinţii maxilarului superior se dezgoleau în întregime. Când râdea, apăreau şi gingiile trandafirii. Curios lucru, constată Raul, acest defect de conformaţie naşte o impresie de originalitate, de rasă.
          Fata adusese o proză. Raul o estimă: dacă textul ar fi dactilografiat la două rânduri, s-ar obţine vreo trei file, nu mai mult. Îşi spuse: Sunt victima unei ironii a soartei, o debutantă vine cu proză la mine, la unul rămas în stadiul de promisiune. O clipă simţi tentaţia de a i se confesa. Fata îl privea cu o politeţe ce includea certitudinea: orice "schemă" amoroasă este exclusă.
          Proza nu era rea. Doar prea sinceră. Fata luase o întâmplare din viaţa ei sentimentală şi o transpusese în ficţiune. Descria angoasa adusă de crepusculul unei iubiri. În fine, semnătura, scrisă conştiincios, şcolăreşte: Jeanine Lupescu.
          - De ce ai venit aici? Noi nu publicăm proză. Te-a sfătuit cineva?
          - Nu publicaţi proză? păru uluită fata, înroşindu-se. Înseamnă că am greşit adresa. Eu am vrut să merg la...
          Şi rosti numele unei cunoscute reviste literare.
          Raul, înviorat fără nici-un motiv, îi spuse numele ziarului său. O publicaţie fără nici-o legătură cu literatura.
          Fata nu părea grăbită. Raul o întrebă:
          - Cu ce te ocupi? Eşti cumva studentă?
          - Am terminat filologia. Anul trecut. Acum fac naveta.
          Spuse numele unei localităţi din apropierea Capitalei.
          În birou intrară doi colegi ai lui Raul. Fata se ridică. Jurnalistul îi ură succes. Se despărţiră. Fata îi făcu o ultimă bucurie: se înroşi feciorelnic încă o dată, fără motiv.



          Trecură vreo două săptămâni. Într-o dimineaţă, pe când Raul se afla într-o staţie de autobuz din cartierul unde locuia, zări fata cu proza. O recunoscu imediat. După o scurtă ezitare, se îndreptă spre ea. Spuse, ca şi cum ar fi rostit cuvintele unui salut:
          - Jeanine Lupescu!
          - M-aţi recunoscut? spuse ea, înroşindu-se.
          - Bineînţeles, cum aş fi putut să te uit?
          Autobuzul lor apăru imediat. Urmă scena îmbarcării dificile. Conversară cu oarecare dificultate din pricina înghesuielii. Jeanine avea anumite probleme cu naveta ei. Să se întâlnească, nu? Schimbară numerele de telefon.



          În aceeaşi seară, pe când se uita înspre cuibul turturelei, Raul revăzu, atât de clar de parcă ar fi fost o halucinaţie, cele două întâlniri cu Jeanine. Se simţi legat de vizitatoarea lui de la redacţie, ba chiar dependent de ea într-un fel nemaicunoscut.
          Se îndreptă şovăitor către masa de lucru. Începu să scrie la maşină, mai întâi cu ezitări şi prudenţă, recitind fiecare frază, apoi tot mai repede. Telefonul sună, dar el îl auzi ca pe un sunet îndepărtat şi nu-i dădu nici-o atenţie. Continuă să scrie. Îşi aminti de unul dintre planurile sale de roman şi-l modifică "din mers". N-avea nevoie de nici-o fişă, ci doar de el însuşi şi de fantasma fetei. Simţi că dinspre ea soseşte un nemăsurat jet de energie. Scrise cu o poftă bestială, cu mâinile tremurându-i de nerăbdare când trebuia să schimbe fila în maşina de scris, nu se ridică atunci când telefonul sună din nou şi nici când se auzi soneria de la intrare şi apoi bătăi în uşă. Nişte copii făceau zgomot în faţa ferestrei. Nu le dădu atenţie. Continuă să bată la maşină. Ştiu, de la un timp: Totul va merge bine, până la capăt. Simţi: Nu va interveni nici o sincopă, nu voi muri, soarta mea ironică nu-mi va trimite un infarct. Mâine dau un telefon la redacţie şi obţin o învoire de două zile.
          Veni noaptea, el bătu în continuare la maşină. Se auziră lovituri în ţeava caloriferului, semne de exasperare ale vecinei de sus. Nu le dădu atenţie. Vecina încetă să mai bată. Se făcu dimineaţă. Se opri. Nu din oboseală. Se simţea foarte proaspăt. De parc-ar fi fost drogat. Îşi prepară o cafea. Se bărbieri, făcu duş. Numerotă paginile scrise: o sută patru. La ora opt formă numărul şefului său şi-l rugă să-l învoiască pentru două zile. Şeful acceptă. Raul mâncă. Apoi se reaşeză la masă, păstrând imaginea miraculoasă a Jeaninei, având-o în faţă, precum într-un film convenţional, unde soţul, creator, eventual compozitor de geniu, stă la pian, iar preaiubita lui soţie se află în apropiere, pe un fotoliu, brodând. Reintră într-o transă lucidă, suverană. Îşi domină creierul, inima, măduva spinării. Telefonul nu sună decât de vreo trei ori, fără insistenţă.
          Altădată s-ar fi bucurat, văzând cum numărul paginilor scrise creşte peste orice aşteptări. Acum era dincolo de lăcomia trăită cândva. I se păru firesc ca la începutul nopţii, când se împlineau douăzeci şi patru de ore de la începutul acţiunii sale să ajungă în apropierea paginii două sute. Un profesionist al scrisului nu l-ar fi crezut dacă i-ar fi relatat performanţa. Cum, două sute de pagini în douăzeci şi patru de ore? Aşa ceva este imposibil. Poate dacă te droghezi şi apoi începi să scrii tot ceea ce-ţi trece prin cap. El ştia: Paginile sunt bune. Noaptea se înstăpâni, telefonul nu mai sună, nici soneria, vecina de sus nu mai bătu în calorifer, probabil uimită de sunetul nemaiîncheiat al maşinii de scris.
          Veni dimineaţa. Raul îşi repetă ritualul: cafeaua, bărbieritul, duşul. Se reaşeză la masă şi scrise în continuare, fericit, plângând la o scenă de iubire, tremurând de milă când relată moartea unui personaj. Jeanine a lui, da, acum putea să-i spună aşa...
          Nu-i trecu prin minte ideea că paginile înnegrite ar putea fi doar deşeuri, maculatură. Avu certitudinea: Reuşeşte, este romanul lui. Fulgerul mental a devenit realitate.
          Ziua se încheie. Altă dimineaţă. Renunţă la cafea, bătu în continuare la maşină, auzind ca prin vis cum în faţa uşii lui, pe coridorul de tip hotel, se strângeau oameni. Nu ieşi, bătu în continuare la maşină.
          Ziua trecu. Spre seară se apropie de final.
          Scrise ultimele cuvinte ale romanului său chiar la miezul nopţii. Apoi, fără nici-o pauză, începu să recitească textul, să corecteze rarele greşeli de dactilografie şi puţinele poticneli stilistice. Da, era ceea ce dorise. Reuşise. Corectarea celor trei sute şi cincizeci de pagini îi luă vreo opt ore.



          Încet, cam nesigur pe picioarele sale, de parcă ar merge pe un strat gros de vată, se mişcă indecis prin garsonieră. Textul trebuie predat unei edituri. Să dau din mână singurul exemplar existent? Dacă se pierde?
          Se îmbrăcă încet, simţindu-se fragil, vulnerabil. Dacă pe bara ridicată a unui halterofil se aşază o vrabie, respectivul se prăbuşeşte. Ceva asemănător era pe punctul de-a păţi el. Se stăpânea bine, ştia ce are de făcut, dar şi o mângâiere l-ar fi dărâmat.
          Ieşi din bloc. Lumina soarelui îi răni ochii, trecătorii i se părură uriaşi şi ameninţători. Simţi că tremură. Ajunse, fără să atragă în vreun fel atenţia asupra sa, la un xerox. Ceva mai târziu se înfăţişă la o editură, unde depuse manuscrisul, având grijă să ceară număr de înregistrare.
          Ieşind, simţi că leşină. Se lăsă să alunece pe lângă zidul editurii. Mă vor crede băut. Un trecător opri un taxi şi Raul reuşi să ajungă acasă. Şoferul se oferi să-l ducă la Spitalul de Urgenţă, dar Raul spuse: Nu sunt decât obosit, nu sufăr cu inima.
          Se dezbrăcă foarte încet, auzind ca prin vis cum îi troznesc oasele. Adormi imediat. Se trezi peste vreo două ore şi jumătate, cuprins de-o panică repede disipată, apoi adormi din nou. Şi tot aşa, încă de vreo trei-patru ori. Trecură astfel după-amiaza şi seara. Pe la miezul nopţii se ridică din pat şi-şi făcu un ceai de tei. Se simţea obosit, dar era ceva nou, ciudat. Îşi aminti de-un accident avut cândva, în munţi. Se rostogolise vreo zece metri pe un grohotiş şi se umpluse de vânătăi. Câteva săptămâni îl duruse întreg trupul. Acum simţea ceva asemănător. Privindu-se în oglinda din baie, singura existentă în locuinţa sa, constată, fără să aibă puterea de-a se mira: încărunţise, o bună parte din părul lui castaniu închis şi des căpătase culoarea unei burţi de peşte. Vrând să ia pieptenele de pe poliţa de sticlă aflată în faţa oglinzii, constată că pe mâna sa apăruseră nişte pete maronii, iar pielea era uscată şi solzoasă, de parcă s-ar fi lărgit şi s-ar fi subţiat. Iarăşi nu se miră. Se gândi apoi să facă un duş. Propriul lui corp îi păru întrucâtva străin. Muşchii erau vizibil micşoraţi, iar pielea avea ceva nesănătos.
          La redacţie, cei mai mulţi avură delicateţea sau indiferenţa de-a nu se mira de capul încărunţit al lui Popescu. Acesta îşi reluă îndeletnicirile. Era un alt om. Începu să uite. Durerile reumatice i se accentuară. Avu insomnii noapte de noapte. Părul continuă să-i încărunţească şi în scurtă vreme albi în întregime. Scăzu în greutate. Începu să mănânce tot mai puţin. Nu se grăbi să consulte un medic. Zilele îi treceau atât de repede încât nu reuşise să găsească timpul necesar.
          După vreo două săptămâni de la scrierea romanului ajunse în faţa unui medic. Acesta îşi înălţă sprâncenele atunci când află că are doar patruzeci şi şase de ani. Îl consultă, îi recomandă nişte analize. La urmă, evitând să-i spună că starea corpului său este a unui om de şaptezeci şi cinci-optzeci de ani, îi dădu o reţetă pentru tonice şi vitamine.
          Raul Popescu decedă în ziua când se împlineau trei săptămâni de la depunerea manuscrisului său la editură. Murise epuizat, de bătrâneţe.

• • •


În curând veţi putea citi la Editura LiterNet romanul Mozart şi Moartea din care am extras această povestire.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer