Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Dialoguri  Sageata  Bibliopolis

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Bukarest - Zilele regelui, de Filip Florian


Daniel Cristea-Enache

10.11.2008
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică


Filip Florian, Zilele regelui, Editura Polirom, Iaşi, 2008, 272 p.
 
O fermecătoare istorie berlinezo-balcanică parcurgem în Zilele regelui de Filip Florian: al doilea volum personal al unuia dintre cei mai pregnanţi romancieri din generaţia încă-tânără. Alături de Răzvan Rădulescu, Bogdan Popescu şi regretatul Sorin Stoica, Filip Florian intră într-un carré de aşi al prozei căreia îi spunem "nouă" din stricte necesităţi de încadrare. Ceilalţi trei competitori confirmaseră, deja, printr-o a doua carte remarcabilă scrisă după debutul editorial. (În cazul precocelui Sorin Stoica, această confirmare fusese încă mai rapidă şi în treptele mai multor volume de autor.) Venise, acum, rândul lui Filip Florian, dincolo de contribuţia sa în proiectul fratern Băiuţeii. Şi, în timp ce publicul larg aştepta un story de la rafinatul prozator, critica îşi pregătea instrumentarul de disecţie, abia aşteptând să constate căderea lui Florian după performanţa din Degete mici.

Fiindcă, oricât ar părea de ciudat, există critici literari pe care succesul unor scriitori autohtoni (tirajele mari şi reeditările, traducerile şi lecturile în străinătate, premiile şi bursele obţinute) îi irită. Pare că acest succes - echivalat şi când e cazul, şi când nu e cazul cu facilitatea consumistă - îi ocoleşte; că a fost obţinut şi întreţinut în afara ariei lor de acoperire. Prozatorii trebuie atunci readuşi la ordine, făcuţi să înţeleagă că "faima" lor e relativă şi condiţionată de verdictul nou al autorităţii critice. Ce am scris ieri în registru laudativ despre el sau ea, am scris ieri. Azi e azi şi scriu altceva. Iar mâine... veţi vedea mâine cum îmi va fi cronica.

După lectura primelor pagini din Zilele regelui, cititorii sunt captaţi şi captivaţi, iar giruetele critice se văd obligate să-şi găsească un alt vânt potrivit până la tare. Pariul celei de-a doua cărţi a fost câştigat, într-o manieră categorică, de Filip Florian. Prima jumătate a romanului său e absolut splendidă, iar fluctuaţiile ulterioare ale tensiunii epico-lirice şi finalul diminuat dau un roman perfectibil. Ecuaţia valorică nu mai are însă necunoscute în cazul acestui prozator artist şi meticulos, în filiaţia lui Ştefan Agopian şi în sincronie cu o revelaţie târzie a "optzecismului" ca Horia Ursu. Marca proprie a lui Filip Florian este luminozitatea cărţii (difuzată din scriitură în atmosfera propriu-zisă a romanului) ce merge împreună cu jubilaţia elaborării ei. La Agopian, stilul e unul funebru-strălucitor, corporalizându-se şi devenind însuşi o lume, în locul celei istorice, secătuită de vitalitate şi ajunsă inconsistentă. Zilele regelui se deschide, în schimb, printr-o dedicaţie relevantă ("Lui Luca, băiatul meu, care ştie ce e bucuria") şi merge până la capăt, de la o scenă la alta şi din frază în frază, spre ideea că, asemeni prieteniei, solidarităţii, iubirii, maternităţii, Istoria poate avea un sens proiectiv.

Urmărim aici mai multe istorii: una mare, cu majusculă, aparent obiectivă, în care prozatorul introduce alte câteva, aşa zicând mărunte, personalizate, subiective la modul omenesc. Extrem de interesant e însă că Filip Florian nu desenează mai întâi cadrul, pentru a focaliza şi a decupa apoi secvenţele private. El porneşte invers, de la ceea ce este mai personal în buzunarul încăpător al epocii istorice, pentru a o caracteriza, din mers, pe aceasta din urmă. Înainte deci ca zilele regelui Carol I să înceapă (în chiar ultima frază a romanului), vedem silueta unui căpitan prusac de dragoni, trezit peste noapte cu propunerea de a conduce Principatele Unite de la gurile Dunării; şi înainte de a asista, dimpreună cu personajul, la această propunere şocantă, contemplăm beţia şi ultima vizită la bordelul Unşpe ţâţe a tânărului dentist berlinez Joseph Strauss. Istoria modernă a Principatelor este expusă prin istoria lui Karl de Hohenzollern-Sigmaringen; istoria principelui apare filtrată prin cea a dentistului care-l are ca nobil client; iar istoria dentistului e intim amestecată cu cea a motanului său Siegfried. Într-una din cele mai frumoase scene ale romanului, herr Strauss îşi ia în braţe prietenul cu blană (apatic, fără chef de mâncare), îl strânge la piept şi îi explică, pe-ndelete, de ce au fost obligaţi să plece la mii de kilometri distanţă, pentru a începe acolo o altă viaţă. Dacă nu ne lăsăm furaţi de expresivitatea deosebită a paginilor, vom remarca modul ingenios în care autorul introduce lucrurile şi faptele, cele vechi şi cele noi: "Vocea stăpânului se înmuiase, mângâierile se leneviseră, aerul din odaie se făcea tot mai cald, probabil de la acoperişul încins şi de la mărturisirile care începeau să curgă. Dar mai întâi, ca dintr-un ibric găurit, au picurat destui stropi de sinceritate, stropii s-au strâns într-un ochi de apă, mic, oval, licăritor în tihna amiezii, iar apa a prins s-o ia la vale, pe podele, un firişor subţire şi curat, un lichid care se zărea şi nu se zărea, fiind alcătuit, printr-un capriciu al chimiei, numai din vise, dezamăgiri, speranţe, răni, presupuneri şi deşertăciuni. Herr Strauss, care în miezul ultimei ierni, în ianuarie, în ziua a opta, împlinise treizeci de ani, zicea tot felul de lucruri, nu povestea, nu turuia, zicea pur şi simplu că vrea să iasă dintr-o fundătură, că pe lume există o mulţime de ţâţe, în orice caz mult mai mult decât unsprezece, că tot ce e monoton tâmpeşte, că berea şi schnapsul sunt bune, dar nici vinul nu-i de aruncat, că orice târguşor geme de pisici tărcate, pătate, albe şi negre, gri, galbene, schiloade sau dolofane, ceacâre, şchioape, de toate felurile, că un incendiu care te lipseşte de-o mamă şi de-o soră îţi perpeleşte în veci inima, ţi-o usucă şi ţi-o afumă ca pe-o pastramă, că vine un ceas, deodată, când nu te mai leagă nimic de nimeni şi nici de ce-i în jur, că dincolo de-un imperiu, de trei lanţuri de munţi şi de câmpii necuprinse e posibil să te naşti încă o dată, (...) că dacă gâştele au salvat Roma, iar ţara aia şi-a luat numele de România, s-o găsi pe-acolo destul ficat pe care să-l prăjeşti cu felii de măr, cu piper negru şi cu ceapă, că o nevastă e o soră, că nici un drum nu e fără întoarcere, că întotdeauna chiorul, în ţara orbilor, e împărat, că o nevastă înseamnă o femeie, dar nu orice femeie, una ieşită dintr-un ou de înger sau de drac. Aşa, bun, şi aşa mai departe, toate astea le-a zis Jospeh Strauss în mansarda unui hotel din Zürich, pe când camera devenise dogoritoare, iar la sfârşit i-a cerut iertare motanului şi a tăcut. Chiar atunci, Siegfried, tolănit de-o vreme pe pieptul bărbatului şaten şi slab, cu botul potrivit între claviculele bărbatului palid şi inimos şi privindu-l drept în ochi pe bărbatul cu ochi căprui şi mari, a ţâşnit spre fereastră şi a prins din zbor un muscoi uriaş. L-a înghiţit, pe urmă a miorlăit ascuţit, ca şi cum foamea l-ar fi înţepat în pântece. S-au ospătat grabnic, de bună seamă cu ficat de gâscă, dar nu tras în tigaie, ci la cuptor, mai precis cu felii dintr-o ruladă învelită în boia dulce, ghimbir şi flori de salcâm, au cerut mai târziu cognac şi lapte rece, unul a preferat sorbiturile rare, cât să plimbe băutura prin pungile obrajilor şi pe sub limbă, celălalt a ales leorpăiturile repezite, cât să simtă cum îi alunecă pe gât ceva răcoros, s-au împăcat până într-acolo încât pacea, ca stare a lucrurilor, le părea derizorie şi plicticoasă" (pp. 26-29).

Dacă lui Sorin Stoica îi plăcea enorm să povestească, şi cărţile lui sunt pline de istorii orale, venite în cascadă, lui Filip Florian îi place, la fel de sesizant, să întoarcă pe toate feţele şi să treacă prin mai multe ape fiecare scenă, comunicând la vedere şi subteran cu ansamblul compoziţional. Citite cu delectare, fragmentele nu scapă şi nu se pulverizează într-o scriitură artist-centrifugală. Totul se ţine bine. Proza este extrem de riguroasă, atent regizată (dacă nu chiar calculată), fiecare detaliu intrând în textura şi în simbolistica întregului. Inclusiv motanul Siegfried va fi înţeles că tot ceea ce (i) se întâmplă trebuie să se întâmple aşa, şi nu altfel. Că în ţara intrigilor, a clevetelilor şi a corupţiei, în Bucurescii înecaţi în praf şi nepăsare, e nevoie de un principe ordonat şi corect, neinfluenţabil şi tenace, care să vindece patria de balcanism. Că, tocmai deoarece "românii dvs. nu sunt belgieni" (cum i se reaminteşte ironic lui Karl de către un alt nume cu sânge albastru), numai un rege neamţ va putea risipi ceţurile din administraţie, indolenţa din armată, dezastrul din finanţe. În mod semnificativ, la începutul acţiunii, se face constatarea amară că la această "talpă a imperiului" se termină calea ferată... Spre final, când, de bine, de rău, Bucurescii se transformă în Bukarest, drumul de fier ajunge să străbată Severinul şi să ţină malul fluviului până la frontiera vestică, legându-se cu liniile ferate şi "cu sclipirile Vienei". Cu aceeaşi preocupare permanentă pentru explicitare (un mic defect al acestui superb roman), Filip Florian punctează ceea ce oricum fusese anterior sugerat. Şi anume că astfel, în sfârşit, se "întărea conturul Principatelor pe hărţile continentului". Suveranitatea şi, finalmente, independenţa României se datorează, în mod cert, acestei modernizări accelerate şi - la rândul ei - riguroase, pe care fostul căpitan de dragoni e capabil s-o imprime unei lumi anomice.

Nu e oare prea limpezit şi prea unghiular, ca personaj, Karl de Hohenzollern-Sigmaringen? Pe lângă "psalmii" domestici ai motanului Siegfried, pe lângă răbufnirile de sânge sârbesc ale Elenei Ducovici (devenită soţia dentistului) şi emoţia devastatoare a acestuia, la naşterea copilului său, principele nostru pare uman doar în câteva momente de oboseală şi lehamite. În afara pozei severe, a etichetei (auto)impuse, el se umanizează numai văzut dinspre Joseph Strauss; aşa cum Strauss pare hiperafectiv numai văzut cu ochii îngustaţi ai motanului său. Conştient că e preferabil să lucreze cu personaje vii, multidimensionale şi impredictibile, iar nu cu tipuri caracterologice, oricât de ofertante în schema generală a romanului (neamţul-mereu-serios vs. românii-flecari), autorul îl scoate puţin pe domnitor din glacialitatea ţinutei sale. Taman la Sublima Poartă, în cadrul unei întrevederi de importanţă crucială pentru Principate, dentistul îi prepară maiestăţii sale (din aşa numita Amanita muscaria) o licoare ce-i va da o beatitudine garantată. Prusacului, deodată, îi vine să chiuie şi încalcă tot protocolul vizitei, obţinând astfel rezultate diplomatice neaşteptate...

După propriile mele reacţii avute pe parcursul lecturii, e sigur că Filip Florian a reuşit să picure câţiva stropi din acest decoct nu numai în gâtlejul uscat al unui viitor mare rege. Şi cititorul obişnuit, şi criticul exigent şi-au avut porţia lor.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer