Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Dialoguri  Sageata  Interviuri

Arhitectura ortodoxă trebuie să se afle într-o relaţie permanentă de experiment în orizontul tradiţiei


Marius Vasileanu, un interviu cu Augustin Ioan

14.11.2008
Adevărul, februarie 2007
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Marius Vasileanu: Domnule Augustin Ioan, sunteţi coordonatorul unor cursuri de master foarte interesante la Universitatea de Arhitectură şi Urbanism "Ion Mincu" din Bucureşti, care se intitulează "Arhitectura vernaculară şi spaţiu sacru". Fără a rosti cuvinte mari, care sunt corespondentele internaţionale ale unui astfel de master?
Augustin Ioan: Mai există cursuri postuniversitare dedicate mai mult sau mai puţin spaţiului sacru. Există unul de arhitectură islamică sponsorizat de Fundaţia Aga Khan la MIT, în SUA; la Catholic University of America din Washington, DC, am fost de curând să conferenţiez şi au proiecte şi cursuri dedicate spaţiului sacru, nu un master în întregime, ci cursuri care se ocupă mai cu seamă de lucrurile "native" ale spaţiul american. Şi, pare-se, mai este un curs dedicat acestei teme în Liban, la Beirut, la o universitate locală. Dar un alt program de master dedicat în întregime acestei tematici, nu există acum. Mai ales că nu este un program neapărat - sau nu strict - dedicat arhitecturii religioase. Tema spaţiului sacru este mult mai generală decât atât... Ea e una care revine cu violenţă, atât la propriu cât şi la figurat, în actualitate, cel puţin după 11 septembrie 2001. Când am început acest program, în 2000, mi s-a părut important să răspundem la ceea ce părea la momentul respectiv o preocupare chiar şi în societatea românească. Între timp, accentele s-au mutat de la cele din anii '90, de la construirea de biserici acasă, lăcaşuri noi de cult în comunităţile care fie nu aveau, fie aveau lăcaşuri mici. Vă aduceţi aminte perioada, discuţiile erau foarte frecvente asupra dimensiunii lor. Au urmat două concursuri dedicate unei viitoare Catedrale Patriarhale - iarăşi o temă nerezolvată... Şi, în fine, cu un alt accent în ultimii 5-6 ani, un accent extrem de interesant, asupra căruia ar merita să atragem atenţia: este vorba despre strămutarea temei arhitecturii religioase către micile comunităţi din diaspora, care construiesc biserici în aceste locuri din străinătate unde trăiesc români. Nu e vorba, desigur, doar de lăcaşuri de cult ortodox. Şi în al doilea rând accentul s-a mutat pe tema "arhitecturii memoriei": memoriale, spaţii de reculegere şi meditaţie, care vin, de asemenea, spre noi în siajul evenimentelor de la 11 septembrie. Ne prind şi pe noi cu lecţiile nefăcute - ca de obicei -, ştiţi foarte bine ce discuţii a stârnit Memorialul Revoluţiei din Piaţa Palatului Regal...

M.V.: Vă referiţi la povestea cu "ţepuşa" din Piaţa Palatului...
A.I.: Da, acesta este Memorialul Revoluţiei. O temă care este foarte vizibilă în sensul cel mai propriu al termenului în sensul ocupării unor spaţiilor privilegiate din oraş. Va mai urma curând o discuţie, tot aşa, cu siguranţă acerbă şi cu siguranţă după întâmplarea lucrurilor, legată de Memorialul Holocaustului a cărui amplasare s-a hotărât deja.

M.V.: Înţeleg că este o propunere de studii avansate care răspunde şi altor necesităţi, nu numai celor legate de prezenţa noastră majoritară ca ortodocşi...
A.I.: Dacă staţi să vă uitaţi, cel puţin din 2000 încoace, s-au inaugurat extrem de multe obiecte sau locuri care răspund chemărilor acestei teme a spaţiului sacru. Reconstrucţia Catedralei de la Dresda, de pildă - care nu este doar reconstrucţia unei catedrale şi are în spatele o întreagă istorie: bombardamentele din 1945, culpa atacării unor civili nevinovaţi cu bombe incendiare, trauma care a urmat. Păstrezi un loc distrus pentru a perpetua amintirea traumei, îl refaci şi îi ştergi urmele, cum s-a petrecut la Dresda? Iată o discuţie extrem de complicată, pe care am fost chiar surprins să văd că nimeni nu a purtat-o la noi, deşi mi se pare că ne priveşte personal cu lagărele comuniste, cu locurile revoluţiei din 1989, poate şi cu cele ale mineriadelor. În al doilea rând: la Berlin s-au inaugurat mai multe locuri şi obiecte dedicate într-un fel acestei arhitecturi al memoriei, inclusiv memorialul Holocaustului de lângă Poarta Brandenburg, care este o lucrare excepţională a lui Peter Eisenman. Iarăşi, nici un fel de discuţie autohtonă, deşi suntem, repet, în proximitatea unui astfel de memorial noi înşine. Ne apropiem cu paşi repezi: a fost un concurs, se ştie locul, nu discutăm. Şi când o facem, o facem, violent, fără argumente, totdeauna post factum... Aminteaţi de "ţepuşa din Piaţa Palatului"... Dar n-a fost absolut nici un fel de discuţie când a fost concursul, n-a fost nici un fel de discuţie înainte de a o ridica.

M.V.: De unde ar trebui să vină aşteptările noastre pentru declanşarea unor astfel de discuţii? Bănuiesc, întâi dinspre breasla arhitecţilor şi, totodată, dinspre teologi sau, şi mai bine, dinspre acei foarte puţini cu o deschidere mai largă generată de studiul istoriei religiilor...
A.I.: Cu siguranţă întâi dinspre breasla arhitecţilor. Cum ştiţi probabil, aceasta este o breaslă autistă, care nu ştie, nu poate, nu vrea uneori să vorbească despre sine. Şi dacă o face, o va face foarte stângaci. Nu se întâmplă peste tot, este doar un caz local. Altminteri şi altundeva, arhitecţii sunt destul de vocali şi adeseori articulaţi în a vorbi despre problemele propriei creaţii. Mergeţi în orice ţară civilizată şi veţi vedea cum cotidienele au, măcar o dată pe săptămână, o pagină de arhitectură serioasă, de critică. Nu e cazul la noi, nu s-a înfiripat la noi decât o discuţie la nivelul aceasta al amenajării, al "zonei mici", fără miză alta decât intimitatea caselor celor care şi le permit. Niciodată teme serioase nu apar public în şi despre spaţiul public... Îmi cer scuze că vă implic direct, dar este şi o culpă a presei care, neavând oameni specializaţi în acest domeniu, este prinsă întotdeauna cu garda jos când lucrurile deja s-au petrecut...

Abia acum pare, de pildă, să se discute despre acest boom imobiliar excepţional care s-a întâmplat în ultimii 4-5 ani în România, şi care va mai continua câţiva ani. Niciodată nu se discută însă ce consecinţe dramatice va avea construirea forţată, fără atribute de calitate, pentru soarta aşezărilor noastre. Se discută doar pe proiect, pe obiect, pe imagine, care sigur că sunt importante. Nu mă îndoiesc că atrag şi un public cititor care-şi doreşte un apartament sau o casă, dar nu este aici adevărata miză; adevărata miză o reprezintă politicile urbane sectoriale (policies), care să ducă la decizii strategice, ale spaţiului public. Sigur, de pildă, pe zona aceasta a arhitecturii religioase, un astfel de program masteral ar putea să creeze o oarecare aşteptare sau un tip de sensibilitate aparte din partea celor care l-au urmat, nefiind arhitecţi. Oameni care acum lucrează în presă sau PR - şi am bune ecouri în acest sens. Dar este o muncă sisifică...

M.V.: Cum putem să ne îndepărtăm încet-încet de ceea ce înseamnă producţia kitsch, inclusiv în materie de construcţii bisericeşti? E o producţie care s-a manifestat din plin, mai ales în primii ani de după 89.
A.I.: Nu mai avem cum să le îndepărtăm pe cele care deja s-au produs. După statisticile pe care le am eu, sunt peste 2.500 de biserici noi ortodoxe. Noi - însemnând deja consacrate, nu ştiu câte mai sunt încă în construcţie. Majoritatea copleşitoare o reprezintă lucrări de foarte slabă calitate arhitecturală. E răspunsul unei nevoi stringente de după 1989, şi a fost o formă de community building. Într-un anumit fel, comunităţile s-au forjat prin acest gen de construcţii. Cel puţin asta îmi spune experienţa pe care eu însumi am avut-o cu bisericile pe care le-am făcut până acum. Deci ele au, într-un anumit fel, un fond social pozitiv, dar din punct de vedere al calităţii arhitecturale sunt calificabile drept sub-producţie. Ca toate formele de inflaţie, se fac în detrimentul calităţii. Dar nu înseamnă că nu există lucrări de foarte bună calitate. Pe unele le-am repertoriat şi eu în tot felul de ipostaze, în cărţile pe care le-am scris, proiecte despre care am mai vorbit şi într-un serial pe care l-am realizat la TVR Cultural. Sunt biserici de foarte bună calitate în România, foarte puţine, dar sunt. Sunt oameni care, fără să-şi consacre cariera unei astfel de direcţii, au produs subiecte de o calitate stimabilă, Andreescu şi Gaivoronski, Radu Mihăilescu - toţi trei de la Timişoara, care au făcut câteva lucrări excepţionale. La faza de proiect, să spun aşa, fără să şi construiască foarte mult: Dan Marin şi Zeno Bogdănescu; sau Florin Biciuşcă, care a făcut câteva capele absolut excepţionale pe care lumea le ştie foarte puţin, devreme ce nu s-au edificat; sau Radu Teacă.

M.V.: Dar există un organism care să aibă şi specialişti din partea dvs., şi teologi totodată, organism care să supervizeze aceste biserici?
A.I.: Există o Comisie pentru lăcaşuri de cult; sau exista, cel puţin. Nu mai ştiu dacă în ultimii ani mai funcţionează. Cu siguranţă în ultimii 10 ani a fost, pe lângă Secretariatul de stat pentru culte - instituţie pe unde toate proiectele de biserici trebuie să treacă în mod normal. Acum, realitatea de pe teren ne spune că, având sau neavând acest aviz, bisericile s-au făcut oricum. Cu complicităţi locale, fără autorizaţie, fără aviz, cu aviz obţinut post factum. Apoi, din punctul de vedere al arhitecţilor, cel puţin, n-au fost niciodată specialişti pentru că nu sunt specialişti în acest domeniu... Pur şi simplu, exceptând pe arhitectul Patriarhiei, care ştiu că era şi dânsul membru al Comisiei, dl. Voicu Florea, în rest sunt oameni care nu au această specializare şi care judecau din perspectiva celui care apreciază alte atribute ale obiectelor decât sacralitatea lor; judecă la nivelul bunului simţ: amplasare în oraş, dimensiuni şi proporţii ş.a.m.d.

Trebuie să spun că eu am fost împotriva acestei Comisii de la bun început. Pentru că nu a făcut decât să mai adauge un nivel de autorizare şi, prin urmare, încă o instituţie de ocolit. În loc să transfere responsabilitatea directă, personală, la adresa celor de la autoritatea locală, care să spună: da domnule, eu am aprobat-o, îmi asum responsabilitatea personală eu, ca arhitect sau ca responsabil în urbanism - atât înţeleg eu din arhitectura religioasă. Şi am fi avut răspunderi individuale, nu anonimitate camuflată îndărătul instituţiilor...

Totdeauna, la orice nivel, la orice program de arhitectură (parcă e mai vizibil în cazul bisericilor) toată lumea se camuflează în spatele unui număr de 14-15 semnături pe care trebuie să le iei ca să construieşti o biserică. Eu nu blamez pe cei care au încercat să-şi construiască bisericile, mai ales că, iată, chiar am avut o surpriză la sfârşitul anului trecut: prima bisericuţă pe care am proiectat-o s-a construit abia acum, la Slobozia, în Cartierul Nordului; chinuită, mai degrabă pauperă, dar a apărut...

M.V.: Sigur, nu este vorba numai despre existenţa unor comisii care să dea avize în stil birocratic. Dar, aşa cum sunt pictori care se specializează încet-încet în icoane, în mod evident, cred că sunt şi arhitecţi care ar trebui să aibă arhitectura sacră drept domeniu de excelenţă. Sau măcar o deschidere specială şi o educaţie aplicate acestei specii de arhitectură...
A.I.: Nu mă îndoiesc că este aşa. Dar din datele pe care le deţin, sunt foarte puţini. Tudor Rebengiuc, de pildă, care şi-a dedicat studiile acestei teme şi face, în SUA, în continuare, acumulări în zona teoretică pe acest domeniu. Florin Biciuşcă - el cel care îmi este şi "complice" la acest program de master de care pomeneam. Altminteri, arhitecţii n-au făcut o priză serioasă la această temă şi vă şi spun câteva dintre motive. În primul rând, absenţa unei tradiţii. Două generaţii, 60 de ani, lipsesc cu desăvârşire, fizic lipsesc, din această arhitectură. Ea nu s-a mai transmis. Serialul de pe TVR Cultural vorbeşte chiar despre această pauză forţată, o pauză politică nenorocită, din pricina căreia tradiţia excepţională din perioada interbelică n-a mers mai departe. Deci, tocmai când a existat acest salt excepţional, încărcat de experiment, de încercări, de discuţii asupra raportului dintre obiectele de arhitectură sacră şi oraş, şi comunitate ş.a.m.d., acestea s-au pierdut pur şi simplu fizic.

Al doilea motiv este acela - foarte interesant - că arhitecţii sunt tentaţi întotdeauna aproape, aş îndrăzni să spun prin natura proprie, de semnificaţia mistică: numerologie, lucruri care le dau fiori pe şira spinării, dar nu intră niciodată serios pe această problemă. Totdeauna arhitecţii sunt fascinaţi: de proporţii, de numărul de aur, de Fibbonaci ş.a.m.d., dar totul pluteşte într-un soi de ebuliţie din care nu ies lucruri concrete. Rămân cumva cantonaţi la nivelul pre-cultural şi non-academic al acestei teme grave.

Cu alte cuvinte, o discuţie serioasă pe acest subiect nu s-a mai făcut în România de dinainte de război. Nu sunt foarte convins că se va schimba lumea de care vorbim mulţumită masterului acestuia, dar cel puţin reuşim să producem un corpus de lucrări. Cineva care este interesat de cum se fac bisericile astea poate deja consulta o bibliografie autohtonă: uite câteva referinţe, uite câteva exemple de bună calitate, uite şi câteva întrebări asupra cărora ar trebui să medităm. Măcar atâta lucru. Pentru că nu există literatură de specialitate locală suficientă pentru a declanşa, doar ea, o masă critică în stare să "fisioneze".

M.V.: În serialul despre arhitectura sacră românească de pe TVR Cultural, subliniaţi în primul rând acele teme naţionale recurente, dar şi experimentul; sunt teme care coabitează. Desigur, totul s-a întâmplat în perioada interbelică. În ce măsură ele persistă astăzi?
A.I.: Serialul are o miză, zic eu, mai tare decât de a oferi o simplă istorie a arhitecturii bisericeşti, foarte importantă şi ea - căci nu s-a scris, nu ştim de ce s-a petrecut, cel puţin de la independenţă încoace, sau măcar de la autocefalia BOR, ceva interesant atunci când s-a petrecut. Cred că modul în care ne-am propus să construim aceste şase episoade încearcă să treacă dincolo de discursul istoric. Aţi menţionat construcţia naţională. Argumentul nostru este că, puşi în faţa unei situaţii în care nu mai puteau să facă apel doar la tradiţie, arhitecţii români din această perioadă, deci cel puţin repet, de la independenţă încoace, au recurs la experiment şi inovaţie. Era singura şansă. Referinţa la mica arhitectură de ţară nu era de folos în condiţiile în care oraşele creşteau la scară. Adeseori, ţinând cont de logica acestui discurs de construcţie naţională, tradiţia făcea chiar un deserviciu, în sensul că multe biserici erau construite de meşteri cu apartenenţă etnică alta decât românii: Cozia, excepţională, care-i făcută de meşteri sud-dunăreni; Trei Ierarhi de la Iaşi, făcută de meşteri din est ş.a.m.d. Aici a existat o problemă foarte serioasă şi arhitecţii începutului de veac XX au trebuit să se descurce. Şi s-au descurcat experimentând. Argumentul pe care l-am adus eu este că, în ciuda a ceea ce se crede, arhitectura ortodoxă nu este o arhitectură închistată, blocată în canoane. Această arhitectură care este la fel de experimentală ca toate domeniile arhitecturii care s-a făcut în România în perioada interbelică, pentru că a avut propriile mize: politice, de pildă, în Transilvania, unde - evident - a vrut să readucă amprenta românească; mize ideologice în perioada anilor '30, legate de etnicitate - era discursul vremii; deci, a avut inclusiv această foarte interesantă tentativă de a vorbi pe limba timpului lor, orice părere vom fi având astăzi despre aceasta. O temă ancestrală, o temă perenă - aceea a sacrului - dar care este tradusă în limbaj contemporan. Şi avem câteva exemple din perioada interbelică absolut stupefiante pentru noi, cei care am pierdut 60 de ani, uitându-ne la ce au ajuns să facă în perioada interbelică înaintaşii noştri, arhitecţii interbelici. Astăzi, dacă ieşi cu un proiect din acea vreme, cum este cel pentru Biserica Neamului de Constantin Joja, şi am făcut acest experiment, l-am arătat colegilor mei, el sperie prin îndrăzneala lui. Nu numai că e biserică ortodoxă, dar la Catedrala de la Odessa, a aceluiaşi Joja, juriul s-a uitat în 1942 şi a spus că e proiectată în cea mai curată tradiţie românească! Or, avea basoreliefuri, avea o deliberată mixtură de plan moldovenesc cu expresie muntenească şi alte elemente de inovaţie (desigur, nu discutăm aici oportunitatea lui în plin război şi în zonă de ocupaţie unde, probabil, nu aveam ce căuta).

M.V.: Era acel juriu ceva mai deschis şi mai bine pus la punct, profesional vorbind, decât cele de astăzi?
A.I.: Preşedintele juriului era Horia Creangă, poate asta ar trebui să ne dea un semnal despre calitatea lui. Dar, de asemenea, trebuie să ne dea un semnal despre cum intraseră oamenii aceştia într-o atmosferă, într-o anumită logică a experimentului. Lor nu li se părea şocant.

M.V.: Recurgeau la modele precum Sf. Sofia ori Iisus în Chora, de la Constantinopol?...
A.I.: Iată, aţi menţionat Sf. Sofia - care este un exemplu atipic pentru arhitectura ortodoxă! Un experiment prin excelenţă, o bazilică cu exedre la ambele extremităţi, peste care s-a pus o cupolă cât toată deschiderea bisericii. Experiment pur, geometric, fără precedent! Atât de experimentală a fost această biserică, încât prima cupolă a şi căzut. Sfânta Sofia e făcută de doi matematicieni, ca un gest politic, după o răscoală. Toată lumea spune: Sf. Sofia, biserica exemplară a creştinătăţii răsăritene; grecii circulă din vreme în vreme petiţii pe internet (ultima când cu vizita Papei Benedict la Istanbul) spre a o reintroduce în cult. Nici pomeneală! Este atipică din toate punctele de vedere, în raport cu tot ceea ce s-a construit până atunci şi după, mai cu seamă, în această zonă.

M.V.: Dar şi la ora aceasta cred că se mai fac experimente. Am văzut şi la colegi de-ai dvs., de aici din Bucureşti. Apoi, nu ştiu care este autorul acelei biserici care este deja dată în folosinţă, situată în spatele Tribunalului din Suceava, o construcţie foarte interesantă...
A.I.: Ştiu că la Suceava a fost un concurs câştigat de dl. arhitect Constantin Gorcea, care făcuse un fel de Scară a lui Iacob, pe structură metalică, un proiect mult prea îndrăzneţ pentru vremea respectivă. Proiectul a şi stat în expectativă foarte mulţi ani. Proiectul era mult prea radical, de asta nici n-a fost construit. Nu ştiu dacă la acesta vă referiţi.

De asta s-au şi pierdut atâţia ani între relaţia dintre arhitecţi şi clerici. Arhitecţii au plecat cu un program maximal, cerând un soi de ruptură cu trecutul. Or, arhitectura ortodoxă trebuie să se afle într-o relaţie permanentă de revizitare a trecutului, de experiment în orizontul tradiţiei, nu în absenţa ei. Chiar din 1990 a fost o primă întâlnire la Veneţia între arhitecţii catolici şi cei ortodocşi. Există o oarecare descumpănire din partea arhitecţilor celorlalte confesiuni creştine, pentru că modernizarea nu este o soluţie, ceva pare că s-a pierdut. Soluţia nu este să facem biserici "în stil modern", ci să folosim discursul arhitectural contemporan pentru revizitarea aceleiaşi Tradiţii pe care o împărtăşim cu toţii. O posibilă soluţie este aceasta, pentru că tot vorbim în termeni ecumenici: ce-ar fi dacă ne-am opri cu referinţele noastre, spre exemplu, până la prima schismă, până pe la anul 1000? Cu siguranţă nici unul dintre noi nu ar trebui să ne simţim inconfortabil, pentru că vorbim despre o tradiţie comună. Iată, pare-mi-se, un prim răspuns la întrebarea cum ar trebui să facem anumite biserici. Apoi, arhitecţii români care ştiu să construiască astfel de biserici, ar trebui să le facă astfel şi pentru că noi avem acest rol de pionierat. Papa Ioan Paul al II-lea a fost aici. Aici ar putea fi edificată prima Catedrală ecumenică, dacă s-ar face vreodată - ne referim la Catedrala Patriarhală.

M.V.: Papa a venit şi a pus, simbolic, chiar o piatră de temelie la această Catedrală...
A.I.: Piatra a rămas în Piaţa Unirii şi e plină de graffitti în momentul de faţă... Dar există o miză pe care nici înalţii prelaţi n-o înţeleg. Eu am trăit cu iluzia că această catedrală este să fie un moment de oportunitate, un excelent prilej de PR pentru Biserica Ortodoxă. Nu pot decât să fiu dezamăgit că nu a fost aşa. Ce fereastră de oportunitate irosită, în care noi am fi putut să tragem discursul arhitectural ortodox spre o bună imagine internaţională. În 2003-2004, de câte ori am vorbit despre proiectul ăsta al Catedralei, toată lumea părea impresionată de ecumenicitatea lui. Ce alt interes mai au românii, în orizontul ecumenic? Avem de făcut biserici în comunităţi româneşti în străinătate. Şi nouă ne emigrează credincioşii. Or, nu discută absolut nimeni ce înseamnă străinătatea, ce tip de biserică aduci de acasă. Mulţi aduc binecunoscuta biserică de lemn maramureşeană. Cine să le spună că asta nu este o biserică ortodoxă, că majoritatea bisericilor de lemn în stil maramureşean sunt, de fapt greco-catolice, s-au construit după ultima invazie a tătarilor, după 1700, când o parte din românii transilvăneni se uniseră deja cu Roma?

M.V.: Oricum, cursurile dumneavoastră, cele pe care le conduceţi în cadrul masterului, cărţile dvs. se adresează deopotrivă şi teologilor.
A.I.: Nădăjduim cu toţii că da; ba chiar, spre nemulţumirea conducerii şcolii, avem serii unde sunt mai puţini arhitecţi decât teologi. Dar, vedeţi, teologii care vin la noi sunt oamenii care sunt nemulţumiţi de calitatea învăţământului de la teologie, îşi dau seama că există o întârziere culturală acolo, pe care ei îşi doresc s-o recupereze. Îşi dau seama că este de lucru şi pentru teologi, dacă s-ar fi mers pe acest tip de discurs contemporan. Şi atunci, fiind nemulţumiţi de ceea ce se-ntâmplă la ei, caută alte ferestre. Iată şi roadele: teologul Marian Maricaru, bunăoară, cel care acum face un doctorat în Grecia şi care a scris la master o teză interesantă pe tema aceasta, a simbolicii spaţiului sacru. Scopul nostru este să-i dezvăţăm atât pe arhitecţi, cât şi pe teologi, de stereotipurile de gândire proprii domeniului din care provin. Pe arhitecţi să-i dezvăţăm de a gândi în termeni maximalişti când cer de la o biserică să fie la fel de "modernă" ca o bancă, iar pe teologi să-i dezvăţăm de la a gândi în termenii aceştia mărunţi şi parohiali, în sensul rău al cuvântului: provincial. Am devenit din provincia Bizanţului, provincia Europei - cred unii. Or, nu-i adevărat. Există la fel de multă tradiţie la noi ca şi în orice altă parte, dacă ştim să o speculăm inteligent. Dacă nu, rămânem minori, cum am mai fost şi suntem încă. Dacă gândeşti deliberat la scară mică, locală, fără miză, aşa iese şi obiectul.

M.V.: Vă invit să dăm şi câteva exemple ale unor construcţii care chiar respectă tot ce am discutat până acum!
A.I.: Sigur că da. Iată, Biserica studenţilor a lui Şerban Sturdza de la Timişoara, biserica din cartierul Fabric, de lângă Piaţa Badea Cârţan de la Timişoara a lui Ioan Andreescu şi Vlad Gaivoronski, care sunt ambele gata. Biserica Eroilor, a lui Radu Mihăilescu, tot din Timişoara. La Timişoara sunt foarte multe biserici de bună calitate. În general arhitectura este mult mai bună acolo decât în restul ţării. Există lucrări de bună calitate în toată ţara. La Cluj, între Catedrala ortodoxă şi cea catolică am văzut că s-a construit o biserică de foarte bună calitate şi care are un iconostas, aş îndrăzni să spun, absolut avangardist, pe care mă bucur să îl văd de fiecare dată.

M.V.: Putem identifica construcţii de cult la fel de bine făcute şi în rândul altor confesiuni creştine?
A.I.: Se cuvine, desigur, să vorbim şi despre bisericile făcute de protestanţi şi de catolici. Catolicii au făcut biserici foarte importante. De exemplu, Catedrala de la Iaşi. Greco-catolicii construiesc foarte mult. Dar Catedrala lor de la Cluj a rămas neterminată, pentru că au vrut dintr-o dată mult prea mult. Ar merita de discutat ce se întâmplă şi în alte zone post-comuniste. În Bulgaria nu se construieşte arhitectură religioasă în ritmul şi de dimensiunea fenomenului de la noi. Am fost foarte mirat, am avut studenţi bulgari la master, care spuneau că numai la noi este problema asta cu construcţia de biserici. Interesant. De ce ei n-au fost prinşi de febra edificării? Apoi, se ştie mai puţin că şi în România se construiesc moschei. A apărut o comunitate foarte importantă musulmană, fără a fi neapărat turcă sau tătară, ca în Dobrogea. Apar şi astfel de lăcaşuri de cult, la care nu suntem atenţi.

M.V.: Acestea sunt făcute de arhitecţi români?
A.I.: Chiar nu ştiu absolut nimic despre ele, spre ruşinea mea...

M.V.: Am văzut în Costineşti o biserică ortodoxă care are bine inserate splendide teme ale spaţiului dobrogrean şi poartă cu un firesc graţios influenţa turcească.
A.I.: Asta nu ar fi o noutate, pentru că, dacă mergeţi în Constanţa, o să vedeţi o biserică grecească construită în aceeaşi arhitectură în care s-a construit în secolul XIX în toată Constanţa. Mai încoace, după Independenţă, prin anii '30, Ionescu Berechet a făcut biserica Sfinţii Constantin şi Elena din Constanţa care are o singură turlă-clopotniţă la intrare, o replică dată marelui turn al geamiei din Constanţa, din aceeaşi piatră locală. Aşa se făceau pe atunci. Erau meşteri care aşa ştiau să construiască, indiferent de program. Dobrogea este un foarte bun exemplu de convieţuire.

M.V.: Ştiu că în cadrul cursurilor pe care le coordonaţi sunt studiate şi aceste tipuri de arhitectură care aparţin de alte spaţii religioase.
A.I.: Ăsta este şi scopul. Noi nu facem un master de arhitectură ortodoxă, nici măcar de arhitectură creştină. Facem o discuţie despre spaţiul sacru care are şi o dimensiune religioasă, dar asta se referă şi la locuirea de urgenţă, de calamitate, precum şi la arhitectura memoriei.

M.V.: Revin cu un exemplu, tot sucevean: în Gura Humorului este aproape gata o catedrală în mijlocul oraşului. Nu mai spun că este imensă pentru un oraş de munte atât de mic (în care mai sunt vreo patru biserici), dar are şi o turlă care ţine neapărat să fie mai înaltă decât turla bisericii catolice... Ce ne facem cu inflaţia aceasta de catedrale din toate orăşelele?
A.I.: Catedrala este locul unde se află cathedra, adică e sediul episcopului şi avem un număr limitat de episcopii, totuşi... Restul pot fi biserici de mari dimensiuni. Este adevărat că, dacă ne uităm în vechime, toate oraşele mari aveau episcopi, care erau aleşi de către credincioşi. Dacă este să găsim câteva trăsături generale, majoritatea obiectelor care s-au făcut după '89 sunt de mari dimensiuni. Mare înseamnă un raport cu locul unde este amplasat. Dacă este amplasat într-un context de blocuri, de pildă, biserica va trebui să se ridice dintre ele. Eu sunt puţin dezamăgit pe părintele Păun de la Feteşti, care a făcut o biserică a cărei turlă a micşorat-o pentru că îşi terminase finanţele şi vroia să o termine. Dar turla pe care o făcusem era exact de înălţimea corpului bisericii. Şi corpul bisericii era de mărimea blocurilor din jur. Ideea era ca această turlă să funcţioneze ca un semnal în interiorul comunităţii. Cu siguranţă găsiţi formulat argumentul proporţionalităţii bisericilor urbane la Petre Antonescu în "Biserici Noui după Cutremur", studiul său pentru Academia Română, din 1942. El spunea că localităţile au crescut în înălţime şi sunt în expansiune; or, biserica trebuie să-şi păstreze locul de centru coagulant în comunitate, inclusiv sub forma prezenţei fizice. Lăcaşele de cult, fie creştine, fie necreştine, au ocupat centrul oraşului. Nu puse la periferie, nu pe gropi de gunoi, nu în poziţii care să le discrediteze. Pe de altă parte, în Bucureşti, dacă trebuie să construim o catedrală patriarhală, ea ar trebui amplasată într-o poziţie centrală. Sunt doar câteva poziţii privilegiate care au mai rămas disponibile. Cea actuală, din Dealul Spirii, nu e cea mai bună, dar nu este nici greşită. Este capătul unei axe de vest de intrare în oraş, pentru cel care pătrunde până în centrul oraşului. Trebuie detaşată pe verticală de Casa Poporului. Şi am putea scăpa de gardul celui mai mare edificiu din Bucureşti. Este păcat, din punctul de vedere al simbolicii Catedralei (care are nevoie de stabilitatea şi perenitatea unui amplasament), că se plimbă prin oraş după voia puternicilor zilei, de ieri şi de azi şi după umorile celorlalţi decidenţi.

M.V.: Dar nu putem nici exagera plănuind o suprafaţă interioară cât cea a unui stadion de fotbal, după cum s-a preconizat cândva...
A.I.: Asta a fost cea mai odioasă dimensiune de care s-a vorbit. Nu, tema realistă, cea de concurs din 2002, era 3.000 de locuri. Sunt aici nişte probleme asupra cărora nimeni nu a meditat cu seriozitate. După numărul de credincioşi, apar probleme - unele aparent vulgare - cărora va trebui să le găsim însă o soluţie arhitecturală: evacuări ca la stadioane, un număr incredibil de toalete; cum sar siguranţele în caz de incendiu şi cum aruncăm, eventual, apă pe frescă, dacă va fi pictată şi nu în mozaic? Un obiect de dimensiuni mai mari intră sub legislaţia problemelor şi dificultăţilor obiectelor mari; or, nu există în legislaţia românească soluţie tehnică pentru lăcaşul de cult creştin maxim, care e catedrala patriarhală. Noi nu discutăm despre asta! Păstrăm discuţia într-un registru minor, fără orizont: că se strică zarzavatul, că de ce are turla 70 sau 100 de metri etc...

M.V.: În anumite oraşe ale ţării în perioada interbelică s-au construit astfel de catedrale masive. Am putea demonta o altă prejudecată: faptul că nu este neapărat specifică creştinismului românesc numai biserica "mică".
A.I.: Până în secolul XIX, datorită preeminenţei totale a spaţiului rural şi a spaţiului de târg, că oraşe nu prea am avut în vechiul regat, statistic vorbind a dominat bisericuţa de sat, care nu are de ce să fie mare. Nu înseamnă nimic metafizic, înseamnă că nu au avut resurse şi motivaţie. Dacă tot am vorbit de Suceava, fostă capitală a Moldovei, acolo sunt biserici de mari dimensiuni din perioada medievală. De fiecare dată când resursele au permis s-au construit biserici mari. Apoi, bisericile din vestul Europei s-au înscris spaţiului occidental. În spaţiul occidental de azi bisericile sunt enorme, închipuiţi-vă cum erau la momentul construcţiei! În secolul XX, când a apărut necesitatea unor obiecte pentru a aduce peste o mie de oameni într-un locaş de cult, am avut şi locaşuri de cult de mari proporţii, urbane.

M.V.: Aţi vorbit în cărţi şi despre alte categorii de spaţii sacre, monumente şi memoriale; în ce măsură există astăzi la noi şi respectă anumite principii?
A.I.: Există deja un număr semnificativ de obiecte aparţinând arhitecturii memoriei, care au fost construite după 1989. Sunt lucrări de calitate: cel de la Aiud făcut de Anghel Marcu, un obiect minunat, o cruce enormă de beton ţinută pe umeri de un şir lung de foşti deţinuţi, un obiect simbolic de foarte bună calitate în buna tradiţie a acestor memoriale din perioada interbelică. La Sighet, făcut de Radu Mihăilescu, e acel loc de meditaţie de excelentă calitate. Sigur că are referinţe anterioare. Semicalota subterană s-a mai făcut şi în perioada interbelică în Italia, bunăoară; zidul cu nume s-a făcut la Vietnam şi tot apare obsesiv, inclusiv la memorialul acesta din Piaţa Revoluţiei. Şi în Bucureşti se mai poate lucra. Vor apărea memoriale noi. Cel mai aproape de noi este viitorul Memorial al Holocaustului, care va apărea în curând într-o piaţă centrală din Bucureşti, lângă fosta clădire a Ministerului de Interne.

O altă problemă ar fi în clipa în care memorialul se mută de pe locurile fostelor bătălii către spaţiul public. Memorialul trebuie să-şi asume condiţia obiectului de spaţiu public, care este un obiect mai neutru, mai necontroversabil decât o biserică. Aşa se întâmplă cu memorialele holocaustului, care s-au construit în ultima vreme - cu cel de la Berlin despre care vă spuneam şi care este pur şi simplu un câmp urban de stele funerare, asupra căruia poate medita orice tip de credincios, indiferent de religie ori confesiune, pentru că pe toţi ne adumbreşte tema morţii. Şi ateii pot să simtă fiorul simbolisticii de acolo. Şi ăsta de fapt este un reproş implicit pe care-l aduc Memorialului Revoluţiei din Piaţa Palatului. Obiectul înalt este de secţiune triunghiulară. Aflăm că aceasta este o referinţă la Sfânta Treime; or, nu aşa se construiesc referinţele la Sfânta Treime. Aleea de lemn este în formă de cruce, dar noi nu călcăm pe cruce - sau cel puţin nu credincioşii! Vedeţi că este un soi de parazitare simbolică. Orice arhitectură religioasă conţine această dimensiune memorială. Nu trebuie să facem neapărat replici la memorialul din Vietnam. Arhitectura religioasă avea deja această componentă. Să facem, poate, nişte lăcaşuri de cult care nu sunt ofensatoare pentru nici una dintre credinţele celor care traversează acest spaţiu, devreme ce deja ele au consacrat un anumit mod de memorizare? În viitorul apropiat vor mai apărea câteva astfel de memoriale, cel de la New York de la WTC: deja ştim cum este proiectul. Nu are nici un fel de referinţă religioasă explicită. Cu toate acestea, este un obiect profund simbolic. Tema morţii nu este captivă doar în interiorul discursului religios...

M.V.: Chiar dacă pentru unii sună destul de strident ori futurist, ce ne puteţi spune despre corespondentele acestor memoriale care sunt plasate în spaţiul virtual?
A.I.: Este o temă asupra căreia mai trebuie să medităm, pentru că ea deja se petrece, consistent: Internetul, printre altele, este şi un enorm cimitir virtual. Spaţiul virtual aduce cu sine o dimensiune pe care arhitectura memoriei, doar ea însăşi, nu o poate surprinde. Şi anume există acest dincolo în care pot fi stocate amintiri, în care se pot continua jurnale, în care cel dispărut este memorizat în alte feluri decât în viaţa reală, mai puţin simbolice, poate, decât în viaţa reală. Există un fel de relaţii, de pildă între memorialul din Vietnam şi versiunea virtuală a memorialului din Vietnam, unde numele care sunt scrise la Washington pe plăcile acelea negre, lucioase, de granit, capătă un "dincolo", unde familiile respective au personalizat, au adăugat fotografii. Există viaţă continuă în acest spaţiu virtual... Relaţia dintre real şi virtual adaugă simbolică suplimentară acestei arhitecturi şi este de imaginat o nouă retorică a memorizării virtuale şi, foarte probabil, una a sacrului virtual.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer