Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Eseu  Sageata  4SPACE

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Cine ce conservă?


Augustin Ioan

02.12.2008
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Am primit de la o tânără colegă artist plastic următorul mesaj. I-am cerut permisiunea să îl reproduc:

"Domnule Profesor, (...) timp de patru ani am lucrat, în colaborare cu profesori universitari, la câteva biserici din Bucureşti în mozaic, vitraliu, frescă. Astfel, în lucrarea de licenţă am propus realizarea unui mozaic, pentru biserica Doamnei, amplasat în nişa din exterior (dedicată icoanei de hram, n.m.). Nişa are dimensiunea aproximativă de 50 x 70 cm, iar mozaicul propus urma să fie realizat din sticla murano, tema fiind hramul bisericii, "Intrarea în biserică a Maicii Domnului". Primul demers a fost să vorbesc cu părintele bisericii, care a acceptat imediat, iar, ulterior, cu domnul profesor restaurator Dan Mohanu, care mi-a spus că la un asemenea monument nu se poate vorbi despre o intervenţie nouă,dar aş putea sa propun proiectul comisiei de monumente istorice, avertizându-mă că acest lucru nu are cum să fie realizat. În ultimă instanţă am discutat cu profesorii de la Universitatea de Artă, care au refuzat din start ideea, argumentând că nu se poate interveni asupra acelui monument şi este prea îndrăzneaţă ideea pentru licenţă, propunându-mi să realizez un mozaic pentru facultate, evitând astfel tot felul de complicaţii. Desigur că, în final, am realizat un alt proiect pentru licenţă. Problema este că eu am rămas cu o mare dilemă: este corect ce am încercat să propun sau nu? Eu înţeleg că la mijloc sunt tot felul de polemici şi că nu am încă statutul pentru a realiza o asemenea lucrare, dar este greşit să propun aşa ceva sau nu? (...) Aceasta era marea mea problemă: dacă intervenţia artistică asupra unui spaţiu religios, de o mare importanţă istorică, este greşită şi de ce?"

Răspunsul este simplu: pentru că un număr de persoane a decis că devenirea în timp a arhitecturilor respective, sacre sau profane, trebuie oprită la generaţia aceasta. Adăugaţi compensarea pentru deceniile de tăcere la demolările din timpul regimului comunist, când, vai, prea mulţi apărătorii de azi ai monumentelor stăteau la umbră ca să treacă vipia - şi fandsacsia-i gata. Ce este metafizic în acest timp, la care se decide stoparea devenirii unui lăcaş de cult în uz? Ce este zguduitor în această vârstă şi în această expertiză, în această conjuncţie astrală şi în această geo-itorie românească, de natură să îndrituiască un grup de specialişti să blocheze schimbarea la faţă a arhitecturii (care s-a întâmplat dintotdeauna şi, nădăjduiesc, se va întâmpla întotdeauna, chiar şi după această nefericită ipostază a profesiunii noastre, ajunsă la putere)?

Nimic.

Sau, poate, succesul prea mare al lui Viollet Le Duc, înţeles parţial şi abia după un secol. Nu doresc deloc să spun că, poate, ar trebui să ne uităm în ogrăzi vecine şi să aflăm că, pe acolo, conservarea este privită ca parte a avangardei arhitecturale (proiect de master eponim la Columbia University). Dar dreptatea absolută, pioasă şi oraculară nu şade în poala conservatorilor iar noi, toţi ceilalţi, nu suntem fiarele care dau târcoale cetăţii asediate, pe care o păstrează intactă, nealterată, conservatorii.

Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer