Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Eseu  Sageata  Evul Media

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Fără timp, spaima de istorie (de la postmodernismul moale la postepocalismul eroic)


Bogdan Ghiu

16.11.2008
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Nu mai avem timp. Epoca actuală...

Dar se mai poate oare vorbi despre "epocă", mai avem noi "epocă", mai trăim noi într-o "epocă"? Dar am trăit, ca prezent, vreodată? Atunci cînd spunem "epoca actuală", altfel spus, cînd ne referim la noi înşine, mai avem noi în vedere, mai simţim noi şi alt sens al enormului, dilatantului cuvînt "epocă" decît pe cel pur cronologic, de "prezent", de "actualitate", de "azi" larg, lax, comod, încăpător? "Epoca" actuală e "lumea".

Sentimentul "epocalităţii" prezentului nu a dispărut. Dar sentimentul intim al timpului, al duratei, da, s-a transformat. Acceptăm timpul, tocmai, doar ca "epocă", în mod pasiv, lax, indiferent. "Epoca" s-a retras în negurile sau limpezimile Olimpului. Am evacuat timpul la nivelul indiferent al "epocii". Locuim într-o epocă vagă, care nu ne mai interesează. Spaţial, tocmai, vorbind, percepem "epoca" aşa cum percepem, sau cum, de fapt, nu mai percepem, şi nici nu ne mai interesează să percepem mediul urban care ne înghite, şi care şi-a pierdut forma structurată, centrată, "facializată" (Deleuze-Guattari) de "oraş": oraşul avea figură, era perceptibil, ne media, "cartografic", propria percepţie de sine, dar poate tocmai prin asta era opresiv, insuportabil.

Ne trăim "epoca" de la distanţă, cu o pernă de aer şi de indiferenţă, de insensibilitate, de nonsemnificaţie interpusă, ca pe nişte haine largi şi, tocmai de aceea, extrem de comode. Nu ne mai "strînge", nu ne mai "jenează" nimic, în primul rînd nu timpul. Uneori, aşa cum se întîmplă acum, cu această criză economică globală, ajungem să simţim, o clipă, epoca pe piele, dar legătura cu "epoca" s-a destrămat. Nu mai simţim că, prin existenţele noastre, am putea face epocă, face epoca. Disuasiunea la care ne-a supus, tocmai, epoca anterioară ne-a făcut ca, dincolo de orizontul imediat al vieţilor noastre, să nu ne mai intereseze nimic. Dar poate exista viaţă fără relaţie cu epoca, îşi poate desemna ea semnificaţiile fără fundalul epocii?

Spaţialitatea a învins şi a înlocuit total temporalitatea. Metaforele spaţiale prin care, dintotdeauna, ca limită, noi ne reprezentam timpul au devenit literă, ba chiar literă de lege. Spaţializîndu-ne literal, fără nicio tensiune şi perspectivă metaforică, vieţile, nu le mai trăim univoc, ci trăim în ele: trăim în epocă la fel ca într-un oraş, trăim în vieţile noastre la fel ca într-un apartament. Trăim în timp, timpul a devenit un container cînd mai larg, cînd mai strîmt, dar tensiunea semnificantă a timpului, a temporalităţii, cu fenomenele lui transcendental-structurante de retenţie şi de protenţie, aşa cum le numea Husserl, a dispărut: am evacuat-o.

Mutaţia detemporalizantă a epocii actuale este una de nivel transcendental: am schimbat categoria, şi mai mult chiar, am decuplat, am disociat categoriile. Nu ne mai interesează tensiunile timpului. Principalul semn lax-acceptat (larg acceptat, acceptat de departe, de la distanţă, fără relaţie directă de implicare) al "epocii actuale", globalizarea, a condus la o decosmicizare a vieţii: fără timp, trăim plat, plan - "ptolemeic".

Mutaţie, deci, de teraparadigmă de la timp la spaţiu. Evacuare a sentimentului istoriei şi, deci, al constrîngătoarei istoricităţi a contingenţei umane. Şi evacuare a posibilităţii înseşi de a filosofa, de a articula. Total detemporalizată, total de-metafizicizată, filosofia şi filosofarea nu mai sunt posibilă. Relaţia dintre filosofie şi timp pare, retrospectiv, una de structură şi, tocmai de aceea, de evitat.

Or, dacă timpul, ca orizont al evenimentului, poate fi deschidere, spaţiul este sigur capcană, aranjament acomodant cu deja-existentul, acceptarea şantajului realităţii, cu realitatea, creativitate interstiţială în a locui, în a-ţi amenaja privatul ca lume, opus lumii şi în locul lumii (spaţii private, intime, tot mai largi, mai degajate, mai minimal ocupate): ne-am retras "lumea" în casă.

Marea relaxare, încordare punctuală, privată. Două operaţiuni-efect în una: pe de o parte, sîntem efecte vii şi directe ale şantajului modernităţii şi, post-modern, cu modernitatea, ne-am relaxat ca urmare a şantajului, dar, relaxîndu-ne, de-macro-tensionîndu-ne, am scăpat, şireţi, şi de şantajul propriu-zis, de teroarea şantajului temporal, cu istoria, ne-am supra-finitizat (retrăgîndu-ne, micro, în spaţiu) pentru a scăpa de teroarea temporală a finitudinii, de tensiunile istorializante care ne traversau, dîndu-le relief, vieţile. Evităm istoria, timpul, pentru a evita trauma şantajului care deja ne-a transformat. "Lăsaţi-ne în pace cu prostiile voastre!" Istoria ne-a făcut război, iar noi am obţinut pacea dezertîndu-i, înţelepţi, teatrul de operaţiuni. Adio, istorie şi timp, dacă istoria şi timpul înseamnă (cum ştim din vechime, cel puţin de la Heraclit) război cu noi înşine, tensiune proiectiv-retentivă cu noi-înşine ca noi/înşine. Vrem să fim "noi înşine" cu blanc, cu pauză, cu gol, cu spaţiu între "noi" şi "înşine". Fără semne, fără marcaje. Am eliminat istoria, timpul ca pe o otravă din interstiţiile noastre. Sîntem încă la cură, sau imediat după, dar epuizaţi. Nu ne mai interesează presiunile "orizontului".

Viitorul aparţine, azi, ca dimensiune de semnificaţie, doar ştiinţei şi morţii, ca prelungire a vieţii.

Timpul a fost manipulabil ideal, imaginar. Spaţiul este manipulabil, bricolabil material.

Ne ocupăm numai de lucrurile la care putem avea cu adevărat acces practic, cu care putem lucra.

Spaţiul, nu timpul, e finitudinea însăşi. Ne-am mutat finitudinea şi contingenţa din timp în spaţiu, din registrul gotic, macabru, cu umbre gigantice şi cu fantome maliţioase, hamletiene ("a fi sau a nu fi", întrebarea dubitativ-optativă de fiinţă este posibilă doar în termeni temporali), al timpului în loft-chicineta spaţiului, unde finitudinea şi contingenţa devin cu adevărat ceea ce sînt, se reduc la dimensiuni suportabile, devenind, în felul acesta, umil pozitive, putîndu-se însă lucra, bricola existenţial cu ele. Putem să ne construim finitudinea şi contingenţa, şi astfel ele devin sursă de încredere. În spaţiu putem fi precişi. În spaţiu se poate interveni, opera. Am radicalizat fuga de "teroarea istoriei" şi am dezertat însuşi timpul. Nu mai avem timp sau avem doar timp liber, dar am scăpat de apăsare, de obligaţii imaginare, de posibilitatea şantajului fie cu tradiţia, fie cu viitorul: de datorie. Sîntem datori doar la bănci, nu faţă de "noi înşine" ca proiecţie istorică, în timp. În sfîrşit, stăm acasă, în sfîrşit locuim: strîmt în spaţiu, dar larg în timp. La nivel macro, globalizarea înseamnă şi ea tot spaţializare, fugă în spaţiu de timp, din timp.

Păstrîndu-mi perspectiva critică, prefer tot mai mult să încerc să înţeles strategiile de supravieţuire ale umanului, şi să le laud eroismul pe dos, aneroismul, eroismul anaerobic, micro-înţelepciunea, auto-reducţia de a evita eroismele: salvarea vieţii prin dezeroizare.

Două serii istorice, succesive, divergente: timp-creaţie-ideal versus spaţiu-creativitate-material.

Amenajări interioare.

De aici, din această mutaţie transcendentală, înflorirea, la nivelul "suprastructurii", a artelor spaţiului şi ceea ce aş numi "arhitecturismul" şi "cotidianismul" gîndirii contemporane. Arhitectura se sparge, dispare devenind fie arhitectură de interior, fie percepţie multi-cartografic urbanistă.

Spaţiul este (perceput ca) interiorul, timpul este (perceput ca) Exteriorul. "Arhitecturism cotidianist": cum să conjurăm exteriorul, adică timpul, percepţia temporală asupra fiinţei (istoria, moartea, istoria ca moarte) simulîndu-l (ca) interior, interiorizîndu-l. Case non-durabile, pozitivare a precarităţii tocmai pentru a evita ca zidurile, construitul, să atragă, să incorporeze, Doamne fereşte, istorie, timp, durată, şi să ne trezim că locuim, iar, în disrupţie, în anacronicitate cu noi înşine, în orizontul oribil, de cavernă, al temporalităţii. Frumos e doar spaţiul.

Alteritatea nu e posibilă decît temporal. Nu există străini în spaţiu, sau nu există decît străini, altul ca străin, străinul ca aparţinînd altui spaţiu, dar tot din registrul ontologic al spaţiului, nu al timpului: străinul interior, nu străinul de spaţiu, a-spaţialul. Tocmai "străinul", prin circulaţia lui (pînă la mine, pînă la noi, aici), creează spaţiul, este motorul dinamic al spaţiului, spaţializează detemporalizînd.

Finitudinea nu este în timp, ci, tocmai, fără timp, în afara timpului, în spaţiul decuplat de timp, de "obiectul" greu perceptibil pe care atîta amar de vreme îl "redusese" şi îl "deformase" slujindu-l ca expresie metaforică. Detemporalizată, finitudinea a devenit, în schimb, accesibilă şi chiar, paradox aparent, constructibilă, amenajabilă. În spaţiu şi fără timp, ne construim şi ne amenajăm finitudinea, iar sub acest semn se plasează întregul savoir-faire contemporan, întreaga artă contemporană ca artă a vieţuirii, a prezentificării în registru minor, dar accesibil, concret: creativitate a finitudinii, artă a contingenţei.

Spaţiul, ca fugă de (din) timp e acomodant. Spaţialitatea e deja casă, înseamnă deja acasă. Timpul este perceput ca Exteriorul însuşi, doar ca timp cosmic nonpertinent, fără umbre asupra prezentului.

Alt simptom, alt semn de "epocă", de post-epocă (nu doar "post-modernitate", ci post-epocalitate pur şi simplu): evitarea istoriei prin deplasări continue, micro-temporalizare instantanee prin mişcare neîntreruptă: viaţa ca delocalizare-relocare perpetuă. "Pugilat" existenţial: "joc de picioare" pentru evitarea cu orice preţ a clinciurilor, a capcanelor, a "vicleniilor istoriei" şi, mai mult, radical, a timpului ca atare. "Nu am timp": nu mă las prins, invadat. Viclenie contra viclenie. Ulise însuşi evita, dejuca, de fapt, spaţial, prin mişcare continuă, timpul.

Spaţiul este deja acasă.

De aici (alt simptom "suprastructural", "spiritual" - dacă pun termenul marxizant între ghilimele, îl voi pune şi pe echivalentul său metafizic): textul, discursul contemporan e tot mai mult spaţial, acomodant, urînd patetismul şi mesianismul protentiv-retenţionale, anacronice, resimţite ca fantome ale timpului (numai timpul creează fantome). "Eşti prea patetic!", mi se reproşează adesea. "Patetismul" tonului sau al stilului, care tensionează temporalizant exprimarea, comunicarea, a devenit insuportabil, fiind rejectat în registrul comic. Trebuie să te exprimi cu puncte de umor ("poante", "glumiţe" nevinovate) pe un fond de neutralitate "funcţional"-"informaţională". Spaţiul este "corect politic": nu ai voie să critici pe nimeni, totul este egal îndreptăţit, spaţial, juxtapozitiv, să existe. Existăm doar în spaţiu, alături unii de alţii, creîndu-ne spaţiul personal între ceilalţi. Fraza-apartament, frumos decorată. Şi ne decorăm, ne amenajăm spaţiile interioare nu atît pentru noi înşine, cît pentru ceilalţi, pentru străini, care aduc mesajul omogen al spaţiului. Datoria de a omogeniza, de a unifica "estetic" spaţiul.

Degeaba mai încearcă unii, filosofi critici întîrziaţi, să acţioneze, prin invocarea de depăşite evenimente suspensiv-constituante. Acţiunea ţine, şi ea, tot de timp, de dimensiunea temporală. Evacuînd temporalitatea, am evacuat şi posibilitatea evenimentului şi a intempestivităţii, a intervenţiei. Ne ferim de intervenţionisme blocîndu-le posibilitatea. Evenimentele devin ştiri din afară. Ştirile, media aduc întotdeauna din afară. Rolul lor este tocmai acela de a face ecran.

Din nou, două serii: timp-acţiune-creaţie versus spaţiu-activitate-creativitate. Sau: timp-producţie versus spaţiu-consum.

În spaţiu nu există acţiune, doar activitate. În spaţiu nu există creaţie, doar creativitate.

În spaţiu recuperăm domesticit timpul, temporalitatea sub forma "poveştii", a narativităţii, a romanului, care este însă temporalitate finalizată, terminată, încheiată, anti-istorie. Istoria nu e poveste.

Polemică radicală, dar "de fond", imperceptibilă, între "spaţialişti" (creativi acomodanţi) şi "temporalişti" (critici radicali anacronici). Să fie însă timpul definitiv metafizic?

Cuvîntul de ordine contemporan: să pierdem timpul.


Post-Scriptum. Pentru refacerea dorinţei (împotriva visului)

Toate aceste observaţii nu sînt decît sfaturi către mine însumi, sub presiunea disuasivă a epocii de a fi contemporan aşa, ca toţi ceilalţi, sau de a dispărea, de a nu fi.

Şantajul cu epoca continuă şi în "postepocalitate". Am evacuat, poate, istorialitatea (obsesia, marota, iluzia şi posibilitatea de a face istorie), dar nu şi istoricitatea (faptul de a fi redus la istorie), care a devenit chiar, poate, cu atît mai opresivă.

Epoca spaţiului nu este decît o evitare a istoriei, iar înţelepciunea noastră "post-epocală", voinţa de a nu face istorie, una de specie minoră, auto-minorată, speriată pînă la reflex de istorie.

Fără epocă, fără timp nu mă simt bine, întreg. Fără epocă nu mă simt "eu". Istoria a hiperbolizat subiectul, reuşind să-l distrugă şi, mai ales, să-l discrediteze.

Trăim din subiectivări impersonale. Subiectivare fără subiect. "Subiectul" este corelativul "istoriei". Timpul poate crea iluzia subiectului, necesarmente rupt, suferind, dar spaţiul creează iluzia posibilităţii de a te subiectiva evitînd să devii un subiect, cu suferinţele lui.

Micşoraţi astfel, din înţelepciune a speciei, nu ne-am putea întoarce, totuşi, în timp, într-o istorialitate accesibilă asemenea spaţiului privilegiat azi? N-am putea injecta creaţie în creativitate şi acţiune în activitate, timp în spaţiu, devenind în sfîrşit mai precişi, mai circumscris responsabili?

Iată o speranţă, iată o dorinţă pe care nici nu ştiu să le formulez, încă, bine. Dar măcar, îmi spun (obişnuit deja, iată, să mă mulţumesc cu puţin dar, poate, mai exact), să-mi doresc ceva ce nu există, nu doar ceea ce există, dar încă nu am. Dorinţa nu este achizitivă, ci creatoare.

Să repar, măcar, intermediar, pentru moment, dorinţa, să refac, măcar personal, dorinţa în deplinul ei negativ, în maxima ei absenţă, esenţială, a oricăror determinaţii. "Constituirea socialului este o putere care se întemeiază pe absenţă, adică pe dorinţă, iar din caracterul ei inepuizabil, dorinţa hrăneşte mişcarea puterii. Puterea umană desemnează o deplasare continuă a dorinţei, ea sapă absenţa din care se produce evenimentul ca inovaţie" (Antonio Negri, Le pouvoir constituant. Essai sur les alternatives de la modernité, PUF, 1997).

Este, a fost necesară, este binevenită, înţeleaptă această mişcare de recul a umanităţii. Cu învăţămintele ei, a venit poate timpul să ieşim din nou la lumină, din creativitate la creaţie, din activitate la acţiune, din spaţiul-casă în lumea-istorie.

Etapa tactică imediată este, însă, reinvestirea dorinţei: a reînvăţa să dorim, căci tocmai pe tărîmul şi în registrul ontologic al dorinţei am fost, sîntem, pur şi simplu, nu doar manipulaţi, ci de-a dreptul refabricaţi tocmai în registrul moale, dezangajant, comod, atractiv, lenifiant al detensionării post-temporale.

A dori înseamnă două lucruri: a considera că ceva îţi lipseşte, a provoca, deci, un gol, o absenţă şi, implicit, o dorinţă de devenire, dar - şi abia acum intervine posibilitatea capcanei - a nu considera de dorit ceva sau ceea ce există deja, dar se află, spaţial doar, departe. Nu spaţiul (politic, social, economic etc.) ne desparte de obiectul dorinţei, ci însăşi graniţa "hamletiană", istorializantă (producătoare de istorie) dintre a fi şi a nu fi. Este ruşinos să ne dorim doar lucruri care există. Dorinţa caută încă-nefiinţa, deocamdată-inexistentul, pe care, astfel, îşi propune să-l performeze.

Postmodernitatea ne-a învăţat să nu mai visăm "enorm, monstruos". Dar a pus visul diminuat în locul dorinţei, mişcare fundamentală.

Să nu mai visăm deci, să dorim. Dorinţa este deja acţiune, producţie de realitate lipsă. Visele sînt spaţiale, dorinţa, care include neantul, face imediat istorie. Tocmai de aceea este comod visul, şi periculoasă dorinţa. Visul a creat macro-istorie, istoria terorizantă, spectrală, de care, astăzi, fugim, dar dorinţa vrea imediat, şi deci trece la treabă şi produce.

Dorinţa este inamicul care a fost, deocamdată, aservit în noi, fiind pusă să dorească ceea ce există. Visul este esenţialmente nocturn, produce istorie fantomatică deoarece aduce noaptea în plină zi ("darkness at noon", Arthur Koestler), introduce distanţa necesară pentru a-şi proiecta umbrele, pe cînd dorinţa este diurnă şi imediat productivă, micropolitic accesibilă.

A dori existentul şi a visa (nu a dori) inexistentul, iată cele două erori şi cele două orori înrudite, complementare din care, înţelepţi cum am ştiut să ne dovedim, probabil că vom reuşi să ieşim.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer