De aici chiar poţi vedea marea. De la fereastră: marea pe care nu ai văzut-o tot anul, în schimb ai privit în fiecare dimineaţă afară, cum se schimbă lumina în oceanul de frunziş de vizavi, imaginându-ţi că seamănă. Nici tu nu ştiai prea bine cu ce semăna, doar aşteptai un semn ca să-ţi dai seama.
Au trecut anotimpurile: ai început cu iarnă, e din nou iarnă. Pe drum, ai prins un pic mai multă culoare, odată cu venirea toamnei, dar atât. Limitele nu s-au schimbat, cel puţin aşa mi se pare.
Într-una din serile trecute, am coborât din tramvai şi m-am trezit în plin Matrix. Peisajul se schimbase complet, mirosea a mare în plină iarnă - iar cei care au simţit parfumul mării iarna ştiu despre ce vorbesc. Poluarea, mizeria, aerul greu dispăruseră, ca prin minune, lăsând în loc o stradă largă, curată. Nici ţipenie de om. Bătea vântul, dar nu aşa cum bate la Bucureşti, ci şuierând. Îmi venea să-mi fac bagajul şi să plec din oraş, încotro vedeam cu ochii.
Aşa sunt unii oameni, nu pot sta într-un loc. Simt că putrezesc, dacă nu se mişcă.
Dispăruseră graniţele, cu clădirile lor din beton, trecerile de pietoni, staţiile de metrou şi/sau de autobuz; tot universul limitat de câteva intersecţii şi pasaje, între care îmi petrec zilele fără prea multe evenimente. Întâmplările, în sine, nu sunt mai mult decât nişte borne pe un drum lipsit de peripeţii, tocmai pentru a-mi indica neobişnuitul din viaţă.
Neobişnuitul ar fi: oameni care ştiu să se orienteze zâmbind prin marea de feţe gri, fără să-şi piardă pofta de viaţă, fără să încremenească în autosuficienţă. Oamenii, pisicile şi câinii care nu mai îmbătrânesc, pentru că i-am prins într-un ungher al sufletului, unde nu există timp. Neobişnuitul este, desigur, chiar şi acel personaj de desene animate, Oblio, cu câinele lui Săgeată, călătorind printr-o lume fantastică. Neobişnuite sunt toate cele pe care, ştiindu-le într-un fel, mâine dimineaţă le vezi altfel. Şi asta nu pentru că a răsărit altfel soarele sau pentru că e înnorat, ci pentru că nu-ţi aduci aminte, le inventezi pe toate în fiecare zi. Aşa cum făcea şi puştiul cel blond, astăzi, în sala întunecată şi plină de fum de ţigară, unde-l aduseseră părinţii să vadă un concert. A stat două ore nemişcat pe scaun, privind şi ascultând, bând cu sete dintr-o "băutură" pe care n-o înţelegea prea bine.
Neobişnuitul este mulţimea de locuri în care nu mai ajung, pentru că am tras frâna de mână şi parcă aş da înapoi, în loc să merg înainte, către o stare de dinainte de adolescenţă, dinainte de copilărie şi chiar de respiraţie, o stare în care nu mai sunt şi, tocmai pentru că deocamdată nu am fost deloc, am toate posibilităţile din lume.
Abia atunci pot sta la fereastră şi-mi pot admira viaţa, arătând unde e bine şi unde e rău.
Pentru că, aşa cum aş fi, nu mai locuiesc în mine.
5 comentarii
- grea misie![membru], 30.11.2008, 14:08
Citez:
oameni care ştiu să se orienteze zâmbind prin marea de feţe gri, fără să-şi piardă pofta de viaţă, fără să încremenească în autosuficienţă
- RE: grea misie![membru], 30.11.2008, 21:08
E foarte greu sa te trezesti dimineata si sa-ti speli griul de pe fata. Asa, macar ai o sansa :)
- RE: RE: grea misie![membru], 01.12.2008, 06:40
Dar ce ziceţi de "a-ţi spăla faţa în valurile mării, sarea riduindu-ne tenul, dar clarificându-ne respiraţia şi privirea"?
..."Valul mai bate, acelaşi/Raza e trează în turn (...)"
- nu are[membru], 01.12.2008, 15:16
E o "proză" foarte autistă, într-un sens straniu: ai zice poate că spre exemplu şi Naum e autist, dar nici pe departe. Aici avem de-a face cu un strat superficial de memorie, care se lasă înscris ca urmă, încercînd să suplinească deopotrivă "adrisantul". Orice proză e o proză declinată, o proză vie fără să fie ubicuă, vie chiar şi fără "subiect"ori chiar şi fără de sine. Aici e o proză cu subiect (mult prea) inclus.
- alte impresii[membru], 06.02.2009, 14:51
Oare curentul artistic al expresionismului s-a sfarsit definitiv?!
Se spune ca si acum exista, prin locuri unde nici nu te astepti, continuatori ai expresionismului. Cand cineva are ochi de pictorita si sange rece (spirit) de matador, atunci iese, cu siguranta, textul in niste culori seducatoare. Marea il prinde pe cititorul sau pe spectatorul ei in inexorabilul tangaj, in clatinarea panzelor trecutilor ani.
Arhiva rubricii
Somnul din cuibDespre luciditateBathroom scenarioTimeTu, eu şi bibliotecaToate articolele din această rubricăRubricile categoriei
ŞantierVizorTot ce-i minunat în lumeMarafeturi și scofeturiJurnal intimClavecinul bine temperat (scrisori pentru Cristina)Primele o mie şi una de nopţiiubirea mya din absurdOraşul interiorCafea şi pisiciEseuri personaleLoc de cititDespre noi. Şi lucrurile care conteazăDin lumea celor miciGaleria Amintirilor - Fundaţia Hope and Homes for Children RomâniaLecturi la 16 aniThe Doc Filescasa de-a casaÎncotroScrisori pe genunchiPublicitate